Iosif Ciunterei e al zecelea copil din cei 12 ai familiei Ciunterei din comuna Feldru, județul Bistrița-Năsăud. Șase băieți și șase fete. Și singurul care a ales să urmeze o facultate. Are doar 22 de ani și o înțelepciune de viață rar întâlnită la tinerii de vârsta lui. De cinci ani, realizează la postul "Radio Someș", din Bistrița, o emisiune ce-i poartă numele și care l-a făcut cunoscut nu numai în județ, ci și în țară și dincolo de hotarele ei: "Cu Iosif pe coclauri". Vorbește și acum cu accent ardelenesc, moale și cald, imposibil de redat în scris în toată splendoarea sa.
"În familia noastră de țărani, munca pământului a fost sfântă"
- Cum de ți-a venit ideea să realizezi o astfel de emisiune la doar 17 ani? Pare mai puțin obișnuit pentru un elev de liceu...
- Multă lume spune că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în sac. Începusem clasa a XI-a și eram, întâmplător, în parcul din apropierea sediului radioului din Bistrița. Brusc, mi-a venit gândul să merg în studio și să fac o emisiune. De unde până unde, nu știu, că n-avusesem niciodată tangență cu radioul sau televiziunea. Ce-i drept, ascultam Radio Someș la lucru, la fân, la cosit vara, și-mi plăcea. Dar atât! M-am dus. Era acolo directorul, Traian Ogâgău, căruia o să-i mulțumesc toată viața și o să-i fiu recunoscător pentru ceea ce a făcut și face în continuare pentru mine. I-am spus ce aș dori să fac, o emisiune cu bătrânii satului, cum au trăit, cum muncesc. Atunci era criză de realizatori de emisiuni și acesta a fost un avantaj pentru mine. A fost de acord, mi-a dat un reportofon și mi-a spus să-nregistrez două emisiuni cum îmi imaginez eu și, când îs gata, sau când cred că sunt pregătit, să vin cu ele în studio. Era miercuri. Joi am realizat emisiunile, vineri m-am întors cu ele în studio, iar duminică a intrat pe post prima ediție, în 21 octombrie 2012. Emisiunea a avut altă denumire la început, dar curând i-am dat numele "Cu Iosif pe coclauri". Mi-am spus că, dacă tot am un nume biblic, e ca și cum l-ai vedea pe Iosif cu un toiag în mână umblând pe dealuri, din sat în sat. Cam așa îmi imaginam. Ulterior, a apărut și posibilitatea de a colabora cu o televiziune, Făcând și pe imagine ceea ce făceam deja în radio. Ai mei și-au dorit cu tot dinadinsul să rămân acasă, să lucrez la pământ, că avem foarte mult pământ. În familia noastră de țărani, munca pământului a fost sfântă. În clasa a VIII-a, când am decis să merg la liceu, la Bistrița, ai mei n-au fost foarte încântați și n-au fost de acord nici să lucrez în radio și televiziune, pentru că și-au dat seama că astfel, încet-încet, or să mă piardă de la lucrul pământului.
- Cu toate astea, ai ajuns student la Cluj...
- Când am terminat liceul, am stat în dubii: mă gândeam să nu mai dau bacalaureatul, să renunț și la colaborarea cu postul de radio, să mă întorc la lucrul pământului și să-i mulțumesc pe ai mei. În prima zi a bacalaureatului, trebuia să mă duc la pădure, după niște lemne, dar am zis, totuși, că școala e școală, și că merg să-l dau. L-am luat cu 9,75. Când a fost să mă înscriu la facultate, am ajuns în ultima zi. Am venit iarăși din vârful dealului, după o zi de coasă, și-n noaptea aia n-am avut liniște. Mi-am spus că trebuie să merg dimineață la Cluj. Când mi-a spus secretara facultății că e chiar ultima zi de înscriere, am ieșit făcându-mi cruce cu două mânuri. Și-am intrat. Ba chiar am prins loc la bugetari și nu mi-a mai păsat de nimic.
- Cum au reacționat părinții tăi?
- Nu le-am spus că merg la examen. Abia după ce m-am întors acasă, învingător, le-am spus. Vreo două săptămâni, unii dintre frații mei, care lucrează pământul și cresc animale, n-au mai vorbit cu mine. Nu i-am acuzat nici atunci, nu o fac nici acum, nici pe frații, nici pe părinții mei. Pentru că ei sunt țărani, iar țăranul are ideea că numai din lucrul pământului se poate câștiga pita cea de toate zilele.
