Din amintirile unui navetist

Am făcut liceul ca navetist.

Recent, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea şcolii, ne-am întâlnit pe puţin 100 de foşti colegi. Lume multă, dar aproape necunoscută. Câte un nume, rostit în grupuri vesele, îmi aducea, ca prin ceaţă, aminte, de trecutul scurs prin clepsidra timpului. Fiindcă ei, cei mai mulţi, se ştiau, îşi aminteau, iubiseră în iarba aceleiaşi pădurici, pe când noi, navetiştii, ră­mă­sesem străini de propria generaţie. Nu aveam poveşti ca ale lor, nu aveam aventuri de dragoste, nu jucam şah, table şi tabinet, nu făceam chefuri în sălile de lectură, nu cinsteam femeile de serviciu cu vin de ţară, nu dansam pe ascuns twist sau charleston... Noi, navetiştii, nu aveam în comun decât aşteptarea în gările îngheţate, lecturile de romane sovietice din biblioteca sătească, balurile co­mu­nale din fiecare sâmbătă, furtul de mere ionatan din fosta li­vadă a boierului, spectacolele de anul nou, serile de Cră­ciun, pe­trecute împreună cu artişti de la Bucureşti, po­posiţi în comuna noastră. Cele 14-15 minute ale perso­nalului tras de o locomotivă cu aburi erau prea puţine ca să ne putem organiza, ca un adevărat grup navetist. Spre deosebire de căminişti, noi eram mai săraci sufleteşte, mai rebegiţi. Pentru noi, naveta cu personalul era o simplă ocazie de a ne pune cărţile în ordine şi, uneori, de a copia în viteză, de la cei pricepuţi, o temă sau alta la mate­ma­tică. Între puţinele bucurii pe ca­re le împărtăşeam, erau po­reclele pe care ni le dădusem, sub influenţa romanului Groapa, al marelui prozator Eugen Barbu, care ne în­ve­seleau lungile călătorii plicticoase. Le spun, cu îngăduinţa cititorilor noştri, doar de dragul colegilor mei de-atunci, din gru­pul "Naveta CFR": subsemnatul eram Bezoncea, Ionică Munteanu, colegul cu cel mai mult umor din tot sa­tul, era Oacă; Ioniţă Lupulescu, fiul părintelui Lupulescu, iubit de toţi credincioşii, devenise Silver; Nicuş Păstaie purta po­recla de Nicu Piele; Ion Croitoru era Gică Hauhau; Pe­tre Drăgan era Florea; Lunceanu Titu era Pa­raschiv; Stan­ciu Pantilimon - Ghiţă Bâlcu; Costel Ghe­ban purta nu­mele de Mafoame; Maria Calotescu era frumoasa Di­dina. Şi alţii, de care nu-mi mai amintesc. O iubeam cu foc pe Di­dina (Mimi), după ce o iubisem pe Olimpia, din clasa a IX-a... În final, alături de toţi băieţii din şcoală, o ad­mi­rasem însă pe colega Nina Răscol, săru­tându-i fotografia din holul de onoare, ca pe o icoană. Tre­nul venea la ora 10:30 şi ne aducea acasă seara, la 21:30. De câteva ori am întârziat, alergând peste câmp, în miez de iarnă. Me­canicul mă vedea şi oprea să mă ia, ca pe un lucru obiş­nuit. Cu astfel de amănunte suave mi s-a dus pri­­ma tine­reţe... Abia la revederea din Târgu Căr­buneşti am făcut, însă, cea mai "ucigătoare" descoperire: fără să ştiu, fusesem iubit, timp de o ju­mă­tate de secol, de fru­moasa Olimpia. Ce să mai spun? Fiind navetist, poţi pier­de evenimentele lumii "statice" de la căminul şcolar. As­tăzi, nu se mai face naveta în stilul de altădată. Trenurile circulă rar, liceul e tot acolo unde era, dar fostul mare director, Emanoil Cin­teză, a plecat, întristat, în lumea de dincolo. Elevii de azi au plete, rucsacuri în spinare, haine amestecate. Uniformele au dispărut. Nici nu mai ştii care din ei este licean. Nu mai poţi compara disciplina şcolii cu viaţa civilă. Nici navetiştii cu căminiştii, cum făceam în vremea anilor de liceu.