Doar naivii şi fanaticii mai cred că raiul promis de Dragnea şi ai lui se va instala pe pământul României. Cei mai mulţi dintre cei care, în urmă cu un an, au votat cu entuziasm listele electorale PSD-iste au început, în sfârşit, să înţeleagă că promisiunile minunate erau atât de umflate, încât nici măcar emitentul lor, liderul maxim, "tăticul", nu credea în ele. Oricât de rudimentar ar gândi în economie, Dragnea nu poate să nu înţeleagă faptul că dacă muţi banul dintr-un buzunar în altul nu înseamnă că-l înmulţeşti ci, cel mult, că te minţi singur. Iar "operaţia" care-ţi poate capta pentru o vreme atenţia este - la rându-i - destul de laborioasă şi generatoare de derută. Câţi bani ai avut în buzunarul stâng, câţi ai în cel drept, ai pus sau nu, şi în alte buzunare? Haosul instalat în sistemul fiscal românesc, după accederea PSD-ului la guvernare, haos născător de haos în toate celelalte "celule" ale sistemului social, a avut un scop clar, pentru oricare privitor fără parti-pris al societăţii din România de azi: "Şeful cu probleme" al PSD-ului a vrut să fie "şeful fără probleme", liderul "respectat şi mult iubit", care să dispună arbitrar de soarta ţării. Dacă nu ar fi avut problemele penale pe care le ştim cu toţii, Dragnea ar fi fost, probabil, mai puţin generos în promisiunile pe care le-a fluturat românilor, mai deschis spre sfaturile realiste ale cunoscătorilor experimentaţi ai legilor economiei. Înconjurat de o camarilă promovată pentru fidelitatea faţă de propria-i persoană (în ierarhiile mafiote competenţa contând cel mai puţin), liderul şi-a lansat programul câştigător, scontând pe faptul că, după victorie, se va putea "albi" printr-o operaţie rapidă (gen OUG 13, "noaptea ca hoţii"), urmând ca, odată plasat "de drept", curat şi uscat, cum zice reclama, în fruntea bucatelor, să procedeze la ajustări paleative, să încropească justificări legate de "greaua moştenire", "vânzarea ţării" etc. prin care să demonstreze că a avut, la întocmirea lui, cele mai bune intenţii. Nu întâmplător, la instalarea primului guvern PSD-ist, Liviu Dragnea a declarat că doar el cunoaşte "programul fericirii" din scoarţă în scoarţă.
Lucrurile n-au evoluat aşa. Subordonarea şi politizarea Justiţiei dintr-o "lovitură fulgerătoare" n-au reuşit. Cabinetul, alcătuit din cele mai incompetente "unelte" (alese după cele mai înalte niveluri de slugărnicie faţă de şef), s-a pomenit pus în faţa unor probleme care nu mai puteau fi temporizate până la revenirea, pe faţă şi în faţă, a "tăticului". Măririle de salarii şi pensii, scutirile de taxe şi impozite, facilităţile pentru defavorizaţi, atât de generoase pe hârtie, trebuiau puse în operă, pentru că, altfel, "prostimea", atât de uşor de dus de nas cu imaginea raiului viitor, s-ar fi revoltat, ameninţând cu prăbuşirea întregii şandramale ridicate de Dragnea. După ratarea momentului "noaptea ca hoţii", executivul a fost obligat să înceapă - până la găsirea altor modalităţi de supunere a Justiţiei - "transpunerea" în practică a "programului de guvernare". Pentru misiunea secretă de demolare a sistemului juridic a fost ales, în locul grobianului Iordache, "subtilul" Toader, ceilalţi miniştri urmând să tergiverseze, prin dificultăţi inventate, aplicarea fantezistului proiect de viitor abundent. Chiar şi aşa, însă, s-a vădit că legea bugetului este o lege de fier, o lege ce nu poate fi eludată, în ciuda oricăror artificii ideologice la care s-ar fi apelat. Amânarea "albirii" lui L. Dragnea (dar şi a camarilei din jurul său, care a profitat de slăbiciunea şefului pentru a exacerba "sistemul PCR" - pile, relaţii, cunoştinţe - şi a-şi băga mâinile până la umeri în banii statului), a lăsat loc pentru descoperirea "găurilor din buget", care nu mai pot fi umplute doar cu vorbe. Salariile crescute nominal cu 25% s-au dovedit a fi o perdea de fum, pentru că trecerea contribuţiilor sociale de la angajatori la angajaţi le reduce mărirea la doar câţiva lei (în unele cazuri, net-ul actual chiar scăzând). Pensiile au cunoscut şi ele măriri iluzorii, anulate de scumpirea vieţii, inflaţie şi golirea deliberată a bugetului asigurărilor sociale (cu un deficit de peste 8,6 miliarde de lei în august a.c.), în urma transferului discret de fonduri - pentru acoperirea altor cheltuieli - la bugetul de stat. În imposibilitate de aplicare, legea pensiilor a trebuit, în consecinţă, să fie amânată, deocamdată, pentru 2018. Hăul bugetar, vizibil şi mai clar după renunţarea, practic, la orice investiţii în infrastructura sănătăţii, învăţământului, transporturilor, nu poate fi umplut nici cu introducerea unei noi taxe, numită iniţial "de solidaritate", care va reveni angajatorilor ce, astfel, nu au scăpat de "contribuţii"-, nici cu impozitul "pe cifra de afaceri", care va lovi în toate firmele, nu numai în cele cu profit. Bulversarea fiscalităţii, joaca de-a "naţionalizările" (pilonul II al pensiilor, construit privat), deciziile de alocări bugetare "pe picior", schiţează un tablou sumbru, pentru o ţară tot mai îndatorată pentru a-şi susţine funcţionarea economiei.
Votanţii naivi ai PSD-ului, dar şi mulţi dintre absenţii de la trecutele alegeri, se întreabă despre rostul acestor fracturări de sistem petrecute în fiscalitatea românească. Vechiul sistem fiscal funcţiona sincopat, dădea rateuri şi permitea destule evaziuni, dar funcţiona şi putea fi perfecţionat. Cred chiar că şi PSD-ul (cu sateliţii săi) l-ar fi putut utiliza (evident, fără împlinirea promisiunilor fantasmagorice), dacă marea lui problemă, absolvirea juridică a lui Dragnea, prin politizarea Justiţiei, s-ar fi rezolvat. Blocarea "şefului" (care şi-a mărit prin permisivitate în corupţie gaşca de susţinători) în drumul său spre confiscarea integrală a statului, a dus la sfărâmarea sistemului fiscal, pentru forţarea iluziei că promisiunile sale electorale, fanteziste, fără bază în realitate, pot fi îndeplinite. O ţară întreagă a fost sacrificată pentru interesele unui om care se vrea şef absolut. Nu ştiu dacă democraţia fragilă din România va rezista, mai ales că, susţinut de o pătură de slugi din administraţie, gras răsplătită cu salarii, pensii şi alte facilităţi, Dragnea a ales calea susţinerii rolului suprem al Parlamentului, în dauna celorlalte puteri în stat. După modelul în care şi-a ales parlamentarii partidului, el poate susţine, parafrazându-l pe Ludovic al XIV-lea al Franţei (care se confunda cu Statul) că: "Parlamentul sunt eu!".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
