CORNELIA ARDELEAN- ARCHIUDEAN - "Doamne fereşte, de moartea satului românesc!"

O altă bistriţeancă, pe frontul tradiţiei populare

În dimineţile de noiembrie, viile Ocniţei miros a frunze ruginii şi umede, iar după ce negurile se risipesc, lumina soarelui po­le­ieşte blând creştetele dealurilor dimprejur. În piv­ni­ţele gospodarilor, vinul a stat din fiert, pe uliţe se-aud ceteraşi che­mând la nunţi şi la petrecerile dinainte de postul Crăciunului şi parcă îţi vine să spui: "Doamne, mândră-i via­ţa!". De pe cer­dacul casei părin­teşti, Cor­nelia Ardelean-Archiu­dean se bucură de zvonurile de bucu­rie care ajung la ea şi o ru­gă­ciune de mulţumire îi urcă în inimă: în satul său natal, Ocniţa Bistriţei, cân­tecul şi jocul bătrâ­nesc n-au fost uitate, ba chiar au reîn­viat cu o vitalitate uimi­toa­re. La o ulcică de vin pelin, pre­gătit anume de bărbatul ei, cu nume atât de falnic - Florentin Archiudean, şi dres cu felurite ierburi aro­mi­toare spre a spori puterea poveştii, Cornelia istori­seş­te calendarul zilelor şi mun­cilor sale, spre reînvierea rosturilor de odi­nioară ale satului românesc.

Păunaşii codrului

- Dincolo de aplauzele cu care publicul m-a răs­plătit totdeauna regeşte, atunci când am urcat cu cân­tecul pe scenă în faţa lui, eu am avut întot­deauna să­dită în suflet dorinţa de a-i apropia şi pe copii de cântecul şi jocul românesc, de poveştile de viaţă ale sa­tului de odinioară. Mă doare să mă gândesc că felul vieţii noastre, rostul nos­tru de-a fi români, nu doar în vorbe, ci şi în fapte ar putea să se piardă. Cu acest gând, în ur­mă cu şase ani am înfiinţat an­samblul "Cu­nu­na grâ­ului" din Ocniţa, împreună cu soţul meu, Flo­rentin (Dinu) Archiudean. Ne-am bucurat de aju­tor, ori­deunde a venit. Şi soarta a vrut ca su­portul financiar să ne vină tocmai din partea satului el­ve­ţian cu care suntem înfrăţiţi, nişte oa­meni la fel de iubitori de tradiţie, mai ales că a lor s-a pier­dut: Les Bois Vaudois. Ne-au susţinut şi pă­rinţii copii­lor, cu câte 15 lei pe lună, pentru mici chel­tu­ieli de organizare. Noi, Archiudenii, soţul meu şi cu mine, facem vo­lun­tariat: eu îi învăţ pe co­pii să cânte, Di­nu or­ga­ni­zează repetiţiile, face pro­movare pentru spec­­tacole, aduce coregrafi şi ce­teraşi pen­tru a-i în­­văţa pe copii să joace. Jocul nos­tru din Oc­niţa, din zona de câmpie a Bistriţei, e diferit de cel de pe Someş, mai complicat, aşa că în­­tot­deauna ce­rem în­drumarea bătrânilor, celor care mai ştiu jocurile de demult.

- Am fi bucuroşi să ne spuneţi cum arată locul activităţilor dvs., astfel ca povestea să aibă şi-un peisaj.