"Pe teren, cu Lelea Floare"
- Ai ales tocmai Etnologia, de ce?
- Deja colaboram cu Radio Someș, eram de doi ani pe coclauri, era singura opțiune logică, un fel de completare la ce făceam deja. Am vrut să mă specializez și să-mi formez un limbaj mai elevat, să cunosc și alte obiceiuri, să văd un picuț profesionist cum stau lucrurile și să le privesc din mai multe unghiuri. Pe coclauri, am fost mai mult de capul meu. Nu am avut un dascăl, nu am nici acum un om care să-mi spună ce am de făcut. Îmi doresc să încerc să mă apropii de un profesor, un dascăl universitar, care să mă formeze. Deocamdată sunt încă în căutarea drumului și am nevoie de sprijin din partea oamenilor care au profesat în acest domeniu, al etnologiei și al culturii tradiționale, oameni care să-mi ofere sfaturi, ca să mă pot și eu forma, să realizez materiale cât mai profesional, să poată fi apreciate și de oamenii simpli, dar și de intelectuali, să se regăsească acolo, în ceea ce fac.
Etnologia e o specializare aparte, pe care nu ar alege-o oricine, ci doar cei cu adevărat interesați. La început, am fost zece studenți, am terminat șase și am susținut licența trei. Greu de spus de ce au renunțat ceilalți. Am colegi care în timpul facultății nu au mers niciodată pe teren, să realizeze un interviu cu un țăran, de exemplu. Probabil acolo a fost șocul pentru cei mai mulți dintre ei, când a trebuit să stea de vorbă cu oamenii și nu s-au putut adapta. Din păcate, în trei ani de facultate, nu am învățat nici eu mare lucru. Dacă nu aș fi umblat pe teren, puteam eu face nu trei, ci șase ani de etnologie, și tot n-aș fi aflat care e adevăratul folclor. Numai dacă mergi acolo, la fața locului, și stai de vorbă cu oamenii satului, poți să faci, cu adevărat, meserie. Facultatea te ajută să-ți formezi un limbaj academic, pentru când ai de-a face cu un om de cultură, dar atunci când ești pe teren, nu ți-e de prea mare folos ce se face în facultate. Degeaba ne spuneau dascălii cum să facem un interviu, că io, când merg să vorbesc cu Lelea Floare, nu pot discuta cum îmi spun ei. Probabil ar trebui să fie mai multă practică în facultate sau mai multă sincronizare între teorie și practică, dar cred că asta e o problemă generală a învățământului superior românesc actual.
- De pe undele radioului, emisiunea ta a ajuns "marcă" de succes în mediul on-line.
- Am încercat ca materialul audio să-l transpun în video, pe facebook. Așa am promovat on-line ideea cu "Iosif pe coclauri". A avut un impact mult mai mare decât radioul, mă urmăresc mai mulți. Probabil a prins gust la public datorită personajelor mele, țăranul acela închinat din vatra satului, țăranul original, autentic, aflat pe cale de dispariție și de care începe de pe acum să ne fie dor. Mă bucur foarte mult că niște tineri din Pitești, din Brașov sau din Iași, care locuiesc la oraș, urmărind pagina mea de Facebook, au descoperit glia românească, țăranul acela falnic, stâlpul istoriei noastre, tot mai greu de găsit. Sunt impresionat când îmi spun că datorită mie au reușit să afle atâtea lucruri despre țăranul român, despre tradițiile românești. Oarecum, le-am insuflat dragul de glie și de trecut, și asta mă bucură cel mai mult.
"Suntem 12, dar nu suntem sectanți"
- Zona din care vii e renumită pentru familiile cu mulți copii...
- Da, mai ales în comunele Feldru și Maieru, la tătă casa sunt de la cinci-șase copii în sus. Toți care întreabă câți frați suntem, când aud, întreabă automat dacă suntem penticostali. Și atunci le spun: "Suntem 12, dar nu suntem sectanți, suntem ortodocși!". Sunt familii și cu 14-18 copii. Cam așa e de mai demult la noi, rar găsești casă cu doar doi copii. Nu e ușor, dar te ajută Dumnezeu să treci cumva prin toate. Interesant e că majoritatea acestor copii erau crescuți în două camere. Pentru că la noi, casele au doar trei camere: casa dinainte sau casa de parade, unde intră doar preotul cu crucea, la Bobotează, ori atunci când moare cineva, apoi tinda, bucătăria, unde se face mâncare, și casa dinapoi, unde se dormea. Noi așa am crescut. Stau de vorbă cu mama și o întreb cum am încăput toți acolo. Acum avem fiecare camera noastră și tot nu ne e bine. Dar eram mult mai uniți, se simțea concret acea căldură frățească. Acum, stăm fiecare în pereți separați și poate și asta ne face să fim departe unii de alții, să fim mai reci. Ne construim ziduri și la propriu, și la figurat.
- Mai ai amintiri din anii copilăriei, pe care te poți sprijini? Care să-ți lumineze sufletul?
- Eu am învățat să mulg vaca în clasa a treia, încă nu împlinisem zece ani și mă cam necăjeam s-o fac. Îmi amintesc prima sară. Mama avea treburi în grădină și am zis că merg eu să mulg vaca. M-am chinuit mai bine de jumate de ceas, deși o vacă o mulgi cam în 10-15 minute. Când o venit mama să vadă ce fac, mulsesem vaca pe jumătate, și-atunci mi-a arătat ea, cum să-mi formez "un sâmț". Am făcut o febră musculară în sara aia, de nu mi-o venit a crede! Apoi, am mai încercat iar și iar și, după câteva zile, am învățat. La coasă, la fel. Eram pe clasa a doua sau a treia, o țâră de băiat. Mi-o făcut tata tot o țâră de coasă și m-am dat după el. Cât am putut să dau? Nici un sfert din brazdă, dar așa am învățat să cosăsc. Un cosaș nu-nvață niciodată să cosească cu adevărat până nu-și taie de 3-4 ori degetele, când ascute coasa. Numai așa înveți! Ne-am învățat toți de mici cu munca, și fiecare, cum am prins a mere, ne-am luat cu treburile gospodărești: cu adusul lemnelor, cât se putea, apoi apă de la fântână, apoi la căpăluit (săpat - n. red.), la coasă, cu vacile... Acolo am crescut, printre ele și, fiecare după puteri, am învățat să facem câte ceva. Partea asta a vieții, pentru mine e temelie. Mi-s mândru tare că sunt pui de țăran.
"Mi-ar plăcea să-mi câștig pita din lucrul pământului"
- Mai aleg tinerii de azi să rămână la țară, să lucreze pământul, să crească animale?
- Puțini. Azi nu mai e un avantaj să lucri pământul. Mă tot gândesc să mă întorc în glia satului, să lucru pământul, să câștig pita cea de toate zilele din lucrul pământului, că avem din belșug, dar, practic, e aproape imposibil să fac asta. Azi e foarte greu să ții animale, e extraordinar de greu... La noi e zonă de deal, totul trebuie lucrat manual, cosit, arat cu caii, o muncă grea și necontenită. Mai bine vii la câmpie, îți cumperi utilaje, pământ, iei subvenții și lucrezi o suprafață mai mare. În ziua de azi, părinții își îndepărtează copiii să nu lucreze ceea ce ei au lucrat. Părinții doresc ca pruncii să le devină domni, să învețe carte și să ajungă la un birou, cu pixul în mână. Din păcate, nu toți au norocul acesta. Mai e nevoie și de un instalator, de un sudor, s-au desființat școlile profesionale, ceea ce iar e o mare prostie. Nu toți tinerii au înclinații spre studii superioare. Nici la țară nu mai sunt oameni să lucre, la strânsul fânului, de exemplu. Nu se duc. Cu oile, ce să mai povestim? Nici contra cost nu mai vin. Tatăl meu n-a fost angajat niciodată. Mama ne-a crescut făcând cipcă (dantelă) pentru costumele populare ale celor din sat. Ca să folosesc un termen de pe Valea Someșului Mare, la mine, acasă, astăzi lumea e un picuț mai gingașă, în special tinerii. Asta nu le convine, aia nu le place, pita făcută-n casă nu se mai face-n casă, coleșa (mămăliga) se face din făină de la magazin... Când o văzut bunica, s-o spăriet: "Ce hâlbe faci acolo?". La noi, hâlbe înseamnă mâncare pentru porci. Mămăliga trebuia mestecată până asuda grinda căsii, vorba bătrânilor. S-o mănânci cu sudoarea frunții, la propriu. Acum, le iei toate de la magazin dacă ai bani...
"Îmi iubesc glia și țara ca pe mama și tatăl meu"
- Iosif, tu vorbești cam în glume, dar strădaniile tale de a aduce în atenția lumii țăranul român au avut ecou și în străinătate...
- Da. Anul trecut am fost invitat la Bruxelles, la un eveniment organizat de două doamne, cu un drag aparte de România, Mihaela Popescu și Daria Pîrvu. Întotdeauna am zis că românul care-și părăsește țara și merge să lucre printre străini, acela nu mai e român. Dar când am fost la acel eveniment, mi-am dat seama că românii de acolo îs mai români decât mulți dintre cei de acasă. Am văzut oameni plângând, când le povesteam cum merg pe coclauri, la țărani, să-mi povestească cum își mulgeau vaca sau cum lucrau cu oile sau diferite alte obiceiuri. Își aduceau cu drag aminte de vremurile pe care o parte dintre ei le-au prins. N-aș fi crezut că acei români din străinătate pot avea un patriotism atât de mare în ei, când, de fapt, și-au părăsit țara, mergând să lucre printre străini. Le-am povestit despre tradițiile din județul Bistrița-Năsăud, le-am pus imagini cu claca, le-am arătat filmulețe, am reconstituit cumva un eveniment din vatra satului. În această toamnă, sunt din nou invitat, la alt eveniment, la Bruxelles, cu Lelea Floare Cosmii, ultima opincăreasă din generația veche, din județul Bistrița-Năsăud. O să facă opinci în fața lor și le va arăta și cum se toarce și le va povesti cum era viața în vremea ei.
- Crezi că s-ar bucura de succes un astfel de eveniment și la Cluj, de exemplu? Parcă prea s-au făcut remarcate, de-o vreme-ncoace, marile orașe ale Ardealului, prin evenimente culturale de import...
- Cel mai bine ar fi să meargă orășeanul la țăran, în vârful dealului, și să vadă la fața locului, cât e de grea viața pentru țăranul român. În ultima vreme, s-a încercat idealizarea imaginii acestuia. Toată lumea vine la TV și povestește despre țăranul român ca și când l-ar cunoaște de cine știe când. Nu e așa! Dacă nu te duci și nu lucri lângă el, la munca câmpului, nu-ți poți da seama ce înseamnă viața la țară. Nu-i suficient să te duci în vizită, să-l vezi cum lucră, trebuie să pui mâna pe găleata aia, pe țâța vacii s-o mulgi, apoi să fierbi laptele și să-l bei. Nu doar așa, să spui din buze că țăranul e talpa țării. A fost! Azi, nu știu dacă mai este și nu știu dacă va mai fi vreodată. Tot ce se face acum, se face pentru spectacol, pe când țăranul român făcea totul de nevoie, dar cu drag. Haina și-o făcea de nevoie, șezătorile tot așa, pentru că acolo se ducea și să lucre, și să se distreze, și să afle știrile satului. Azi, e doar spectacol pentru străini. Nici folclor autentic tradițional nu mai există la ora actuală în România. O spun cu regret. Ceea ce fac eu și ce pot să fac la ora asta e să arhivez ce mai găsesc în vatra satului, căci deja țăranul e pe cale de dispariție. Și dacă nu arhivăm, riscăm să pierdem o cultură întreagă, pentru că, odată cu acești bătrâni, se duce o cultură, o istorie, se duc niște obiceiuri, se pierde marca trecutului românesc. Specificul. Diferența. Să iasă în față oamenii capabili, care știu cu adevărat ce înseamnă tradiția și să o separe de divertisment, s-o salveze. România n-are nimic mai de preț, deocamdată, de pus în loc. Tradiția e încă pecetea noastră. Pentru ea vin străinii la noi. Îmi iubesc glia și țara ca pe mama și tatăl meu. Mă doare până în măduva oaselor când văd că "domnii" ce ne conduc nu au drag de țară, de popor. Cică, asta ar fi rânduiala... Fi-le-ar rânduiala de amar!
Foto: Arhiva personală Iosif Ciunterei