Toamnă la Valea Verde

Octombrie, abia născut.

Apusenii îşi pun veştmântul autumnal, protago­nişti principali într-o paradă a unei alt fel de mode, statornică, şi totuşi mereu alta. Pădurile de conifere le îmbrăţişează discret pe cele de foioase, aşter­nân­du-le la poale pă­şuni încă smălţate cu flori târzii. Brân­du­şele au cotropit po­ienile şi se răsfaţă sub razele soarelui, nefi­resc de calde. Din loc în loc, cireşii sălbatici străpung, cu roşul de purpură al frunzelor, mantaua verde-ară­mie a pădurilor.

Doi oameni liberi

Mă-ndrept din nou spre locul acela, numai bun de pus în dicţionar, ca definiţie a raiului. Unul pă­mân­tesc, desigur, dar cu atât mai al nostru. Sau al meu, cum îmi place să spun. Cum simt, de fiecare dată, când vin aici, urcând mai greu, sau mai uşor, ca să ajung... la vale. Străbătându-i iarăşi împrejurimile, îmi pare că am înţeles de ce acestui loc, cineva i-a spus Valea Verde: oriîncotro te-ai uita, vezi alte şi alte culmi, dincolo de care mai mult ghiceşti văile ce le despart. Satul (sau ce-a mai rămas din el!) nu e prea sus, aşa că anotimpurile ajung să-şi plimbe paşii prin el. La vreme de rod, toamna scutură cerul de stele şi le îm­prăştie în iarbă, dându-le formă de măr pârguit.
Valentin e cel care ne ajută, de fiecare dată, să ajungem sus, la Valea Verde. Maşinuţa lui fermecată ne poartă pe unde pas de om nu pare să fi călcat. Taie pădurea, apoi dealurile, piep­tiş, peste făgaşele dăltuite de ploi în lutul multicolor. Ici gal­ben, dincolo roşcat, ceva mai sus ne­gru sau alburiu, unde e mai mul­tă piatră. Nicio teamă, nicio strângere de inimă. Doar în­cre­dere. Şi linişte, curată şi atotcu­prin­zătoare.
O casă locuită şi oameni gospodari, ce trec dealurile ca să trăiască aici cât de mult pot, deşi viaţa lor e hăt, peste un munte şi câteva dealuri, tocmai la Deva. Lângă streaşina casei, steagul tricolor. Ceva mai încolo, un mini-excavator sapă cale şerpuită, spre a ajunge la un izvor de apă. E te­renul unor moţi din Câm­peni, familie de avo­caţi, ce şi-au cum­părat aici, recent, o că­suţă. Ieftin, se pare, că nu oricine se încumetă să-şi dorească vecinăta­tea sălbăticiei şi a ce­rului, într-o vreme tot mai subjugată tehno­logiilor de tot felul. Preţul unei proprietăţi în zonă e derizoriu; va­loa­rea sufletească, însă, e inestimabilă.
Şi, în sfârşit, ajun­gem. Valentin ne des­chide, rând pe rând, toa­te uşile casei. Apoi plea­că, mânat de treburi ce nu suportă amânare. Sun­tem doar noi, eu şi prun­cul meu, într-o vacanţă, furată cumva, deci, cu atât mai faină. Ne-a fost tare dor de căsuţa asta, în care ne simţim, de fiecare dată, acasă, aşa cum se şi cu­vine în ospeţie la prieteni dragi. Vre­mea pare să se bucure şi ea că ne-am întors. E o toamnă luminoasă din­colo de cuvinte. Timpul se opreşte din­tr-oda­tă şi nimic nu ne tulbură tihna ve­nită, cu siguranţă, de foarte departe, dinspre rădăcini al căror nume nu l-am aflat pe de-a-ntregul.
Pe un tăpşan, în apropiere, doi cai pasc liniştiţi. Unul e alb, celălalt e roib. Sunt neînşeuaţi, cuminţi, curaţi. Doi cai liberi. Doi oameni liberi. Faţă în faţă. Îi ospătăm cu mere, dintre cele căzute puzderie pe jos. Ni le iau cuminţi din palmă, unul câte unul, şi se îndepărtează, la fel de neauziţi cum veniseră. A doua zi, ne ţin to­vă­răşie trei măgăruşi, cam mofturoşi, când e să se lase prinşi în poză. Într-un nuc, două ve­veriţe, flămânde nevoie mare, dau după noi cu cojile goale, ca să nu râvnim la bunătăţile lor. O ciocănitoare zglobie vine şi ea să-şi consul­te pacientul bolnav, înţepându-l cu cio­cul. Un­deva, în apropiere, tricolorul, înălţat pe un catarg. Zvâcnetul său, sub bătaia niţel cam ner­voasă a vântului, seamănă, şi el, cu un fâlfâit de pasăre nevăzută.

Zian, copilul munţilor

Radu şi Ana sunt cei doi tineri despre care scriam, în urmă cu doi ani, că-şi doresc să lase în urmă Parisul şi să-şi trăiască viaţa la Valea Verde. Atunci, stăteau cu chirie în casa unui localnic. Între timp, şi-au cumpărat aici o casă cu adevărat ca-n poveşti, veche de 200 de ani. Şi-au cumpărat teren, şi oi, şi capre. Dar, mai presus de toate, au născut un prunc frumos ca un înger, căruia i-au dat nume de sfânt: Zian, aşa cum, copil, s-a numit şi Sfântul Ardealului, Părintele Arsenie Boca. Pruncul are puţin peste un an. Abia a început să meargă în picioare, dar nu-i tace guriţa o clipă. Pentru el, fiecare capră are un nume, pe care-ncearcă să-l rostească în limba lui. Ţinut de mână de mama sa, Zian întinde mânuţa prin gard şi, atât cât poate, le mângâie pe creştet pe cele mai cuminţi dintre ele. Când ne retragem în casă, pruncuţul se duce direct la coşul cu legume, pitit sub masă. Scoate întâi o ceapă şi-o dă tatălui său, ca pe-un trofeu. Apoi un morcov, aproape la fel de mare cât braţul lui. Muşcă din el atât cât poate şi părinţii-l văd şi râd bucuroşi, fără să se îngrijoreze că morcovul e nespălat şi, vai, Doamne!, ce-ar putea putea păţi din­tr-asta! Normalitate. Firesc. Viaţă. Viaţă faină, cum zic moţii frumosului. Simplă şi adevărată.
Ana şi Radu îmi arată casa. Nu ştiu: casa e din poveste, sau ei doi şi copilul sunt povestea din care, într-un fel tainic, casa a acceptat să facă parte. E în întregime din lemn. Radu, ar­hitect de meserie, trudeşte încă să o restaureze exact aşa cum trebuie, cu materiale naturale şi cât mai aproape de aspectul iniţial. Au aco­perit-o cu şindrilă nouă, căreia Radu i-a gândit o lucarnă, ca lumina să se strecoare mai uşor în interior. Şi curtea casei e brăzdată de şanţuri, pe unde-şi vor trage apă dintr-o fântână din apropiere. Vor izola ţevile cu lână, cumpărată de la ciobanul ce-şi paşte oile pe deal, ca să nu-ngheţe apa la iarnă, când se vor întoarce din nou aici, să-şi petreacă sărbătorile. Acum, tocmai se pregătesc să plece din nou la Paris. Radu va lucra, iar Ana va sta acasă, cu Zian. Aşa le-a fost înţelegerea. Şi o respectă, pentru că se iubesc. Simplu.

Perna cu otavă

Nu ştiu cum se face, dar de câte ori am venit aici, cel despre care am scris cel mai puţin este chiar Ioan Sicoe, moţul datorită căruia satul acesta a prins din nou viaţă. El e acel prieten drag, a cărui casă e şi casa noastră, oricând viaţa ne lasă răgazul de a veni pe-aici. Deşi e un povestitor excelent, nu se lasă prea uşor convins să-mi vorbească. "Nu eu sunt important în ceea ce se întâmplă aici, ci locurile aces­tea, care au ceva magic. Încă n-a fost nimeni căruia să nu-i placă. Nimeni care să nu-şi dorească să revină, mai devreme sau mai târziu".
Sunt aproape 20 de ani de când locul acesta a renăscut. "Am avut ocazia să vizitez multe ţări din Europa şi din lume, am văzut locuri frumoase peste tot, dar mai ales toate călătoriile astea m-au făcut să-mi dau seama că şi noi putem să pu­nem, cumva, în valoare, frumuseţile pe care le avem, unele evident superioare celor din străinătate. Mereu mi-a fost gândul şi sufletul la Valea Verde. Pentru că am copilărit aici şi pentru că am avut par­te de o co­pi­lărie fabu­loasă. Şi nu folosesc cuvinte mari. După 1990, timp de 11 ani, după ce părinţii mei au murit, nimeni nu s-a mai ocupat de gos­podărie. Mai ve­neam peste vară, de câteva ori, şi mi se ru­pea sufletul să văd pa­ragina ce se instala peste tot. Am decis să fac ceva, deşi nu ştiam exact ce anume".Ioan Sicoe a început prin a restaura casa părin­teas­că, veche de 100 de ani, făcută de bu­nicul său. Apoi, lucru­rile s-au aşezat. Au început să vină turişti, întâi din Germania, apoi din mai toată lumea: din Aus­tralia, Noua Zeelandă, Mexic, Franţa, chiar şi din Guernica, localitatea făcută celebră de Picasso. "L-am avut oaspete, acum câţiva ani, pe renumitul speolog Iosif Viehmann (Fiman), fost student al lui Emil Racoviţă. Din păcate, a murit anul trecut, la 91 de ani. Venea aici cu fiica sa, stabilită în Mexic, şi nu au vrut să doarmă decât în casa veche, de lemn, acoperiţi cu cergă de lână şi pe pernă umplută cu otavă".
2017 a fost cel de-al treilea an în care la Valea Verde s-a desfăşurat o con­ferinţă inter­cul­tu­rală internaţio­nală, la care au par­ticipat peste 40 de specialişti din opt ţări. Ţinută, de obi­cei, la Deva, spe­cialiştii au preferat să vină aici, pentru că totul s-a derulat într-un mod neconvenţional. "Au spus că e pentru prima dată când nu s-au simţit nici presaţi de timp, nici închişi într-un spaţiu sau într-un program rigid. În august, când se desfăşoară această conferinţă, e şi aici destul de cald, de aceea şi-au purtat discuţiile afară, sub meri şi pruni, la umbră. Ceea ce fac eu aici nu e turism comercial. Dar mă bucură nespus bucuria celor care vin la Valea Verde, satisfacţia pe care le-o ci­tesc pe chip de fiecare dată. Bucuria lu­crurilor simple, a liniştii şi a acelui «ceva» nedefinit, ce face din acest loc o atracţie irezistibilă", spune Ioan Sicoe.
Stăm de vorbă în pridvorul casei bătrâneşti. Se lasă seara peste Apuseni şi, de undeva, din spatele unui deal, luna plină se pregăteşte să ia în stăpânire cerul. Miroase a lemn trosnind în foc. Un grup de turişti tocmai au aprins focul de tabără şi stau în jurul lui, ţinând în mâini ulcelele cu ţuică fiartă. "Ştii?", grăieşte Sicoe, "îmi vin acum în minte poveştile bunicilor şi ale părinţilor mei despre felul în care lumea era aşezată într-un rost, odinioară. Când eram copil, casele nu aveau chei, nici garduri la proprietăţi. Gardurile se făceau doar în jurul grădinilor, să nu distrugă animalele culturile. În rest, nici pomeneală! Şi era o vorbă pe atunci: să te ferească Dumnezeu de ruşinea târgului! Asta, pentru că târgul de la Câmpeni, unul dintre cele mai mari din Ardeal, aduna oameni de pe toate văile, iar dacă erai ştiut ca hoţ sau ca mincinos, erai stigmatizat nu doar în satul tău, ci în întreaga zonă a Apusenilor. Oamenii se respectau pe-atunci într-atât, încât dacă se întâmpla să cumpere animale şi nu aveau la ei bani destui, îşi dădeau ca termen de plată târgul viitor, pentru a-şi achita datoria. Şi nimeni nu-şi încălca niciodată cuvântul dat".
Ne aşezăm şi noi lângă focul de tabără. Mâine, ne întoarcem acasă. Pruncul meu e os­tenit, dar fericit, ca de fiecare dată când venim aici. Şi-a meşterit figurine din lemn, a crăpat butucii pentru foc, a cules nuci, hârjonindu-se cu veveriţele, a cules mere. Nu a dus lipsa tele­fonului mobil, nici a televizorului. A lipsit de la şcoală, motivat dar a învăţat ceva mai de preţ: lecţia libertăţii. Un drept ce trebuie afir­mat şi asumat. Simplu. Ca o zi de toamnă în Apuseni, la Valea Verde.

Foto: FLORIN ANDREESCU (2)