- Ocniţa e un sat vechi şi curat românesc, aşe­zat între dealuri, odinioară toate pline cu vii. Avem 87 de copii la şcoala din sat şi, dintre ei, mai mult de jumătate sunt înscrişi în ansamblul nos­tru. Vin şi din Teaca vreo 20, un sat alăturat, vin vreo 10 şi din Archiud, mai vine o fetiţă din Ga­laţii-Bistriţei, ceva mai depărtişor, şi din Herina (satul cu faimoasa biserică restaurată cu ajutorul pictorului Ştefan Câlţia), vin de pe toată valea asta: vorbesc între ei şi se aduc unii pe ceilalţi, aşa că sunt vreo 90 de co­pii în total.Măcar jumătate din ei să ră­mână cu tra­di­ţia în suflet şi tot e ce­va! Noi fa­cem to­tul din pasiune, aşa cum spuneam, şi a­tunci asta se vede: at­mos­fera e foarte ve­selă şi destinsă, iar copiii îşi dau toată silinţa. Unii dintre ei sunt din familii de jucăuşi pătimaşi ai dansului popu­lar, şti­ute de tot satul, din bă­trâni, iar nepoţii au, la rândul lor, jo­cul în sânge. A venit de curând la noi un băieţel din Teaca (mama ro­mâncă, iar tatăl maghiar), are şase ani şi nici nu ştie care-i stângul şi care-i dreptul! Dar îi merg picioa­rele singure, nu trebuie să îi explici cum, el doar se uită, "fură" şi apoi reproduce întocmai. Are un talent incredibil la joc, aşa cum găsim şi copii cu nişte voci uimitoare. Dar bucuria cea mare e că le place ce fac, toţi sunt mândri nevoie mare când învaţă jocul şi cântecul, i-am dus în spectacole şi prin alte locuri, au fost filmaţi şi daţi pe posturile de tele­vi­ziune, de i-a văzut tot satul, au plâns bă­trâ­nii în mânecile căme­şii, de dragul lor. Nu-i puţin să vezi cum nişte prunci duc mai departe obice­iu­rile în care ai trăit. Jo­cul copiilor a devenit un eve­niment. Ţine viu satul nostru. Să-i vezi cât de mândri îs când se îmbracă în port, aşa-s de ocoşi, de parcă nime nu îi ca ei. S-a creat aşa o vâlvă în sat, că părinţii scot costumele vechi din lăzi, care mai au, iar care nu, caută meşteri să le facă. Avem chiar o fe­meie în sat ca­re a reînceput să coa­să cămeşi în stilul spe­cific satului nos­­tru, am urmărit a­nu­me asta, să nu fie modelele ca la Salva, ori ca în alte locuri din judeţ, că oa­menii le mai în­curcă. Cei mici sunt atât de nerăbdători, că îşi întreabă mereu pă­rin­ţii: "Când îi vineri, ca să mă duc la repetiţie?". Avem patru grupe de vârstă: două mici, o grupă mij­locie, iar cei din grupa mare, 14-16 ani, sunt atât de buni, că pot concura cu cel mai bun an­sam­blu de profesio­nişti din judeţ, "Cununa de pe So­meş".

La joc cu prunul

- Dvs. aţi învăţat să jucaţi tot în anii copi­lăriei?

- Pe mine m-a băgat în joc vecinul meu, care era cu patru ani mai mare, dar era deja un foarte bun jucăuş. Că aşa trebuia să fie, ori o rudă apro­piată, ori un vecin de încredere, care să aibă grijă de tânăra copilă care intra prima dată la horă. Aveam aproape 14 ani, era după Paşti şi, eu îmi cu­­susem cămeşă nouă în iarna dinainte, anume pen­tru a intra în joc. Fetele, pe vremea aceea, tre­buiau să înveţe toate lucrurile de trebuinţă a se face într-o casă: să coasă, să ţeasă, să împletească, să brodeze, să facă dantelă (colţişori) pentru poale, iar eu le-am învăţat pe toate. Eram deja înăltuţă, şi mama m-a învăţat când am plecat de-acasă prima dată la joc, că dacă vreun fecior zice "Hai o ţâră-ncoa­ce, să-ţi spun ceva", adică mă cheamă mai încolo ca să vor­besc cu el, să nu mă duc! "Faină-i Nela a lu Şpori şi bine joacă!", mi-a zis mama că au spus des­pre mine femeile satului care m-au privit ju­când! (Aşa mi se zice mie în sat, Nela, iar po­recla fa­miliei me­le este "de-a lui Şpori", adică un neam de oameni foarte harnici, cu spor în tot ce fac.) De mi­titică mergeam şi priveam jocul de duminică, cum fă­ceam toţi copiii pe vremea aceea. Era aş­tep­tat de tot satul. Iar când ajungeam acasă, prin­deam cu braţul trunchiul câte unui prun şi mă-n-vâr­team în jurul lui, ca şi cum ar fi un fecior. De multe ori, mama mă urmărea şi dacă nu făceam bine, mă lua dumneaei şi mă învârtea. Jocul de duminică era o parte importantă a vieţii. Se în­tâlnea la el tot satul. Acolo îţi arătai frumuseţea, costumul, ştiinţa jo­cului, acolo îţi găseai adeseori şi perechea, te lăsai preţăluită de sat. La zile de săr­bătoare, după ce lu­mea ieşea din biserică, bătrânii se uitau cu atenţie la cei tineri: dacă dă­deau bineţe cum se cuvine, da­că portul stătea bine pe ei, dacă era "în stil" - orice tentativă de modernizare fiind as­pru amendată. Nu mai sunt multe din cele de odinioară! Ceteraşul nostru cel vestit, Teodor Bug­nar (Tica Vârtosului îi zicea), a murit în primăvara asta. Cu cetera lui cu goarnă la multe jocuri din sat a zis! Atâta i-a fost de dragă, că atunci când a ple­cat pe ceea lume, i-au pus vioara cu el în copârşeu. Fântânar de me­se­rie, a învăţat să cânte pe o vioară pe care şi-o construise singur, şi avea aşa o dul­cea­ţă în cântec, atingea strunele cu arcuşul de parcă le mângâia.

Cântecul şi dragostea

- În Ardeal, jocul nu se desparte de cântec, iar dvs. sunteţi una dintre marile interprete ale mu­zi­cii tradiţionale. Cum v-aţi descoperit glasul?

