Fără să fie de valoarea unor mari scriitori ruși contemporani, precum Ludmila Ulițkaia, Evgheni Vodolazkin, Mihail Șișkin, Viktor Pelevin sau Vladimir Sorokin, Andrei Makine e un romancier de succes. Are acum 60 de ani, dintre care jumătate i-a trăit în Franța, unde a cerut azil politic în 1987. Născut în Siberia, a crescut la orfelinat, înainte de a fi recuperat de o bunică franțuzoaică. Aceasta l-a familiarizat atât de bine cu limba ei maternă și clasicii francezi citiți în original, încât băiatul a devenit bilingv. Și-a putut deci scrie direct în franceză primul roman, "Fiica unui erou al Uniunii Sovietice" care, pentru a-i fi publicat în 1990 la Gallimard, a trebuit să-i inventeze o traducătoare fictivă din rusă. Abia în 1995, odată cu apariția Testamentului francez, care a luat trei premii literare prestigioase în Hexagon, i s-a aflat povestea, pe cât de impresionantă, pe atât de flatantă pentru orgoliul țării de adopție. Odată cu elogiile criticii și succesul de piață, a venit și celebritatea. Au urmat alte zece cărți - toate traduse în seria de autor de la Polirom - majoritatea cu subiect sovietic, scrise însă pentru un public occidental, care aflase târziu ororile stalinismului și regimurilor comuniste. În copilăria lui din anii '60 și '70, Makine ascultase de la foștii deținuți din Gulag o mulțime de istorii dureroase, hălăduise prin taigaua de o sălbatică frumusețe și întâlnise diverse variante ale "omului nou" și ale abisalului "suflet slav". Toate acestea se vor regăsi în romanele lui, pliate și pe unele imperative comerciale. Cel mai nou, pe care vi-l recomand azi, a apărut în Franța anul trecut, are în principal tot un subiect sovietic din anii terorii și o tehnică de film de aventuri, îmbogățită cu o aură de poezie rusească. E compus dintr-o ramă subțire din anii '70 și 2003, care încadrează un episod din anii '50. Un tânăr crescut la orfelinat, ca toți copiii cu părinți arestați, ajuns ucenic în geodezie, e trimis în practică în extremul Nord. În pustietățile împădurite din jurul așezării Tugur, întâlnește un "lup singuratic", un vânător pe nume Pavel Garțev, care-i spune povestea lui, începând din 1952, pe când avea 27 de ani. Făcuse războiul, apoi absolvise Filosofia la Leningrad, înainte de a fi din nou mobilizat, la o bază din taigaua siberiană, pentru exerciții de simulare a unui al treilea război mondial. Când se află că dintr-un lagăr din zonă a evadat un deținut politic periculos, o echipă de cinci militari primește ordin să-l captureze viu. Cei cinci sunt căpitanul NKVD-ist Luskas, care are "comanda politică", comandantul Butov, ofițer onest și cumsecade, sublocotenentul Ratinski, un arivist lipsit de scrupule, și soldații Vasin și Garțev, luați pe post de țapi ispășitori în caz de eșec. În hăituirea evadatului ce reușește mereu să le scape, celor cinci - reprezentând fiecare câte o categorie de "cetățeni sovietici" - li se conturează caracterul și biografia, cam maniheist, totuși răii au și câte o sămânță de omenie, iar bunii - pulsiuni animalice. Mai ales când evadatul se dovedește a fi o femeie. Unul câte unul, urmăritorii abandonează forțat hăituiala, până ce Garțev rămâne singur cu tunguza Elkan, cu care se va însoți pe o insulă pustie din Arhipelagul Șantar. Exilați voluntar pe viață, cât mai departe de oameni, de cruzimea, violența și ambițiile lor.