Le regăsesc ecoul și în crizantemele care înconjoară masa la care stau, în pomii triști, dezbrăcați de frunze, dar, de fapt, parcă le aud de peste tot, repetate de nenumărate ori, până și de claxoanele mașinilor și de zgomotul surd al orașului, a cărui viață rece și indiferentă pare veșnică.
O toamnă fericită
Am ajuns prima la întâlnirea pe care el a dorit-o și a programat-o în seara aceea. Câtă vreme l-am așteptat, am recapitulat toamnele petrecute împreună, până în acel moment. Ne-am cunoscut toamna, tot într-un septembrie ne-am căsătorit, și iată-ne, după alte câteva toamne, în fața unei discuții care ar trebui să lămurească neînțelegerile dintre noi. Ca să nu-i avem martori pe copii, am hotărât să ne vedem în oraș. E greu, e foarte greu, când ai copii și căruța nu mai merge. Cum să le explici, cum să-i faci să înțeleagă, cum să le rupi în două bucuria de a avea o familie, un adăpost sigur, un loc în care să-și poată trăi în siguranță visele și jocurile? Cum să le răspunzi la întrebarea cine e vinovat, când nici tu nu știi?
Chelnerița mi-a adus ceaiul pe care l-am cerut. Poartă o uniformă banală, cu un șorțuleț nostim, care are în piept o frunză mare gălbuie, desenată parcă de un copil. Și pe șervețelul de lângă ceașcă este o astfel de frunză, și am înțeles că cei de la cofetărie au hotărât, probabil, să serbeze această toamnă minunată care înainta triumfal de la o zi la alta. E sfârșit de septembrie, dar vara nu pare că s-ar lăsa dusă. Numai frunzele îngălbenite dau semne că în curând se vor așterne într-un covor gros. Mi-am adus aminte de o altă zi de toamnă, petrecută cu mulți ani înainte, imediat după ce ne-am căsătorit, într-un sat de munte, acolo unde am participat la nunta unor prieteni buni. După ce s-a încheiat tot ospățul, cu obiceiurile care acolo se mai păstrau, ne-am întors mergând pe jos câțiva kilometri, până în locul în care eram cazați. Era una dintre acele zile în care, așa cum zicea ades tata, ți-ar fi părut rău să mori, atâta frumusețe era în jur. A trebuit să trecem printr-o pădure, ca să scurtăm drumul, și când am ajuns în vârful unui deal, ne-am oprit. În spatele nostru, pădurea parcă luase foc în toate culorile ruginii, în fața noastră, dincolo de culme, ne aștepta o pădure de mesteceni complet desfrunzită, dar minunat proiectată, cu trunchiurile albe, pe cerul albastru ca de porțelan. Sclipitor de albastru! Îmbrăcați în hainele cu care fusesem la nuntă, ne-am descălțat și ne-am dus pantofii în mâini, ca să ne odihnim picioarele, în stratul de frunze pe care călcam. Părea că ieșisem cumva din timpul obișnuit, că eram într-o buclă stranie a lui, doar noi și frumusețea aceea nețărmurită, și am avut, la un moment dat, impresia că parcă nu e real ceea ce se întâmplă. Eram obosiți și ne-am așezat pe un maldăr de frunze să ne odihnim. El a adormit, eu n-am putut să mă despart de frumusețea care ne înconjura. Nu mi-a fost frică de nimic în momentele acelea, mi-am păzit bărbatul în vreme ce dormea și am fost fericită, cum nu pot povesti. Eram noi și pădurea și era atâta siguranță, armonie și bunătate în jurul nostru, încât m-am simțit apărată de toate relele, ba mai mult, am simțit că am fost adoptați cumva de acea frumusețe, că făceam parte și noi din minunea aceea, din splendoarea ce se întindea uriașă, peste dealuri și văi. Când s-a trezit, ne-am reluat drumul pe poteca încărcată de frunze, ținându-ne de mână ca doi prunci, cu pantofii legați pe umăr. Aceea a fost o zi, o clipă dintr-o toamnă fericită.