- La noi, la Ocniţa, se spune că "toată lumea ştii cânta / numa' nu ştii trăgăna!" Îmi plăcea să cânt, să doinesc, dar niciodată nu m-am gândit, în copilărie, că voi ajunge cântăreaţă, că voi putea pleca cu cântecul din satul meu spre a-l duce mai departe, în lume. Dar Dumnezeu a hotărât aşa, pesemne că a văzut dragul meu de a cânta, şi-a zis că-i păcat a se risipi. Cântecul nostru fru­mos de pe valea Oc­niţei eu l-am deprins de la ceteraşii de pe sate, dar mai ales de la mama mea, Violina Ar­delean. Avea o voce dumnezeiască, aşa cum îi era şi numele, fusese chiar îndem­nată să devină cân­tăreaţă profesionistă, însă părinţii n-au lă­sat-o, fiind singura fată între cinci băieţi. Şi atunci, mama mi-a dat mie această dulce povară. Am cântat la toate serbările şcolare şi în cor, ştiam cânta pe toate cele patru voci. Când am cres­cut, am înţeles că doar plecând din sat voi împlini această dorinţă şi, în plus, voiam să cu­nosc mai bine lu­mea şi, mai ales, să fac şcoală! Îmi plăcea să citesc, noaptea tră­­geam "loampa" mică şi citeam cărţi luate de la biblioteca din sat. În satul nostru, electricitatea a ajuns abia în 1968, şi sin­gurul radio, de fapt, di­fu­zor, era la badea Bugnar Aurel, şi în casă la el as­cultam emisiunile de muzică populară. Îi iubeam foarte mult pe Lucreţia Ciobanu, Maria Peter, Achim Nica. Poate că aş fi rămas acasă, în sat, dacă în 1963 pămân­turile n-ar fi fost colec­ti­vi­zate şi la noi. Am înţeles atunci că pot face mai multe plecând, decât rămâ­nând acolo şi căpălind la vie şi cucuruz ori grijind de vitele ceapeului. Aşa am ajuns mai întâi la Cluj, unde am cântat într-un ansamblu de amatori, apoi la Bucureşti, unde mi-a fost greu să mă adaptez. Ţin minte că nu aveam haine de oraş, numai haine ţărăneşti, cămeşi, că­trânţe (şoarţele care se poartă în faţă şi în spate) şi poale, iar o mătuşă de-a mea de pe mamă, care mă luase la ea, m-a dus la o croitoreasă şi mi-a făcut haine de domnişoară. La Bucureşti am început să co­laborez cu marele an­samblu "Ciocârlia", cu care am mers în multe turnee importante (în 1978 am fost invitaţi pe scena Teatrului "Balşoi" din Mos­cova). Primul cântec pe care l-am înregistrat la Radio Bucureşti, în 1971, era "Zi-mi, ceteraş, zi-mi cu foc!", cu or­chestra condusă de maestrul George Vancu: "Când aud ceteruica/ Mi se-aprinde inima!". Dar mie mi se rupea inima de dorul satu­lui meu şi, până la urmă, tot dragostea m-a înturnat acasă. Într-o zi, am văzut la televizor un cor format din studenţii de la Institutul Militar de la Sibiu şi am zis: "Ia uite-l pe fostul meu coleg de clasă, Dinu Archiu­dean, cu care împărţeam premiul întâi!". Şi s-a nimerit ca odată să vină şi el acasă şi astfel să ne revedem. Ne-am prins dragi şi ne-am aşteptat să terminăm şcolile, apoi ne-am luat. Mi-a fost sprijin în toţi anii aceştia, şi la bine, şi la greu! După ce s-a pensionat din activitatea mili­tară, mi s-a ală­turat în activitatea aceasta culturală, el fiind ta­lentat de mic, şi la cântat, şi la jucat, şi plăcându-i să lucreze cu copiii. Chiar dacă pe noi nu ne-a în­vrednicit Dumnezeu să-i avem, bucuria de a fi în preajma copiilor, de a-i învăţa ceva din cele ce ştim noi legat de lumea satului, ne face peste măsură de fericiţi.

"Satul meu cu multe flori"

- Aţi lăsat Bucureştiul pentru Ocniţa. Ce v-a îndemnat să vă întoarceţi acasă? Credeţi că locul de unde te tragi îţi defineşte personalitatea?

- Când am venit eu pe lume, şi încă mai apoi, când am crescut, cântecul era la el acasă în vatra sa­tului meu, Ocniţa, sat vechi, atestat încă de la 1315. De atunci şi până acum 50 de ani, toate rân­duielile au fost la locul lor, pe toată valea, satele erau pline de jocuri şi de cântec, la fiecare săr­bă­toare. Multe dintre acestea s-au uitat şi s-au şters, ca dintr-o fotografie veche, iar în ultimii 25 de ani, au pierit într-un ritm năucitor. Cum să nu-mi pese de asta, cum să stau liniştită în apa­rtamentul meu din oraş, când crezul meu de-o viaţă se stinge? Inima mea e aici! Cred, fără nicio în­do­ială, că locul de un­de te tragi îţi dă puteri şi te îm­bo­gă­ţeşte su­fleteşte. Dacă nu aş fi purtat cu mi­ne în inimă acea ima­gine minunată a sa­tu­lui meu, a dea­­lurilor pline de vii, a bă­trâ­ni­lor sfă­toşi, a jocurilor, nunţilor, clăcilor - obice­iu­rile noastre minu­nate care ne ţineau împreună, cele­brând ace­leaşi va­lori şi acelaşi rost, şi dacă nu le-aş fi trăit toate acestea în plenitu­di­nea lor, nu aş fi putut să lupt pentru ele, să le transmit mai departe, întregi şi în înţelesul lor profund. "Ţi-am cântat, lume, o viaţă!" se intitulează ultimul album pe care l-am rea­lizat în urmă cu doi ani de zile, şi prin cân­tecele mele povestesc, de fapt, cum erau oamenii şi cum era rânduiala vieţii de odinioară. Uneori e dureros să constat că imaginea aceea idilică din sufletul şi amintirile mele nu mai există aievea, că moderni­zarea a venit galopant şi peste satul meu şi a făcut ca multe să se schimbe în rău, nu în bine. Dar îmi spun că aşa este viaţa şi că tot ce pot să fac - şi iau asta ca pe o datorie de onoare! -, e să mărturisesc despre frumuseţea unei civilizaţii ţărăneşti pe cale de dispariţie. Zice cântecul: "Sa­tul meu cu multe flori/ Cu fete şi cu feciori/ Am pân' ti­ne o cărare şi-o măi­cuţă iu­bitoare!/ Din tine dac-aş pleca/ Mi s-ar şterge căra­rea/ Şi m-ar durea inima/ După tin' şi măi­cu­ţa!".

