O cană de ceai

Cuvintele lui neaşteptate şi dure au rămas încremenite între ceştile în care ceaiul se răcise de mult.

Le regăsesc ecoul şi în crizantemele care înconjoară masa la care stau, în pomii trişti, dezbrăcaţi de frunze, dar, de fapt, parcă le aud de peste tot, repetate de nenumărate ori, până şi de claxoanele maşinilor şi de zgomotul surd al oraşului, a cărui viaţă rece şi indiferentă pare veşnică.

O toamnă fericită

Am ajuns prima la întâlnirea pe care el a dorit-o şi a programat-o în seara aceea. Câtă vreme l-am aşteptat, am recapitulat toamnele petrecute îm­preu­nă, până în acel moment. Ne-am cunoscut toamna, tot într-un septembrie ne-am căsătorit, şi iată-ne, după alte câteva toamne, în faţa unei discuţii care ar trebui să lămurească neînţelegerile dintre noi. Ca să nu-i avem martori pe copii, am hotărât să ne vedem în oraş. E greu, e foarte greu, când ai copii şi căruţa nu mai merge. Cum să le explici, cum să-i faci să înţeleagă, cum să le rupi în două bucuria de a avea o familie, un adăpost sigur, un loc în care să-şi poată trăi în siguranţă visele şi jocurile? Cum să le răspunzi la întrebarea cine e vinovat, când nici tu nu ştii?
Chelneriţa mi-a adus ceaiul pe care l-am cerut. Poartă o uniformă banală, cu un şorţuleţ nostim, care are în piept o frunză mare gălbuie, desenată par­că de un copil. Şi pe şerveţelul de lângă ceaşcă este o astfel de frunză, şi am înţeles că cei de la co­fetărie au hotărât, probabil, să serbeze această toamnă minunată care înainta tri­umfal de la o zi la alta. E sfârşit de septembrie, dar vara nu pare că s-ar lăsa dusă. Numai frunzele în­gălbenite dau semne că în curând se vor aşterne în­tr-un covor gros. Mi-am adus aminte de o altă zi de toamnă, petrecută cu mulţi ani înainte, imediat după ce ne-am căsătorit, într-un sat de munte, acolo unde am participat la nunta unor prieteni buni. După ce s-a încheiat tot ospăţul, cu obiceiurile care acolo se mai păstrau, ne-am întors mergând pe jos câţiva kilometri, până în locul în care eram cazaţi. Era una dintre acele zile în care, aşa cum zicea ades tata, ţi-ar fi părut rău să mori, atâta frumuseţe era în jur. A trebuit să trecem printr-o pădure, ca să scurtăm drumul, şi când am ajuns în vârful unui deal, ne-am oprit. În spatele nostru, pădurea parcă luase foc în toate culorile ruginii, în faţa noastră, dincolo de culme, ne aştepta o pădure de mesteceni complet desfrunzită, dar minunat proiectată, cu trunchiurile albe, pe cerul albastru ca de porţelan. Sclipitor de albastru! Îmbrăcaţi în hainele cu care fusesem la nuntă, ne-am descălţat şi ne-am dus pantofii în mâini, ca să ne odihnim picioarele, în stratul de frunze pe care călcam. Pă­rea că ieşisem cumva din timpul obiş­nuit, că eram într-o buclă stranie a lui, doar noi şi frumuseţea aceea neţărmurită, şi am avut, la un moment dat, impresia că parcă nu e real ceea ce se întâmplă. Eram obosiţi şi ne-am aşezat pe un maldăr de frunze să ne odihnim. El a adormit, eu n-am putut să mă despart de frumuseţea care ne în­conjura. Nu mi-a fost frică de nimic în mo­men­tele acelea, mi-am păzit bărbatul în vreme ce dor­mea şi am fost fe­ricită, cum nu pot povesti. Eram noi şi pădurea şi era atâta sigu­ranţă, armonie şi bună­tate în jurul nostru, încât m-am simţit apărată de toate relele, ba mai mult, am simţit că am fost adop­taţi cumva de acea frumuseţe, că făceam parte şi noi din minunea aceea, din splendoarea ce se în­tindea uriaşă, peste dealuri şi văi. Când s-a trezit, ne-am reluat dru­mul pe poteca încărcată de frunze, ţinându-ne de mână ca doi prunci, cu pantofii legaţi pe umăr. Aceea a fost o zi, o clipă dintr-o toamnă fe­ricită.

Frământări

Acum stau şi mă întreb de ce îmi pare toamna aceasta atât de nesuferită şi de grea. Unde şi cum am pierdut siguranţa aceea de demult, încrederea că nimic rău nu poate să apară, ca să distrugă armonia din­tre noi, indiferent câte războaie s-ar duce în preaj­ma noastră. Bărbatul meu întârzie, ca întotdeauna. Am vreme să mai întorc încă o dată, pe dos şi pe faţă, întâmplări de demult. Analizate acum, la rece, poate că-mi vor da măcar explicaţia, dacă nu şi soluţia, pentru criza în care trăim. E clar că am pierdut pe drum ingredientele cele mai preţioase ale legăturii dintre noi, dar cum s-a întâmplat asta şi din ce motive, tot nu pot să-mi dau seama. Aştept să văd ce crede şi el despre ceea ce ni se întâmplă acum şi tare aş vrea ca după ce va veni la co­fe­tărie, să povestim şi să ple­căm acasă împreună, ca şi cum nimic urât nu s-ar fi întâmplat. De două săptămâni de când nu mai doarme acasă, am obosit să inventez explicaţii pentru copii, să le promit că tata nu va mai pleca să lucreze "detaşat", în alt oraş. Cu grija de a as­cunde de ei neînţelegerile din­tre noi, n-am lăsat să se vadă prin ce trec, nici la serviciu, nici acasă. Nu vreau să se amestece nimeni între noi, până când nu ştiu exact despre ce este vorba. Nu vreau să influenţeze nimeni hotărârile pe care le avem de luat. Cred că e mai bine să ne lămurim noi mai întâi şi apoi să-i lăsăm şi pe alţii să intre în viaţa noastră. Of, Doamne, numai de-ar veni mai repede, să se termine odată neliniştea asta umilitoare. Mă uit pe fereastra cofetăriei, scăldată în lumina blândă a asfinţitului. Nu mă încântă nimic din ceea ce văd, nu mă interesează. Îmi sar în ochi doar perechile de tineri zgomotoşi, ce par fără griji. E clar că toamna mea nu e şi a lor, oricât m-aş strădui să-i simt şi să-i văd frumuseţea.

Vacanţa de viaţă

Am luat deja al doilea ceai şi-am rugat-o pe fata care mi l-a adus să-mi pună şi un pic de ghim­bir, ca să fie mai iute, mai aspru, ca gân­durile care-mi trec prin cap. Ce mă fac dacă-mi spune că o altă femeie este explicaţia absenţei lui? Cum să reacţionez civilizat, când numai gândul că s-ar putea întâmpla să fie aceasta cauza absenţelor lui mă face să ameţesc? Şi-apoi, de ce nu l-am între­bat niciodată de ce lipseşte? De ce mi-a fost frică de adevăr? În mod normal, ăsta ar fi fost primul lucru pe care trebuia să îl fac. Să-l întreb unde pleacă de-acasă cu zilele? "Sunt detaşat de la serviciu un timp", i-a spus într-o zi unuia dintre copii, când l-a întrebat unde pleacă săptămânal? Am înţeles că răspunsul e pentru mine, dar n-am avut curaj să îl iscodesc. Bănuiam că este o minciună, dar preferam să o fac pe naiva, decât să stric echilibrul în care trăiam.
Dau timpul înapoi şi caut întâmplări şi dovezi ale unui posibil derapaj al lui, dar nu le găsesc. Nu le-am simţit niciodată. Şi mă întristez şi mai mult, la gândul că poate au fost şi din pricina fricii mele de adevăr, nu le-am băgat de seamă. Înnebunesc la gândul că am scăpat ceva din vedere, şi am crezut într-o siguranţă senti­men­tală, care iată, îmi întoarce naivitatea cu vârf şi îndesat.
Când, în sfârşit, a apărut, nici măcar nu s-a aşezat pe scaun. Mi-a vorbit stând în picioare lângă masa, pe care, în mod vizibil, îl aştepta o cană de ceai. Grăbit, mi-a spus că a obosit să fie doar un apendice într-o familie în care nu-şi mai regăseşte bucuria de a fi. L-a obosit serviciul, l-a obosit rolul de tată, nu se mai descurcă în hăţişul zilnic al problemelor care apar. A devenit un robot, trăieşte mecanic, se simte depăşit de rolul de soţ şi vrea o vacanţă. „O vacanţă de viaţă", un fel de an sabatic, de pauză. De aceea a hotărât să plece cât mai departe, să vadă dacă îşi mai poate reveni.
Şi noi ce să facem, am vrut să-l întreb, dar am simţit cum îmi urcă plânsul în piept, şi am ieşit repede din cofetărie. "Ce-o să facem, cât el va avea «vacanţa de viaţă»?". Am plâns pe stradă, fără să-mi pese de cei din jur. Dacă pentru el lucrurile deveniseră aşa de grave, de ce nu mi-a spus? Iar eu de ce n-am simţit putreziciunea relaţiei noastre? De grijile zilei, de oboseală? Cum n-am simţit că iubirea murise demult?
Umblam pe stradă năucă, aşteptând, cu o jalnică speranţă şi umilinţă, să-i aud paşii în urma mea. Cum putea să plece "aşa", ca un călător din­tr-o gară? Dar n-a venit. În locul paşilor lui, s-a auzit foşnetul frunzelor pe asfalt.

LIDIA TOMA - Iaşi

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU