Recent, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea școlii, ne-am întâlnit pe puțin 100 de foști colegi. Lume multă, dar aproape necunoscută. Câte un nume, rostit în grupuri vesele, îmi aducea, ca prin ceață, aminte, de trecutul scurs prin clepsidra timpului. Fiindcă ei, cei mai mulți, se știau, își aminteau, iubiseră în iarba aceleiași pădurici, pe când noi, navetiștii, rămăsesem străini de propria generație. Nu aveam povești ca ale lor, nu aveam aventuri de dragoste, nu jucam șah, table și tabinet, nu făceam chefuri în sălile de lectură, nu cinsteam femeile de serviciu cu vin de țară, nu dansam pe ascuns twist sau charleston... Noi, navetiștii, nu aveam în comun decât așteptarea în gările înghețate, lecturile de romane sovietice din biblioteca sătească, balurile comunale din fiecare sâmbătă, furtul de mere ionatan din fosta livadă a boierului, spectacolele de anul nou, serile de Crăciun, petrecute împreună cu artiști de la București, poposiți în comuna noastră. Cele 14-15 minute ale personalului tras de o locomotivă cu aburi erau prea puține ca să ne putem organiza, ca un adevărat grup navetist. Spre deosebire de căminiști, noi eram mai săraci sufletește, mai rebegiți. Pentru noi, naveta cu personalul era o simplă ocazie de a ne pune cărțile în ordine și, uneori, de a copia în viteză, de la cei pricepuți, o temă sau alta la matematică. Între puținele bucurii pe care le împărtășeam, erau poreclele pe care ni le dădusem, sub influența romanului Groapa, al marelui prozator Eugen Barbu, care ne înveseleau lungile călătorii plicticoase. Le spun, cu îngăduința cititorilor noștri, doar de dragul colegilor mei de-atunci, din grupul "Naveta CFR": subsemnatul eram Bezoncea, Ionică Munteanu, colegul cu cel mai mult umor din tot satul, era Oacă; Ioniță Lupulescu, fiul părintelui Lupulescu, iubit de toți credincioșii, devenise Silver; Nicuș Păstaie purta porecla de Nicu Piele; Ion Croitoru era Gică Hauhau; Petre Drăgan era Florea; Lunceanu Titu era Paraschiv; Stanciu Pantilimon - Ghiță Bâlcu; Costel Gheban purta numele de Mafoame; Maria Calotescu era frumoasa Didina. Și alții, de care nu-mi mai amintesc. O iubeam cu foc pe Didina (Mimi), după ce o iubisem pe Olimpia, din clasa a IX-a... În final, alături de toți băieții din școală, o admirasem însă pe colega Nina Răscol, sărutându-i fotografia din holul de onoare, ca pe o icoană. Trenul venea la ora 10:30 și ne aducea acasă seara, la 21:30. De câteva ori am întârziat, alergând peste câmp, în miez de iarnă. Mecanicul mă vedea și oprea să mă ia, ca pe un lucru obișnuit. Cu astfel de amănunte suave mi s-a dus prima tinerețe... Abia la revederea din Târgu Cărbunești am făcut, însă, cea mai "ucigătoare" descoperire: fără să știu, fusesem iubit, timp de o jumătate de secol, de frumoasa Olimpia. Ce să mai spun? Fiind navetist, poți pierde evenimentele lumii "statice" de la căminul școlar. Astăzi, nu se mai face naveta în stilul de altădată. Trenurile circulă rar, liceul e tot acolo unde era, dar fostul mare director, Emanoil Cinteză, a plecat, întristat, în lumea de dincolo. Elevii de azi au plete, rucsacuri în spinare, haine amestecate. Uniformele au dispărut. Nici nu mai știi care din ei este licean. Nu mai poți compara disciplina școlii cu viața civilă. Nici navetiștii cu căminiștii, cum făceam în vremea anilor de liceu.