Nea Dudu de la Mârșa

"Domnule, io îmi fac treaba serios, că cu ăștia trăiesc!"

E începutul unei nopți de la mijlocul acestei toam­ne și iată-mă din nou, după 16 ani, pe ulița lăutarilor din Clejani. Când m-a văzut atunci că mă opresc în fața casei sale, bătrânul Neacșu Culai, legendar viorist al Tarafului Haiducilor, a ridicat un deget în aer și le-a zis copiilor ce roiau în jurul său "Bă, îl vedeți p-ăsta? De un an umblă prin toa­tă lumea după mine să-mi ia un interviu. Că acu îl bag la mine-n curte!". În aceeași curte în care Cu­lai mi-a spus atunci povestea vieții lui și mi-a cân­tat ală­turi de nepoței, se aude, acum, muzică lău­tă­reas­că. "Bairam la Clejani" se numește eve­nimentul foarte inspirat care aduce aici două autocare cu iu­bitori ai muzicii, ro­mâni și străini. Muzica curge magnific, prinde în ea tot praful, tris­te­țea, pofta de viață a acestui sat din Lunca Neajlovului, cele­bru pen­tru generațiile sale de lă­utari. Taraful a­ces­­ta restrâns ar avea loc pe ori­ce scenă de jazz sau de mu­zică tra­di­țională din lume. Ma­rinică, ne­potul lui Culai, rupe țambalul, tatăl său, Ța­goi, gazda se­rii, tro­nea­ză ca un rege al acordeonului și, lângă el, un alt bătrân cântă grozav, cu vioara și cu vocea. Înăl­tuț, sub­­țire, cu o pălă­rie ele­gantă pe cap, dă viață unor vechi doine și ba­lade. Toader Zidaru. Nu l-am mai ascultat, trebuie nea­­pă­rat să-l cunosc.

"S-a măturat cu lăutarii bătrâni"

- De unde sunteți, de aici din Clejani?

- Sunt din Mârșa, un sat de aici, aproape.

- Mulți lăutari buni au pornit de acolo. Nea Vasile Dinu...

- Da, e cumnatu meu. Am cântat de sute de ori împreună.

- Ilie Iorga, o voce extraordinară a Tarafului Hai­ducilor, era tot din Mârșa...

- Da, era fratele lu mama mea. Ăla lăutar bun! Acum, gata, s-au dus, s-a măturat cu lăutarii bătrâni. Să vă spun sincer, nici eu n-aș mai vrea să mă mai ocup, la 82 de ani. Bătrânețea...Io am fost spe­cia­list. În seara asta nu v-ați dat dumneavoastră seama bine cum cânt, pentru că n-am avut doza la vioară. A venit de dimineață la mine un nepot care are nun­tă-n noaptea asta la Cartojani, a venit și mi-a cerut doza, și ce să fac, că e nepotu meu? I-am dat-o și m-am chinuit din greu acum. Da să mă auziți ce puternic cânt io, că le cânt la țăranii ăștia, care-s periculoși și pricopsiți. Dau cu banu, da să le faci plăcerea. Trei ore nu mă lasă să mă opresc, până le trece pofta de joc.

"Manelele astea aduc probleme mari"

- Unde mai cântați?

- Peste tot. Mâine dimineață, la zece, vine să mă ia la nuntă. Io nu pot să păcălesc, domnule, îmi fac treaba serios, că cu ăștia trăiesc. Nu vreau să-mi aud nici un cuvânt în spate, că omul când bea, are altă părere, da io sunt om serios. Fac brâurile, cântările țărănești, tot ce trebuie, și după aia stau liniștit, vin băieții ăștia tineri, cu manelele, joacă doamnele, domnii, tineretu.

- Cum vă împăcați cu muzica asta nouă?

- Mulți sunt băieți buni, da manelele astea aduc probleme mari. Unii lăutari care cântă manele au așa niște ambiții mari, se aruncă cu banii, apar beții, scandaluri. Pe vremea mea, era un respect extraor­di­nar pentru cei bătrâni. Că lăutarii ăștia ai noștri nu punea mâna, nu beau la petreceri, își făceau mun­ca trei zile și trei nopți, așa era atunci nunta, de sâm­bătă până marți dimineață. Lăutarii erau res­pectați, pe cei buni îi arvuneau mult timp înainte, ca să fie siguri că-s liberi. Pe tata-l meu îl tocmea lu­mea cu trei ani înainte, când avea fetița 10-12 ani, veneau la tata și-l tocmeau.

- De la el ați învățat să cântați?

- Tata era periculos, mare muzicant. Vancea îl chema, e demult dispărut. Tata avea pretenții, să mă dea la școală de muzică, sau măcar să mă învețe el să cânt. Cum zicea tata: "Hai mă, să te învâț, ia de pune și tu mâna pe vioara asta", eu fugeam de acasă. Fugeam, domnule! Nu că-mi era frică de el, că nu-mi făcea nimic. Da nu înțelegeam, n-aveam multă minte, cred că aveam io o lip­să, ceva. Am fost zece frați, unu a ieșit mun­citor, unu sudor, unu șofer, și doi lăutari. Ăsta de-i dădui doza lu fii-su. Și io m-am făcut șofer, mă descurcam bine, eram șofer la di­rec­tor, câș­ti­gam la bani, de nu în­drăz­nea să intre tata la mi­ne-n cameră de ce găsește acolo. Așa că nu m-am apucat de mic de cântat, că a­veam io alte pro­ble­me. Mă mai ocupam și cu porci, cu viței. A venit odată tata la mi­ne, s-a așezat și el pe dor­meză, că se ope­rase, să pună și el ca­pu, și când a tras o pernă, a dat de pachete cu bani. I-a zis lu mama: "Ia uite, Stelico, ce are ăsta aici, ăsta care fugea de mine să nu învețe meserie!".

"P-asta, pe vioară, s-o bage acolo, lângă mine, când m-oi duce"

- Și când v-ați apucat de cântat?

- Foarte târziu, pe la 25 de ani. M-a prins tata și mi-a zis: "Vezi, mă, dacă te apucai la 10-12 ani, ajungeai mare muzicant, că talent ai!".

- V-a părut rău?

- Foarte rău, da. Că la început, vedeam io că io cânt mai primitiv, așa. Cântam bine față de mine, da nu așa bine ca ăilalții. De atunci, de la 25 de ani, cu asta mă ocup. Și am avut ne­ca­zuri mari în viață. Tot ce-am făcut, să le rămână co­piilor. Doar p-asta, pe vioară, s-o bage acolo, lângă mine, când m-oi duce.

- N-o lăsați nepoților, să cânte cu ea?

- Am niște nepoței, să vedem ce-o zice tatăl lor. E unu care-i place, îmi cere vioara mereu, tataie, să fac și io ca matale, să câștig un ban. Să vedem.

"Am trei ani de când figurez cu vioara"

- Cum vă mențineți așa de verde, la 82 de ani?

- Domnule, eu nici nu știu să tușesc, n-a fumat nimeni la mine în casă. N-am gustat tutun și nici alcool nu mi-a plăcut în viața mea. Cred că d-aia am îndurat. N-am fost gras, niciodată, n-am avut mai mult de 65 de kile. A venit în toamna asta Țagoi și a luat țuică de la mine, că am 250 de pruni în curte. Și a doua zi mi-a zis: "Bă, da ce țuică bună ai, miroase de zici că-i parfum franțuzesc!". Că sunt prune d-alea plușate. Mai vin băieții, mai taie un lemn la gater, bagă lemnele-n magazie, le dau și lor câte 2-3 kile de țuică, că trebuie să trăiască și ei. Da mie nu-mi trebuie țuică. Acum câțiva ani, am făcut un accident vascular, cinci luni de zile am stat în spital. Nu-mi mai mișcam bine mâna și picioru. Și acolo era o asistentă de-mi făcea mereu injecții. Când a zis doctoru "Te duci matale să iei aer acasă zece zile, da vii înapoi aicea, că-i grav", eu m-am dus acasă. Într-o zi, eram prin curte și o văd pe asistentă la poartă. Mă pomenesc cu ea acolo. "Bună ziua, nea Tudore. Cum te simți, ești bine?". Io am rămas uluit. "Săru mâna". "Te superi c-am ve­nit la matale în curte?" "Doamne ferește! Cum să mă supăr? Da nu știu cum, adică nu știu cum să fac să vă respect mai bine. Un respect mare vreau". Ea era căsătorită cu un gardian d-ăsta de poliție și i-am zis că nu vreau să-i fac belele, că io nu vreau să fac rău nimănui, să despart pe nimeni, e urât asta. Da ea tot a divorțat și a venit după mine. A vrut să mă duc io, la Pitești, unde avea apartament mare, i-am zis "Coană Maria, doamna asistentă, nu mai plec la etatea asta de aici, vreau să mor în comuna mea", a venit ea la mine. I-am zis. "Măi, Maria, da tu știi că io sunt țigan!". "Cum vorbești așa ceva? Te-am văzut de la început, și fata mea, cum te-a văzut, a zis că Nea Tudor e un om greu, un om cu minte". Și uite că suntem de șapte ani căsătoriți și sunt fericit. Ea m-a scăpat, dacă nu era ea, eram dus demult. Uite, azi de dimineață știi ce-a făcut? Mă îm­brac io, zice: "Unde te duci?". "Păi a venit oa­me­nii ăștia după mine, mă duc să cânt". "Ia stai jos acilea!". Și-mi punea în picioare pantofii ăștia pe care mi i-a făcut la comandă, patru milioane a dat pe ei. Zice: "Acu-ți fac gheată d-aia plușată". Păi cum să nu fie omu fericit?

- V-a fost dor de vioară în anii în care n-ați mai putut cânta?

- Da cum, mai și plângeam după ea. Că venea românii să mă ia. "Hai, mă, Dudule, cum, mă, să nu vii? Măcar o zi, mă, să faci bradu și să-mi aduci na­șu, și gata, își dau cinci milioane". "Nu pot, dom­ne, că am amețeli și cad jos". Aveam niște ame­țeli grele. Mulțumesc lui Dumnezeu, au trecut și am trei ani de când figurez cu vioara.

*

Afară, în cortul din curte, a început partea a doua a serii. Câțiva tineri spilcuiți, coborâți parcă din cataloage de modă, unii cu liceul de muzică la activ, pornesc programul de ma­ne­le. Ascult atent și încerc să înțeleg. Boxele ur­lă, me­reu manelele se cân­tă așa, de parcă ar vrea să ascundă ceva, o lipsă a fineții, a nu­anțelor. Tinerii au talent cu carul, nu-i nici o îndoială. Ritmu-i acolo, la asta nu-i întrece ni­meni, și invitații, țigani, români, americani, străinii, s-au pus imediat pe dans. De peste o sută de ani, lăutarii din Clejani învață să cânte de la părinții, bu­nicii lor, și moder­ni­zează muzica, fiecare generație aduce ceva nou. Acum, mi se pare că există o rup­tu­ră, că manelele nu pornesc din muzica veche, ca o schimbare fi­reas­că, ci din altă parte. Nu regăsesc nimic din farmecul, adâncimea, naturalețea muzicii as­cultate cu doar o oră înainte. La unu și jumătate noap­tea, a sosit vremea să mă îndrept spre casă. Îna­inte de a ieși din curtea lui Țagoi, mai privesc o dată pe gemulețul marchizei și, în lumina portocaliu-ver­zu­ie a becului, îl văd pe Dudu, stând tot acolo, drept, pe canapea. De data asta, are vioara scoasă din toc și, în tot acel vacarm, cântă ușor, alături de acor­deo­nis­tul tânăr al tarafului. Fiecare îi arată câte ceva ce­lui­lalt, la ureche, aproape. Mâine la zece dimi­nea­ța por­nește să cânte la o nuntă, a câta sută din viața lui? Simt că aș vrea să-i arăt un respect, unul mare de tot.