Un mare dar
- Sunteţi autorul unei lucrări grandioase - integrala operelor lui George Enescu, o colecţie de opt discuri care au făcut cunoscută în lume muzica marelui compozitor român. Există o poveste ascunsă în spatele acestui demers excepţional?
- Atracţia mea faţă de muzica şi personalitatea lui George Enescu. Primele ediţii ale Festivalului Enescu le-am ascultat alături de părinţii mei, la radio, acasă, în Braşov. Aveam un aparat într-o cameră, şi cum toată familia era interesată de muzică, concertele răsunau în toată casa. Mai târziu, au început transmisiile televizate, veneau mari artişti, dirijori, Oistrach, Menuhin, Filarmonica din Pittsburg. Pe vremea copilăriei mele, în Braşov încă mai locuiau mulţi saşi, care erau foarte interesaţi de muzică. Majoritatea lor cântau la instrumente, acasă, în familie. Tot ce era important în ţară, legat de muzică, şi, desigur, de Festivalul Enescu, avea ecou la Braşov, era urmărit şi comentat. Ca student la Conservatorul din Bucureşti, am început să vin la concertele festivalului mai întâi ca spectator. Ascultam lucruri grozave aici. Cu timpul, de la cel ce asista la concerte, am ajuns să particip la ele ca dirijor şi acesta consider că este un mare dar pe care l-am primit.
- Dirijaţi în cadrul Festivalului Enescu din anii '80. Privind în urmă, care sunt momentele care vi s-au păstrat mai vii în memorie?
- "Fantastica" lui Brahms, cu London Symphony Orchestra, când, la bis, am cântat "Rapsodia I" a lui Enescu, aşa cum o gândeam şi o simţeam eu. Desigur, rămân la părerea că cea mai reuşită variantă rămâne cea a lui Celibidache. Un alt moment a fost Simfonia a III-a a lui Enescu, alături de Royal Philarmonic Orchestra, tot din Londra. Am făcut repetiţii la ei acasă şi, după prima citire a simfoniei, am văzut că nu înţeleseră muzica şi aveau nişte feţe lungi, plouate. Le-am zis că îmi pare rău că nu am la mine aparatul de fotografiat, pentru că au nişte feţe colosal de expresive. Au zâmbit, şi de la zâmbetul acela am pornit să lucrăm simfonia. Încet-încet, au început să o înţeleagă, să le placă muzica lui Enescu, pentru ca, în cele din urmă, să-mi propună să o înregistrăm. Mie-mi plăcea foarte mult, e o muzică extraordinară, şi am încercat să le transmit asta, să-i "port" cu mine. Orchestrele produc spectacolul, dirijorul vine cu o concepţie şi face ca muzica să prindă un contur. Le dezvăluie sensul muzicii, dozajul, amplitudinea dialogurilor, până ce muzica nu mai e ceva şters, neclar, ci prinde un profil exact, palpabil.
- Cum reuşeşte un dirijor, după doar câteva ore de repetiţii, să producă un concert la cel mai înalt nivel, cu o orchestră nouă, cu care nu a mai cântat niciodată? Cum vi s-a întâmplat dvs. anul acesta cu Orchestra Naţională a Rusiei...
- Ca dirijor, lucrezi cu profesionişti, iar legăturile muzicale se pot stabili într-o perioadă scurtă de timp. Partea frumoasă e că nu lucrăm doar cu muzicieni, cu profesionişti, ci şi cu suflete pe care trebuie să le aduci, să le convingi să ţi se alăture, să se adapteze la ceea ce tu, atât muzical, cât şi sufleteşte, ai pregătit înainte de-a avea contact cu ei. Eu vin cu lecţia făcută, cu o concepţie clară, dar dacă întâlnesc un instrumentist care, pe lângă faptul că-şi face treaba perfect, înţelege ce vreau şi adaugă, de la el, ceva în plus, o nuanţă, cu atât mai bine. Asta dă farmecul unui concert, plusul de spontaneitate ajută la o mai bună comunicare cu publicul. Anul acesta, am făcut două repetiţii la Moscova, dar cu zece zile înainte de concert, ceea ce mi-a dat ceva emoţii, îmi era teamă că vor uita ce le-am cerut. Ei au cântat de atâtea ori Simfonia a V-a a lui Ceaikovski, încât o puteau cânta singuri, şi fără dirijor. Cum să fac să-i motivez? Le-am cerut câteva modificări, schimbări în anumite pasaje, şi asta le-a stârnit interesul. Au venit la mine la pauză, în repetiţii, şi mi-au mulţumit pentru că pot cânta simfonia "fără să doarmă pe ei", ieşiţi din starea de automatism. Au cântat-o din plăcere şi asta-i important. E bine să ne facem treaba profesionist, dar să ne şi simţim bine, şi noi, şi publicul.
În căutarea stării de graţie
Dirijând Orchestra Naţională a Rusiei
- Nu. Nici vorbă. Sigur, cronicile pozitive-s bine venite, dar nu pentru specialişti urcăm noi pe scenă. Urcăm în căutarea acelui moment de magie în care toate forţele se aliniază, se adună la un loc şi ceva nedefinit coboară peste cei din sală, muzicieni şi spectatori deopotrivă. Nu se întâmplă de fiecare dată, însă atunci când se întâmplă, în sală pluteşte o vrajă, o tensiune, se simte imediat, e o linişte absolută, nu mai şopteşte, şi nu mai respiră nimeni. Poate fac o comparaţie forţată, dar e ca la o slujbă religioasă, când simţi că e ceva care coboară asupra ta. Sunt astfel de momente de comunicare, ce topesc toate celelalte gânduri, şi eşti prins în întregime de muzică. Astfel de lucruri ne dorim să se întâmple în sălile de concerte.
"Străinii descoperă cu bucurie muzica lui Enescu"
- Cum vedeţi evoluţia festivalului de-a lungul timpului? În ce moment se află acum?
- Festivalul a început puternic, în 1958, cu bani serioşi investiţi de guvernul de atunci, apoi, spre sfârşitul anilor '80, a scăzut mult ca valoare, aducând artişti nesemnificativi din afară. Era mai mult de formă. Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 18-20 de ani este cu totul remarcabil, iar un merit deosebit îl are directorul executiv al festivalului, domnul Mihai Constantinescu. În primul rând, festivalul se ţine odată la doi ani, nu la trei, cum se întâmpla înainte. Trecea prea mult timp şi se uita de la o ediţie la alta. Un festival internaţional prezintă un interes atunci când are audienţă, e bine văzut atât în ţară, cât şi în străinătate. Lumea muzicală ştia de câteva festivaluri de tradiţie ale Europei, şi iată că acum, presa internaţională menţionează că şi la Bucureşti are loc un mare festival. Înainte, nu eram pe harta muzicală. Acum, agenţii de turism străine adaugă în programul turiştilor ce vizitează România, bilete la Festivalul Enescu. Sunt mulţi străini în sală. Vin şi cronicari străini, să audă o muzică nouă, un Enescu, să participe la diferite colocvii. Marii instrumentişti şi orchestre nu mai fac nazuri în a veni aici, acceptă cu plăcere, ştiu că lucrurile-s bine puse la punct şi se bucură să descopere un public nou şi receptiv. Şi-apoi, să nu uităm că Ateneul este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din lume. Iată că se întâmplă şi lucruri frumoase la Bucureşti, nu doar cele urâte, cu care suntem atât de obişnuiţi.
- Ce a adus nou această ediţie, care credeţi că sunt punctele ei forte?
- Nu am asistat la toate concertele, însă remarc faptul că festivalul şi-a păstrat ambiţia de a aduce la Bucureşti mari orchestre ale lumii, mari artişti, mari lucrări, şi că Enescu a devenit predominant în programul de concerte. S-a revenit la o versiune concertantă a operei Oedip, cu o orchestră ce s-a pregătit îndelung şi a oferit o versiune grozavă. La Operă, atenţia îţi este, vrei, nu vrei, distrasă de costume, decoruri, pe când aici, asculţi muzica. În anii trecuţi, am asistat şi la câteva execuţii formale ale lucrărilor lui Enescu. Nu-i nimeni de condamnat, ei au încercat, s-au străduit, dar n-au ajuns să-i simtă muzica. Anul acesta, am ascultat muzicieni străini, fericiţi să-i descopere muzica extraordinară. Muzica lui Enescu are multe sensuri ascunse, ce aşteaptă să fie descifrate, ca orice lucrare muzicală de amploare, nu se dezvăluie din prima.
Horia Andreescu în dialog cu publicul de la Ateneul Român
Foto: CĂTĂLINA FILIP (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
