- Perioada ta de "promisiune a filmului românesc" s-a transformat în certitudine. Eşti un actor apreciat deopotrivă de regizori şi de public, o certitudine a filmului românesc. Crezi că succesul se datorează talentului sau seducţiei tale "ucigaşe"?
- Eu am o problemă cu formula "Ce înseamnă să fii talentat?". Niciodată n-am ştiut să definesc exact talentul. Dar sunt de acord cu două sugestii pe care le-am aflat de-a lungul timpului. Prima este că "talentul e farmec". Da, cred că talentul înseamnă un soi de farmec înnăscut, de carismă. Doamna Sanda Manu, profesoara mea din Institut, zicea că, dintr-o sută de oameni pe care îi are în faţă, ea poate - începând de la "Bună ziua!" - să-şi dea seama cine o să facă meseria de actor şi cine nu. După ani buni, când am început să pregătesc şi eu adolescenţi pentru facultate, mi-am dat seama câtă dreptate are doamna Manu: văd din prima, fără multe vorbe, care e cel care va izbuti şi care nu. A doua definiţie a talentului am aflat-o de la regizorul Radu Penciulescu, care spunea că nu există talent, ci există comportament talentat. Ceea ce înseamnă că trebuie să fii disciplinat, trebuie să-ţi faci treaba riguros şi deplin, cu mult înainte de a apărea în faţa spectatorului, trebuie să te documentezi, dar să te şi pregăteşti din punct de vedere emoţional pentru rol. Se vede când actorul e disciplinat şi când şi-a construit totul pe dinăuntru. Până la urmă, şi actoria e o meserie, nu oricine poate s-o facă, iar cel care se apucă de ea trebuie să muncească, să-şi şlefuiască "uneltele", ca să izbutească să redea ce trebuie şi cum trebuie. În ceea ce mă priveşte, nu cred că a existat vreun moment în care să-mi fi tratat meseria cu lejeritatea lui "merge şi-aşa". Am fost mereu riguros şi disciplinat. Pe lângă faptul că, în esenţă, eu sunt un tip foarte timid (deşi am învăţat să-mi maschez timiditatea), iar asta m-a obligat la un plus de muncă, căci unui timid îi e greu să se arate, percepe asta aproape ca pe o exhibare. Trebuie să lucrez cu mine enorm, să fiu atât de pregătit, încât să elimin frica de ridicol. În plus, cu cât eşti mai apreciat, cu atât presiunea pe care o resimţi e mai mare. Cel puţin pe mine, asta mă obligă enorm: simt că trebuie să muncesc şi mai mult. Pe de altă parte, am început să mă împac cu gândul că nu pot să mulţumesc pe toată lumea. Uneori, nici pe mine nu mă pot mulţumi. Ca atare, am ajuns să iau lucrurile "aici şi acum" şi ţelul meu este să mă pregătesc atât de bine, încât să uit ce-am pregătit. Pentru că reacţiile pure, inocente, clare - şi care magnetizează publicul - vin numai din acest "a trăi aici şi acum". Pe care îl mai regăsim la copii. Eu spre asta mă duc când mă pregătesc pentru un rol, asta caut: inocenţa copilului, care naşte o redare sinceră şi autentică. În secunda în care începi să-ţi confecţioneazi reacţiile, se duce totul pe copcă. Iar pericolul ăsta creşte, pe măsură ce dobândeşti mai multă şi mai multă tehnică. Mereu, ca actor, trebuie să veghezi la echilibrul dintre tehnică şi emoţie.
- Ca actor, pentru cinema ai nevoie de un alt fel de talent actoricesc decât pentru teatru?
- A, nu, în nici un caz! Meseria e aceeaşi, doar tehnica diferă puţin. La teatru, trebuie să dai potenţiometrul mai tare, ca să te audă şi omul din ultimul rând, şi nu trebuie să te bazezi pe mimica foarte fină, pentru că omul din ultimul rând n-o s-o vadă. La film e acelaşi lucru, doar că dai potenţiometrul mai jos şi-ţi controlezi şi mimica fină, pentru că acolo există prim-planul. La film e ca-n viaţă. Joci cum trăieşti. Naturaleţea prinde al naibii de bine în film. Iar eu am noroc: cred că am naturaleţe, e o chestie înnăscută şi apoi conservată, tocmai prin acea căutare permanentă a inocenţei şi prin fuga de "confecţionare". Când mă surprind că am dat un pic cu machiajul pe o reacţie, mă enervez foarte tare şi nu-ţi spun cât mă cert eu pe mine! În concluzie, cred că teatrul construieşte actorul pe interior, îi dă forţă, în vreme ce filmul îi captează strălucirea.
"Meciul meu zilnic? Să mă plac"
Într-un moment de răgaz
- Ei, nu ştiu cât mă plac oamenii din punct de vedere fizic! (râde) Şi, în general, nu toată lumea mă place. Eu însumi am întâlnit destule persoane care nu mă apreciază şi s-au exprimat deschis. Ceea ce mi se pare absolut OK. Cum îţi spuneam: nu cred că pot şi nici nu-mi doresc să mulţumesc pe toată lumea. În principiu, eu fac meseria asta pentru mine. La început, când eram puştan, da, o făceam pentru a fi plăcut, dar azi nu mă mai interesează chestia asta. Important e să mă plac eu pe mine. Ăsta e meciul meu zilnic: ce fac eu cu mine, cât de cinstit sunt în profesie? De-asta nici nu pot să mă uit la premiere, prefer să văd filmul singur, ascuns în casă şi apoi să mă iau la dojenit. Deci nu ştiu ce să zic de partea cu seducţia fizică... Ştii, mie dacă mi-a plăcut un actor, mi-a plăcut pentru că nu s-a pus pe sine în faţa poveştii, a fost atent să-mi livreze povestea şi credibil, dar şi tainic, păstrând un oarecare mister al personajului, nedeclarându-l imediat. După părerea mea, asta e ceea ce atrage la orice actor. Cei care vor să-şi arate muşchii actoriceşti din primele trei secunde aleg varianta cea mai facilă. Eu l-am adorat, de pildă, pe Spencer Tracy şi nu sunt deloc impresionat de genul ăsta de actor care se poartă mult astăzi, mai ales în străinătate, şi care caută neapărat compoziţii "grele", prin care să demonstreze cât de bine a perceput traumele personajului, complexitatea lui... Să joci un handicapat fizic nu mi se pare deloc dificil, în schimb, să faci un bolnav de Alzheimer, ca Julianne Moore, ei, da! Detaliile astea fizice sunt doar nişte "zorzoane". Plus că sunt şi escrocherii sentimentale, pentru că impresionează imediat spectatorul. Pe mine mă interesează, mai degrabă, ce se întâmplă înăuntrul personajului, mă interesează latura psihologică, pentru că dinăuntrul personajului creezi o lume! Atunci, într-adevăr, se naşte o bijuterie actoricească precum personajul Christy Brown, interpretat de Daniel-Day Lewis, în filmul "My left foot", în regia lui Jim Sheridan.
"Nu sunt celebru. Sunt doar cunoscut"
La Festivalul Karlovy Vary, cu Voica Oltean şi cu o parte din echipa de producţie
- Nu-s aşa celebru, sunt doar cunoscut şi deseori confundat cu Dragoş Bucur, aşa cum şi el e confundat cu mine! Deşi nici eu, nici el n-am priceput de ce se întâmplă asta. (râde) Oamenii îmi cunosc faţa, dar nu prea ştiu de unde să mă ia. Că nu se prea duc la cinema, ce mai prind de pe la filmele difuzate pe TV sau de prin reclame. În realitate, cel puţin în ultimii ani, eu am câştigat mult la capitolul ăsta, din teatru. Am avut nişte spectacole foarte bune, iar la teatru contactul e direct, nu mai pot fi confundat. Plus că Bucur nu mai face teatru, că dacă mai făcea şi el şi teatru... era nenorocire! (râde)
- Înlocuiesc cuvântul celebritate, cu recunoaştere publică. Popularitatea de care te bucuri ţi-a modificat comportamentul?
- Nu, faptul că-mi zâmbeşte lumea pe stradă, că uneori mă mai şi abordează, mi se pare plăcut, mă bucură, nu mă deranjează deloc. Mai ales că oamenii mi se adresează cu un anume respect, nu vin să mă bată pe umăr. Chiar discutam la un moment dat cu Adrian Văncică pe tema asta, pentru că el joacă în "Las Fierbinţi" şi a remarcat, la rândul lui, diferenţa de atitudine a publicului faţă de actorul cunoscut de la televizor şi actorul cunoscut de la cinema. Cu ăla de la televizor, oamenilor le vine să se bată pe umăr, îl percep ca de-al lor, că doar le intră în casă în fiecare zi. Pe când, în raport cu ăla cunoscut de la cinema, omul are o oarecare reţinere, îl tratează cu un anume respect, că e "mai de departe", îi e ruşine să se ducă să dea buzna peste el. Iar asta nu se întâmplă doar în România, ci şi în străinătate.
Fotografie facuta de Andi cu telefonul, chiar de pe scena Festivalului Karlovy Vary
- Sincer, nu prea. Ceea ce m-a bucurat întotdeauna şi m-a motivat a fost recunoaşterea breslei, a oamenilor care ştiu ce înseamnă meseria asta până la ultimul detaliu. Sigur, există şi cârcoteli, ca în orice breaslă, dar e foarte măgulitor să te simţi ca făcând parte din ea, pentru că eşti foarte bun în meserie.
- Cel mai recent film în care joci, "Breaking News", în regia Iuliei Rugină, a avut de curând premiera în România, şi a fost deja prezentat şi în străinătate, la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Cum te-ai simţit în Cehia?
- M-am bucurat, în primul rând, că am mers acolo mare parte din echipa de producţie: am stat câteva zile împreună şi ne-am simţit foarte bine! Iar faptul că filmul a fost foarte apreciat în festival normal că ne-a crescut sufletele. Unde mai pui că, în clipa în care ne-am întâlnit cu directorul artistic, omul ne-a mărturisit că, imediat ce a văzut filmul, a şi pus mâna pe telefon ca să solicite prezenţa noastră în festival. Atât de impresionat a fost!
- Crezi în destinul acestui film?
- Am ţinut foarte mult la proiectul ăsta şi în continuare mi-e drag. Sunt împăcat cu felul în care a ieşit. Îmi place mult. Cred sincer că are viitor. Inclusiv prin valoarea interpretărilor. Ştii, pe mine mă doare mult că generaţia noastră e tot timpul comparată cu generaţia anterioară şi ni se spune: "Măi, voi n-o să vă ridicaţi niciodată la nivelul lor!". Mă doare pentru că orice comparaţie e, în fond, nejustificată. Niciun om nu poate fi comparat cu un altul şi niciun actor nu poate fi comparat cu un altul, cu atât mai mult când ei provin din epoci diferite. Dacă i-aş lua pe actorii mari din generaţia de dinainte, i-aş face tineri şi i-aş pune în situaţia de acum, în contextul concurenţei Internetului, televiziunilor etc., cred că nici lor nu le-ar fi uşor. În ziua de azi, e mult mai greu să te faci cunoscut, să te impui între atâtea oferte, chiar dacă nu sunt totdeauna de calitate. A nu se înţelege că eu nu-i apreciez pe actorii din generaţia anterioară. Pe unii dintre ei chiar pot să spun că-i iubesc, pentru că, dincolo de excepţionalitatea actoricească, ei, ca oameni, sunt extraordinari: sunt mai tineri ca mulţi tineri!
"Mulţumesc, Doamne, că fac parte din generaţia asta"
În rolul Alex Mazilu, din cel mai recent film, "Breaking News"
- Eşti un cunoscător dinăuntru al filmului românesc. Cum apreciezi "noul val", succesul său internaţional?
- "Noul val" e deja vechi, dar are încă multe de spus, alături de puştii care se ridică acum. Schimbarea e cuvântul de ordine, iar mie asta mi se pare că e de bine. În ceea ce priveşte valoarea filmului românesc... să nu uităm că el se predă la facultăţi mari din străinătate! Şi că toţi regizorii din "noul val" - Cornel Porumboiu, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu etc. - au făcut nişte filme senzaţionale, care au fost extrem de apreciate în străinătate. De fiecare dată când am mers la festivaluri de film în străinătate şi am spus că sunt român, oamenii de acolo au reacţionat încântaţi: "Îl ştii pe Puiu?", "Îl ştii pe Porumboiu?" etc. Adică numele acestor regizori au devenit nişte repere în arta cinematografică internaţională. Aşa că eu zic "Mulţumesc, Doamne!" că fac parte din generaţia asta. Cum a fost Victor Rebengiuc cu Lucian Pintilie şi cu Liviu Ciulei, aşa suntem şi noi, cei din generaţia mea, cu regizorii din "noul val".
"Vampirul" familiei
În rolul Vasile al Moaşei din filmul "Moromeţii", în curs de realizare
- E clar că, în primul rând, de la Rac am luat timiditatea şi frica de ridicol, cu care m-am luptat îndelung. În schimb, în ceea ce priveşte exprimarea sentimentelor, sunt ceva mai curajos decât Racii tipici. În plus, cred că am o inteligenţă emoţională ridicată, care îmi permite să numesc ceea ce simt. Şi să şi decodez ceea ce simt ceilalţi. Vezi, empatia e o altă trăsătură de bază a Racului. Iar asta se leagă şi de profesie, adică mi-e de mare ajutor când îmi pregătesc rolurile. Chiar stăteam de vorbă o dată cu tata şi el mi-a zis că, în opinia lui, creativitatea înseamnă şi capacitatea să dai nume emoţiilor pe care le resimţi. Şi are perfectă dreptate! A, şi să-ţi mai spun ceva: eu, de fiecare dată când primesc un scenariu, la prima citire, când sunt suficient de detaşat, încep să mă gândesc ce zodie e personajul meu. În funcţie de gesturi, de atitudini, de reacţii, de deciziile pe care le ia, încerc să-i determin zodia. E o chestie care mă ajută să-l înţeleg mai bine.
- Să coborâm din astral la anotimpuri: cum te simţi în toamna asta?
- Cinstit îţi spun, mă simt foarte obosit! Bine, acum mi-am mai revenit puţin, dar săptămâna de dinainte a fost groaznică: am avut spectacole şi filmări în aceeaşi zi, zi de zi! Am crezut c-o să dau colţul de oboseală! Nu că aş fi avut vreo problemă cu ieşirile şi intrările din personaje - asta e o prostie. Nu, pur şi simplu, a fost vorba de epuizare fizică. Filmam la "Moromeţii" (partea a doua, tot în regia lui Stere Gulea), în satul Talpa, care e la 100 de kilometri de Bucureşti, apoi fugeam la teatru ori în Ploieşti, ori înapoi în Bucureşti. A fost halucinant, dar şi plăcut! Adică îmi place oboseala asta provenită din muncă şi sunt recunoscător pentru ea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am atât de lucru. Am mulţi colegi care n-au deloc de muncă şi unii dintre ei sunt mult mai talentaţi decât mine, dar n-au avut şansă. Şi, oricum, eu am familia, la care mă întorc seara s-o "vampirizez". (râde) De-acolo îmi iau energie. Soţia mea e o minune, iar fiică-mea e... totul! Ştiu că sună clişeistic, dar, pe bune, ea e, de departe, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Mi-e de-ajuns să stau să mă uit la ea cum se joacă şi - brusc!, mă înseninez şi mă simt extraordinar.
Foto: ADI MARINECI (1), DARIA TUCĂ (2), MEDIAFAX (1), AGERPRES (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