- N-aţi plecat, şi Dum­nezeu v-a răsplătit pen­tru asta, împlinindu-vă rostul. Descrieţi-ne una dintre cli­pe­le dvs. de bucurie...

- Când stau, ca acum, în faţă cu un ceai din plantele culese de pe dealurile noas­tre, aroma lui, de mentă săl­batică, de cimbrişor şi de roi­niţă îmi aminteşte de parfumul grădinuţei de flori pe care, ca fată la ma­ma acasă, o îngrijeam cu mare dra­goste. În gră­dinile din satul meu sunt flori mo­deste, dar pline de vitalitate şi de parfum, flori vii, care te însoţesc până la moarte. Sunt mălinul, rujile roşii, roscuţele, e bănatul, pe care-l puneau femeile între haine, ca să miroasă frumos. Oamenii se schim­bă, dar dea­lurile cu vii sunt la locul lor, şi bi­se­rica din sat, şi mirosul de sărbători, când se coc în cuptor pâine şi colaci. Eram cu toţii mai să­raci pe vremea aceea, ne mul­ţumeam cu puţin şi eram mult mai îngăduitori unii cu alţii. Cât am avut pământ, deşi cotele date la stat erau foarte mari, aveam ce mân­ca: dimi­ne­ţile, mama ne fă­cea mămăligă cu papă (păpară, ra­totă, ouă învâr­ti­te) ori cu brânză, la cină, scotea carne ori cârnaţ puse în untură de la Crăciun. Peste vară, nu ne lipseau supele din tot felul de legume, iar un pahar de vin ori de ţuică, spre a cinsti cu neamurile ori cu prie­tenii la săr­bători, se găsea în orice casă. De multe ori mergea mama în târg, la Teaca, iar noi, copiii, o aşteptam cu mare nerăbdare să ne aducă "bobonţ de-un leu"! Ce bucurie era să scoţi din cornetul de hârtie groa­să, maronie, bomboanele lipicioase, cu gust dulce, de lapte!

"Nu mă da la-mbătrânit/ Că mai am mult de horit!"

- De acolo, de sus, din pridvorul casei vechi, bătrâneşti, cu toate amintirile vieţii în faţă, vă mai e frică de apropierea bătrâneţii?

- E un cântec, pe care l-am cules demult din satul meu şi pe care-l cânt şi acum cu mare drag, pentru că-mi aduce înţelepciunea de a privi cu mai puţină tristeţe trecerea timpului şi a anilor tinereţii şi pentru că mă învaţă să mă îngădui cu bătrâneţea. Zice aşa: "Codrule, când te-am trecut/ Eram ti­nerel şi crud/ Dară când m-am înturnat/ Eu, bătrân, şi tu, uscat!". Nimeni nu vrea să fie bătrân, dar fiecare aş­teap­tă să apuce bătrâneţea, cu dem­ni­tate şi înţelep­ciune, ca pe o încununare a vieţii. Să îmbătrâ­neas­că în valorile în care a trăit. Să ştie că lumea lui nu se pierde. Doamne fereşte de moartea satului românesc!