- Perioada ta de "promisiune a filmului românesc" s-a transformat în certitudine. Ești un actor apreciat deopotrivă de regizori și de public, o certitudine a filmului românesc. Crezi că succesul se datorează talentului sau seducției tale "ucigașe"?
- Eu am o problemă cu formula "Ce înseamnă să fii talentat?". Niciodată n-am știut să definesc exact talentul. Dar sunt de acord cu două sugestii pe care le-am aflat de-a lungul timpului. Prima este că "talentul e farmec". Da, cred că talentul înseamnă un soi de farmec înnăscut, de carismă. Doamna Sanda Manu, profesoara mea din Institut, zicea că, dintr-o sută de oameni pe care îi are în față, ea poate - începând de la "Bună ziua!" - să-și dea seama cine o să facă meseria de actor și cine nu. După ani buni, când am început să pregătesc și eu adolescenți pentru facultate, mi-am dat seama câtă dreptate are doamna Manu: văd din prima, fără multe vorbe, care e cel care va izbuti și care nu. A doua definiție a talentului am aflat-o de la regizorul Radu Penciulescu, care spunea că nu există talent, ci există comportament talentat. Ceea ce înseamnă că trebuie să fii disciplinat, trebuie să-ți faci treaba riguros și deplin, cu mult înainte de a apărea în fața spectatorului, trebuie să te documentezi, dar să te și pregătești din punct de vedere emoțional pentru rol. Se vede când actorul e disciplinat și când și-a construit totul pe dinăuntru. Până la urmă, și actoria e o meserie, nu oricine poate s-o facă, iar cel care se apucă de ea trebuie să muncească, să-și șlefuiască "uneltele", ca să izbutească să redea ce trebuie și cum trebuie. În ceea ce mă privește, nu cred că a existat vreun moment în care să-mi fi tratat meseria cu lejeritatea lui "merge și-așa". Am fost mereu riguros și disciplinat. Pe lângă faptul că, în esență, eu sunt un tip foarte timid (deși am învățat să-mi maschez timiditatea), iar asta m-a obligat la un plus de muncă, căci unui timid îi e greu să se arate, percepe asta aproape ca pe o exhibare. Trebuie să lucrez cu mine enorm, să fiu atât de pregătit, încât să elimin frica de ridicol. În plus, cu cât ești mai apreciat, cu atât presiunea pe care o resimți e mai mare. Cel puțin pe mine, asta mă obligă enorm: simt că trebuie să muncesc și mai mult. Pe de altă parte, am început să mă împac cu gândul că nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Uneori, nici pe mine nu mă pot mulțumi. Ca atare, am ajuns să iau lucrurile "aici și acum" și țelul meu este să mă pregătesc atât de bine, încât să uit ce-am pregătit. Pentru că reacțiile pure, inocente, clare - și care magnetizează publicul - vin numai din acest "a trăi aici și acum". Pe care îl mai regăsim la copii. Eu spre asta mă duc când mă pregătesc pentru un rol, asta caut: inocența copilului, care naște o redare sinceră și autentică. În secunda în care începi să-ți confecționeazi reacțiile, se duce totul pe copcă. Iar pericolul ăsta crește, pe măsură ce dobândești mai multă și mai multă tehnică. Mereu, ca actor, trebuie să veghezi la echilibrul dintre tehnică și emoție.
- Ca actor, pentru cinema ai nevoie de un alt fel de talent actoricesc decât pentru teatru?
- A, nu, în nici un caz! Meseria e aceeași, doar tehnica diferă puțin. La teatru, trebuie să dai potențiometrul mai tare, ca să te audă și omul din ultimul rând, și nu trebuie să te bazezi pe mimica foarte fină, pentru că omul din ultimul rând n-o s-o vadă. La film e același lucru, doar că dai potențiometrul mai jos și-ți controlezi și mimica fină, pentru că acolo există prim-planul. La film e ca-n viață. Joci cum trăiești. Naturalețea prinde al naibii de bine în film. Iar eu am noroc: cred că am naturalețe, e o chestie înnăscută și apoi conservată, tocmai prin acea căutare permanentă a inocenței și prin fuga de "confecționare". Când mă surprind că am dat un pic cu machiajul pe o reacție, mă enervez foarte tare și nu-ți spun cât mă cert eu pe mine! În concluzie, cred că teatrul construiește actorul pe interior, îi dă forță, în vreme ce filmul îi captează strălucirea.
"Meciul meu zilnic? Să mă plac"
- Nu mi-ai răspuns la întrebarea legată de seducția fizică.
- Ei, nu știu cât mă plac oamenii din punct de vedere fizic! (râde) Și, în general, nu toată lumea mă place. Eu însumi am întâlnit destule persoane care nu mă apreciază și s-au exprimat deschis. Ceea ce mi se pare absolut OK. Cum îți spuneam: nu cred că pot și nici nu-mi doresc să mulțumesc pe toată lumea. În principiu, eu fac meseria asta pentru mine. La început, când eram puștan, da, o făceam pentru a fi plăcut, dar azi nu mă mai interesează chestia asta. Important e să mă plac eu pe mine. Ăsta e meciul meu zilnic: ce fac eu cu mine, cât de cinstit sunt în profesie? De-asta nici nu pot să mă uit la premiere, prefer să văd filmul singur, ascuns în casă și apoi să mă iau la dojenit. Deci nu știu ce să zic de partea cu seducția fizică... Știi, mie dacă mi-a plăcut un actor, mi-a plăcut pentru că nu s-a pus pe sine în fața poveștii, a fost atent să-mi livreze povestea și credibil, dar și tainic, păstrând un oarecare mister al personajului, nedeclarându-l imediat. După părerea mea, asta e ceea ce atrage la orice actor. Cei care vor să-și arate mușchii actoricești din primele trei secunde aleg varianta cea mai facilă. Eu l-am adorat, de pildă, pe Spencer Tracy și nu sunt deloc impresionat de genul ăsta de actor care se poartă mult astăzi, mai ales în străinătate, și care caută neapărat compoziții "grele", prin care să demonstreze cât de bine a perceput traumele personajului, complexitatea lui... Să joci un handicapat fizic nu mi se pare deloc dificil, în schimb, să faci un bolnav de Alzheimer, ca Julianne Moore, ei, da! Detaliile astea fizice sunt doar niște "zorzoane". Plus că sunt și escrocherii sentimentale, pentru că impresionează imediat spectatorul. Pe mine mă interesează, mai degrabă, ce se întâmplă înăuntrul personajului, mă interesează latura psihologică, pentru că dinăuntrul personajului creezi o lume! Atunci, într-adevăr, se naște o bijuterie actoricească precum personajul Christy Brown, interpretat de Daniel-Day Lewis, în filmul "My left foot", în regia lui Jim Sheridan.
"Nu sunt celebru. Sunt doar cunoscut"
- E greu de dus în spate celebritatea?
- Nu-s așa celebru, sunt doar cunoscut și deseori confundat cu Dragoș Bucur, așa cum și el e confundat cu mine! Deși nici eu, nici el n-am priceput de ce se întâmplă asta. (râde) Oamenii îmi cunosc fața, dar nu prea știu de unde să mă ia. Că nu se prea duc la cinema, ce mai prind de pe la filmele difuzate pe TV sau de prin reclame. În realitate, cel puțin în ultimii ani, eu am câștigat mult la capitolul ăsta, din teatru. Am avut niște spectacole foarte bune, iar la teatru contactul e direct, nu mai pot fi confundat. Plus că Bucur nu mai face teatru, că dacă mai făcea și el și teatru... era nenorocire! (râde)
- Înlocuiesc cuvântul celebritate, cu recunoaștere publică. Popularitatea de care te bucuri ți-a modificat comportamentul?
- Nu, faptul că-mi zâmbește lumea pe stradă, că uneori mă mai și abordează, mi se pare plăcut, mă bucură, nu mă deranjează deloc. Mai ales că oamenii mi se adresează cu un anume respect, nu vin să mă bată pe umăr. Chiar discutam la un moment dat cu Adrian Văncică pe tema asta, pentru că el joacă în "Las Fierbinți" și a remarcat, la rândul lui, diferența de atitudine a publicului față de actorul cunoscut de la televizor și actorul cunoscut de la cinema. Cu ăla de la televizor, oamenilor le vine să se bată pe umăr, îl percep ca de-al lor, că doar le intră în casă în fiecare zi. Pe când, în raport cu ăla cunoscut de la cinema, omul are o oarecare reținere, îl tratează cu un anume respect, că e "mai de departe", îi e rușine să se ducă să dea buzna peste el. Iar asta nu se întâmplă doar în România, ci și în străinătate.
E un film cu viitor "Breaking News"
- Notorietatea, ca actor, te motivează în ce faci?
- Sincer, nu prea. Ceea ce m-a bucurat întotdeauna și m-a motivat a fost recunoașterea breslei, a oamenilor care știu ce înseamnă meseria asta până la ultimul detaliu. Sigur, există și cârcoteli, ca în orice breaslă, dar e foarte măgulitor să te simți ca făcând parte din ea, pentru că ești foarte bun în meserie.
- Cel mai recent film în care joci, "Breaking News", în regia Iuliei Rugină, a avut de curând premiera în România, și a fost deja prezentat și în străinătate, la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Cum te-ai simțit în Cehia?
- M-am bucurat, în primul rând, că am mers acolo mare parte din echipa de producție: am stat câteva zile împreună și ne-am simțit foarte bine! Iar faptul că filmul a fost foarte apreciat în festival normal că ne-a crescut sufletele. Unde mai pui că, în clipa în care ne-am întâlnit cu directorul artistic, omul ne-a mărturisit că, imediat ce a văzut filmul, a și pus mâna pe telefon ca să solicite prezența noastră în festival. Atât de impresionat a fost!
- Crezi în destinul acestui film?
- Am ținut foarte mult la proiectul ăsta și în continuare mi-e drag. Sunt împăcat cu felul în care a ieșit. Îmi place mult. Cred sincer că are viitor. Inclusiv prin valoarea interpretărilor. Știi, pe mine mă doare mult că generația noastră e tot timpul comparată cu generația anterioară și ni se spune: "Măi, voi n-o să vă ridicați niciodată la nivelul lor!". Mă doare pentru că orice comparație e, în fond, nejustificată. Niciun om nu poate fi comparat cu un altul și niciun actor nu poate fi comparat cu un altul, cu atât mai mult când ei provin din epoci diferite. Dacă i-aș lua pe actorii mari din generația de dinainte, i-aș face tineri și i-aș pune în situația de acum, în contextul concurenței Internetului, televiziunilor etc., cred că nici lor nu le-ar fi ușor. În ziua de azi, e mult mai greu să te faci cunoscut, să te impui între atâtea oferte, chiar dacă nu sunt totdeauna de calitate. A nu se înțelege că eu nu-i apreciez pe actorii din generația anterioară. Pe unii dintre ei chiar pot să spun că-i iubesc, pentru că, dincolo de excepționalitatea actoricească, ei, ca oameni, sunt extraordinari: sunt mai tineri ca mulți tineri!
"Mulțumesc, Doamne, că fac parte din generația asta"
- Ești un cunoscător dinăuntru al filmului românesc. Cum apreciezi "noul val", succesul său internațional?
- "Noul val" e deja vechi, dar are încă multe de spus, alături de puștii care se ridică acum. Schimbarea e cuvântul de ordine, iar mie asta mi se pare că e de bine. În ceea ce privește valoarea filmului românesc... să nu uităm că el se predă la facultăți mari din străinătate! Și că toți regizorii din "noul val" - Cornel Porumboiu, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu etc. - au făcut niște filme senzaționale, care au fost extrem de apreciate în străinătate. De fiecare dată când am mers la festivaluri de film în străinătate și am spus că sunt român, oamenii de acolo au reacționat încântați: "Îl știi pe Puiu?", "Îl știi pe Porumboiu?" etc. Adică numele acestor regizori au devenit niște repere în arta cinematografică internațională. Așa că eu zic "Mulțumesc, Doamne!" că fac parte din generația asta. Cum a fost Victor Rebengiuc cu Lucian Pintilie și cu Liviu Ciulei, așa suntem și noi, cei din generația mea, cu regizorii din "noul val".
"Vampirul" familiei
- Să mutăm discuția noastră în... astral. Ești Rac, o zodie cunoscută pentru sensibilitatea și sentimentalismul ei. Atributele acestea te ajută în profesie sau, dimpotrivă, te incomodează?
- E clar că, în primul rând, de la Rac am luat timiditatea și frica de ridicol, cu care m-am luptat îndelung. În schimb, în ceea ce privește exprimarea sentimentelor, sunt ceva mai curajos decât Racii tipici. În plus, cred că am o inteligență emoțională ridicată, care îmi permite să numesc ceea ce simt. Și să și decodez ceea ce simt ceilalți. Vezi, empatia e o altă trăsătură de bază a Racului. Iar asta se leagă și de profesie, adică mi-e de mare ajutor când îmi pregătesc rolurile. Chiar stăteam de vorbă o dată cu tata și el mi-a zis că, în opinia lui, creativitatea înseamnă și capacitatea să dai nume emoțiilor pe care le resimți. Și are perfectă dreptate! A, și să-ți mai spun ceva: eu, de fiecare dată când primesc un scenariu, la prima citire, când sunt suficient de detașat, încep să mă gândesc ce zodie e personajul meu. În funcție de gesturi, de atitudini, de reacții, de deciziile pe care le ia, încerc să-i determin zodia. E o chestie care mă ajută să-l înțeleg mai bine.
- Să coborâm din astral la anotimpuri: cum te simți în toamna asta?
- Cinstit îți spun, mă simt foarte obosit! Bine, acum mi-am mai revenit puțin, dar săptămâna de dinainte a fost groaznică: am avut spectacole și filmări în aceeași zi, zi de zi! Am crezut c-o să dau colțul de oboseală! Nu că aș fi avut vreo problemă cu ieșirile și intrările din personaje - asta e o prostie. Nu, pur și simplu, a fost vorba de epuizare fizică. Filmam la "Moromeții" (partea a doua, tot în regia lui Stere Gulea), în satul Talpa, care e la 100 de kilometri de București, apoi fugeam la teatru ori în Ploiești, ori înapoi în București. A fost halucinant, dar și plăcut! Adică îmi place oboseala asta provenită din muncă și sunt recunoscător pentru ea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am atât de lucru. Am mulți colegi care n-au deloc de muncă și unii dintre ei sunt mult mai talentați decât mine, dar n-au avut șansă. Și, oricum, eu am familia, la care mă întorc seara s-o "vampirizez". (râde) De-acolo îmi iau energie. Soția mea e o minune, iar fiică-mea e... totul! Știu că sună clișeistic, dar, pe bune, ea e, de departe, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Mi-e de-ajuns să stau să mă uit la ea cum se joacă și - brusc!, mă înseninez și mă simt extraordinar.
Foto: ADI MARINECI (1), DARIA TUCĂ (2), MEDIAFAX (1), AGERPRES (1)