Doar naivii și fanaticii mai cred că raiul promis de Dragnea și ai lui se va instala pe pământul României. Cei mai mulți dintre cei care, în urmă cu un an, au votat cu entuziasm listele electorale PSD-iste au început, în sfârșit, să înțeleagă că promisiunile minunate erau atât de umflate, încât nici măcar emitentul lor, liderul maxim, "tăticul", nu credea în ele. Oricât de rudimentar ar gândi în economie, Dragnea nu poate să nu înțeleagă faptul că dacă muți banul dintr-un buzunar în altul nu înseamnă că-l înmulțești ci, cel mult, că te minți singur. Iar "operația" care-ți poate capta pentru o vreme atenția este - la rându-i - destul de laborioasă și generatoare de derută. Câți bani ai avut în buzunarul stâng, câți ai în cel drept, ai pus sau nu, și în alte buzunare? Haosul instalat în sistemul fiscal românesc, după accederea PSD-ului la guvernare, haos născător de haos în toate celelalte "celule" ale sistemului social, a avut un scop clar, pentru oricare privitor fără parti-pris al societății din România de azi: "Șeful cu probleme" al PSD-ului a vrut să fie "șeful fără probleme", liderul "respectat și mult iubit", care să dispună arbitrar de soarta țării. Dacă nu ar fi avut problemele penale pe care le știm cu toții, Dragnea ar fi fost, probabil, mai puțin generos în promisiunile pe care le-a fluturat românilor, mai deschis spre sfaturile realiste ale cunoscătorilor experimentați ai legilor economiei. Înconjurat de o camarilă promovată pentru fidelitatea față de propria-i persoană (în ierarhiile mafiote competența contând cel mai puțin), liderul și-a lansat programul câștigător, scontând pe faptul că, după victorie, se va putea "albi" printr-o operație rapidă (gen OUG 13, "noaptea ca hoții"), urmând ca, odată plasat "de drept", curat și uscat, cum zice reclama, în fruntea bucatelor, să procedeze la ajustări paleative, să încropească justificări legate de "greaua moștenire", "vânzarea țării" etc. prin care să demonstreze că a avut, la întocmirea lui, cele mai bune intenții. Nu întâmplător, la instalarea primului guvern PSD-ist, Liviu Dragnea a declarat că doar el cunoaște "programul fericirii" din scoarță în scoarță.
Lucrurile n-au evoluat așa. Subordonarea și politizarea Justiției dintr-o "lovitură fulgerătoare" n-au reușit. Cabinetul, alcătuit din cele mai incompetente "unelte" (alese după cele mai înalte niveluri de slugărnicie față de șef), s-a pomenit pus în fața unor probleme care nu mai puteau fi temporizate până la revenirea, pe față și în față, a "tăticului". Măririle de salarii și pensii, scutirile de taxe și impozite, facilitățile pentru defavorizați, atât de generoase pe hârtie, trebuiau puse în operă, pentru că, altfel, "prostimea", atât de ușor de dus de nas cu imaginea raiului viitor, s-ar fi revoltat, amenințând cu prăbușirea întregii șandramale ridicate de Dragnea. După ratarea momentului "noaptea ca hoții", executivul a fost obligat să înceapă - până la găsirea altor modalități de supunere a Justiției - "transpunerea" în practică a "programului de guvernare". Pentru misiunea secretă de demolare a sistemului juridic a fost ales, în locul grobianului Iordache, "subtilul" Toader, ceilalți miniștri urmând să tergiverseze, prin dificultăți inventate, aplicarea fantezistului proiect de viitor abundent. Chiar și așa, însă, s-a vădit că legea bugetului este o lege de fier, o lege ce nu poate fi eludată, în ciuda oricăror artificii ideologice la care s-ar fi apelat. Amânarea "albirii" lui L. Dragnea (dar și a camarilei din jurul său, care a profitat de slăbiciunea șefului pentru a exacerba "sistemul PCR" - pile, relații, cunoștințe - și a-și băga mâinile până la umeri în banii statului), a lăsat loc pentru descoperirea "găurilor din buget", care nu mai pot fi umplute doar cu vorbe. Salariile crescute nominal cu 25% s-au dovedit a fi o perdea de fum, pentru că trecerea contribuțiilor sociale de la angajatori la angajați le reduce mărirea la doar câțiva lei (în unele cazuri, net-ul actual chiar scăzând). Pensiile au cunoscut și ele măriri iluzorii, anulate de scumpirea vieții, inflație și golirea deliberată a bugetului asigurărilor sociale (cu un deficit de peste 8,6 miliarde de lei în august a.c.), în urma transferului discret de fonduri - pentru acoperirea altor cheltuieli - la bugetul de stat. În imposibilitate de aplicare, legea pensiilor a trebuit, în consecință, să fie amânată, deocamdată, pentru 2018. Hăul bugetar, vizibil și mai clar după renunțarea, practic, la orice investiții în infrastructura sănătății, învățământului, transporturilor, nu poate fi umplut nici cu introducerea unei noi taxe, numită inițial "de solidaritate", care va reveni angajatorilor ce, astfel, nu au scăpat de "contribuții"-, nici cu impozitul "pe cifra de afaceri", care va lovi în toate firmele, nu numai în cele cu profit. Bulversarea fiscalității, joaca de-a "naționalizările" (pilonul II al pensiilor, construit privat), deciziile de alocări bugetare "pe picior", schițează un tablou sumbru, pentru o țară tot mai îndatorată pentru a-și susține funcționarea economiei.
Votanții naivi ai PSD-ului, dar și mulți dintre absenții de la trecutele alegeri, se întreabă despre rostul acestor fracturări de sistem petrecute în fiscalitatea românească. Vechiul sistem fiscal funcționa sincopat, dădea rateuri și permitea destule evaziuni, dar funcționa și putea fi perfecționat. Cred chiar că și PSD-ul (cu sateliții săi) l-ar fi putut utiliza (evident, fără împlinirea promisiunilor fantasmagorice), dacă marea lui problemă, absolvirea juridică a lui Dragnea, prin politizarea Justiției, s-ar fi rezolvat. Blocarea "șefului" (care și-a mărit prin permisivitate în corupție gașca de susținători) în drumul său spre confiscarea integrală a statului, a dus la sfărâmarea sistemului fiscal, pentru forțarea iluziei că promisiunile sale electorale, fanteziste, fără bază în realitate, pot fi îndeplinite. O țară întreagă a fost sacrificată pentru interesele unui om care se vrea șef absolut. Nu știu dacă democrația fragilă din România va rezista, mai ales că, susținut de o pătură de slugi din administrație, gras răsplătită cu salarii, pensii și alte facilități, Dragnea a ales calea susținerii rolului suprem al Parlamentului, în dauna celorlalte puteri în stat. După modelul în care și-a ales parlamentarii partidului, el poate susține, parafrazându-l pe Ludovic al XIV-lea al Franței (care se confunda cu Statul) că: "Parlamentul sunt eu!".