Frământări
Acum stau și mă întreb de ce îmi pare toamna aceasta atât de nesuferită și de grea. Unde și cum am pierdut siguranța aceea de demult, încrederea că nimic rău nu poate să apară, ca să distrugă armonia dintre noi, indiferent câte războaie s-ar duce în preajma noastră. Bărbatul meu întârzie, ca întotdeauna. Am vreme să mai întorc încă o dată, pe dos și pe față, întâmplări de demult. Analizate acum, la rece, poate că-mi vor da măcar explicația, dacă nu și soluția, pentru criza în care trăim. E clar că am pierdut pe drum ingredientele cele mai prețioase ale legăturii dintre noi, dar cum s-a întâmplat asta și din ce motive, tot nu pot să-mi dau seama. Aștept să văd ce crede și el despre ceea ce ni se întâmplă acum și tare aș vrea ca după ce va veni la cofetărie, să povestim și să plecăm acasă împreună, ca și cum nimic urât nu s-ar fi întâmplat. De două săptămâni de când nu mai doarme acasă, am obosit să inventez explicații pentru copii, să le promit că tata nu va mai pleca să lucreze "detașat", în alt oraș. Cu grija de a ascunde de ei neînțelegerile dintre noi, n-am lăsat să se vadă prin ce trec, nici la serviciu, nici acasă. Nu vreau să se amestece nimeni între noi, până când nu știu exact despre ce este vorba. Nu vreau să influențeze nimeni hotărârile pe care le avem de luat. Cred că e mai bine să ne lămurim noi mai întâi și apoi să-i lăsăm și pe alții să intre în viața noastră. Of, Doamne, numai de-ar veni mai repede, să se termine odată neliniștea asta umilitoare. Mă uit pe fereastra cofetăriei, scăldată în lumina blândă a asfințitului. Nu mă încântă nimic din ceea ce văd, nu mă interesează. Îmi sar în ochi doar perechile de tineri zgomotoși, ce par fără griji. E clar că toamna mea nu e și a lor, oricât m-aș strădui să-i simt și să-i văd frumusețea.
Vacanța de viață
Am luat deja al doilea ceai și-am rugat-o pe fata care mi l-a adus să-mi pună și un pic de ghimbir, ca să fie mai iute, mai aspru, ca gândurile care-mi trec prin cap. Ce mă fac dacă-mi spune că o altă femeie este explicația absenței lui? Cum să reacționez civilizat, când numai gândul că s-ar putea întâmpla să fie aceasta cauza absențelor lui mă face să amețesc? Și-apoi, de ce nu l-am întrebat niciodată de ce lipsește? De ce mi-a fost frică de adevăr? În mod normal, ăsta ar fi fost primul lucru pe care trebuia să îl fac. Să-l întreb unde pleacă de-acasă cu zilele? "Sunt detașat de la serviciu un timp", i-a spus într-o zi unuia dintre copii, când l-a întrebat unde pleacă săptămânal? Am înțeles că răspunsul e pentru mine, dar n-am avut curaj să îl iscodesc. Bănuiam că este o minciună, dar preferam să o fac pe naiva, decât să stric echilibrul în care trăiam.
Dau timpul înapoi și caut întâmplări și dovezi ale unui posibil derapaj al lui, dar nu le găsesc. Nu le-am simțit niciodată. Și mă întristez și mai mult, la gândul că poate au fost și din pricina fricii mele de adevăr, nu le-am băgat de seamă. Înnebunesc la gândul că am scăpat ceva din vedere, și am crezut într-o siguranță sentimentală, care iată, îmi întoarce naivitatea cu vârf și îndesat.
Când, în sfârșit, a apărut, nici măcar nu s-a așezat pe scaun. Mi-a vorbit stând în picioare lângă masa, pe care, în mod vizibil, îl aștepta o cană de ceai. Grăbit, mi-a spus că a obosit să fie doar un apendice într-o familie în care nu-și mai regăsește bucuria de a fi. L-a obosit serviciul, l-a obosit rolul de tată, nu se mai descurcă în hățișul zilnic al problemelor care apar. A devenit un robot, trăiește mecanic, se simte depășit de rolul de soț și vrea o vacanță. „O vacanță de viață", un fel de an sabatic, de pauză. De aceea a hotărât să plece cât mai departe, să vadă dacă își mai poate reveni.
Și noi ce să facem, am vrut să-l întreb, dar am simțit cum îmi urcă plânsul în piept, și am ieșit repede din cofetărie. "Ce-o să facem, cât el va avea «vacanța de viață»?". Am plâns pe stradă, fără să-mi pese de cei din jur. Dacă pentru el lucrurile deveniseră așa de grave, de ce nu mi-a spus? Iar eu de ce n-am simțit putreziciunea relației noastre? De grijile zilei, de oboseală? Cum n-am simțit că iubirea murise demult?
Umblam pe stradă năucă, așteptând, cu o jalnică speranță și umilință, să-i aud pașii în urma mea. Cum putea să plece "așa", ca un călător dintr-o gară? Dar n-a venit. În locul pașilor lui, s-a auzit foșnetul frunzelor pe asfalt.
LIDIA TOMA - Iași
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU