Regizor de teatru şi de operă, profesor universitar la Universitatea de Arte Columbia din New York, semnatarul regiei pentru "Don Giovanni", ultima producţie a Operei Naţionale Române din Bucureşti
Premiera începutului de stagiune la Opera Naţională din Bucureşti aduce în scenă capodopera "Don Giovanni" de Mozart, sub semnătura marelui regizor Andrei Şerban. Jucată pentru prima dată la Viena, în 1788, opera lui Mozart a fost "rescrisă" într-o viziune modernă, cu decoruri şi costume contemporane şi cu un mesaj cât se poate de actual: libertatea erotică, dorinţa bărbatului "macho", de astăzi, de a seduce şi de a se bucura de jocul iubirii, la fel ca Don Giovanni al lui Mozart: devoratorul de aventuri erotice, înfometatul de dragoste senzuală, carnală, cuceritorul cu liste lungi de femei seduse şi abandonate. Intriga este, aşadar, uşor de adus în zilele noastre, dacă ne gândim că acum bărbaţii cuceresc femei pe site-uri de întâlniri, aruncând în spaţiul virtual aceleaşi mreje ale minciunilor şi promisiunilor deşarte pentru a-şi atrage, apoi, victimele în aventuri de-o noapte, detestând visceral expresia "relaţie pe termen lung"!
Dar cine este, de fapt, Don Giovanni? Cât ne ajută el să înţelegem din misterul relaţiilor de cuplu, ale regulilor după care funcţionează dragostea dintre un bărbat şi o femeie în relaţiile întemeiate pe forţa vitală a dragostei trupeşti? În montarea "Don Giovanni" a lui Andrei Şerban sarabanda de cupluri care se fac, desfac, refac, mânate de speranţe deşarte, fiecare căutând, fără noroc, idealul în celălalt, umplu scena cu o forţă vitală care îl buimăceşte pe spectator. Interpreţii sunt animaţi de un suflu vulcanic, pe care nu-l bănuiai la nişte cântăreţi de operă, ce pun la bătaie nu numai vocile, ci şi gesturi explicite, proprii actorilor versaţi de teatru dramatic, totul pentru a reda frenetica energie erotică a personajului central. Aici e magia lui Andrei Şerban, care a impus această vigoare în construirea personajelor - din tuşe groase, din culori păstoase, pregnante, strălucitoare, vibrând de energie!
"Viva la liberta!" - visul omului de-a fi liber - Domnule Andrei Şerban, în mod paradoxal spectacolul dvs. cu "Don Giovanni" de Mozart nu pare a condamna personajul central, atât de urât de cei din jur, pentru lipsa de scrupule cu care seduce şi abandonează toate femeile care-i ies în cale. De unde această viziune tolerantă?- De fapt, Mozart însuşi a avut o anume compasiune pentru personajul său, pe care, iniţial, nu a vrut să-l sortească morţii. Dar, la îndemnul Bisericii şi al cenzurii vieneze, care a găsit drept scandaloasă lipsa unei concluzii moralizatoare şi a unui deznodământ ce ar trebui să pedepsească imoralitatea şi erotismul, cerând chiar interzicerea operei în capitala imperială, libretistul Lorenzo Da Ponte l-a dat morţii pe bietul Don Giovanni. Noi jucăm integral opera, nu am tăiat absolut nimic, cântăm toate ariile, toate duetele şi epilogul, dar facem altceva decât alte montări au făcut-o. Adică, aducem în atenţia celor ce privesc spectacolul nostru ideea că Don Giovanni este un personaj misterios şi complex, care reprezintă o forţă vitală, o forţă a vieţii, care vrea să se bucure de libertate şi pretinde acest lucru şi de la societatea încorsetată de tabu-uri şi ipocrizie. Această faimoasă arie pe care el o cântă, "Viva la liberta", este ceva care te cutremură, pentru că, într-adevăr, simţi că ceea ce individul uman vrea de la viaţă este să fie liber. Fiecare avem această dorinţă, mai mult sau mai puţin exprimată. Ce înseamnă să fii liber? Să nu fii constrâns de nimic, să fii liber de orice morală, de orice restricţie socială sau religioasă, să fii cu adevărat liber, să fii chiar liber să alegi erotismul în locul iubirii, fără să fii anatemizat pentru asta. Don Giovanni îşi asumă libertatea de a alege pentru sine, pentru viaţa sa, luându-şi chiar libertatea de a-şi sfida propria moarte. Ei bine, da: Giovanni e liber!
Regizorul demiurg
E liber şi să păcătuiască, e liber să vâneze plăcerea, dar e liber şi să dea ceva din energia şi libertatea lui celorlalţi, forţă vitală, îndeosebi femeilor pe care le seduce. Evident că ele sunt nişte victime ale sale, pentru că el le uită pe fiecare, pe rând, şi vrea mereu noi şi noi aventuri. Dar, în acelaşi timp, sunt convins că el caută ceva, că fiecare aventură a lui este mai mult decât atât, el caută idealul feminin, perfecţiunea, frumuseţea şi, paradoxal, caută chiar un semn al Creatorului, al lui Dumnezeu. De aceea eu spun că noi, cei care privim zbaterea lui Don Giovanni şi moartea lui, ar trebui să simţim ceva compasiune pentru el. Cât de puţină! Pentru că, într-un fel, există ceva foarte pur în el, acea dorinţă de a fi liber, acea sinceritate cu care îşi afirmă dorinţele, pentru că el niciodată nu minte în legătură cu ceea ce este. El e singurul care nu minte, când toţi în jurul lui mint, se prefac, au masca ipocriziei pe faţă, toate femeile vor să-l posede, să-i înlănţuie spiritul, să-l aibă fiecare doar pentru ea, şi pentru asta sunt capabile de orice răzbunare. Pentru că fiecăreia dintre ele, când i-a aparţinut, el i-a dat ceva unic, şi nu doar sexual, ci ceva mai mult decât atât, acea beţie a libertăţii, acea senzaţie de vertij, că pot orice alături de el, că au o forţă şi o vitalitate ameţitoare. E ceva ce ţine de transcendent, de aceea ele îl vor cu disperare şi sunt în stare de orice pentru a-l avea, pentru că ştiu că fără el nu mai simt acea forţă care le umple de viaţă. Şi atunci, pentru că nu-l pot avea, îl sufocă, încet-încet, îl condamnă în cor, solidare şi feministe, la dispariţia fizică. Din perspectiva feministă, Giovanni e, într-adevăr, un macho de neiertat, care profită, abuzează şi trădează încrederea victimelor sale, fără să fie tulburat de conştiinţa morală. Subiectul a rămas până în ziua de astăzi dacă nu periculos (ca atunci când opera şi-a avut debutul) cel puţin controversat. Totuşi, eu nu pot să cred că Mozart şi-ar fi pierdut timpul să compună o operă despre un ticălos obişnuit. Dimpotrivă, sunt convins că Mozart avea o simpatie profundă pentru Don Giovanni. Mozart iubea şi el viaţa, iubea femeile, şi i-a împrumutat personajului său din energia vitală proprie, din setea de a atinge inaccesibilul. Mozart a trăit cu intensitate şi a compus "Don Giovanni" cu o pasiune febrilă, şi, în acelaşi timp, cu un sens profund şi înduioşător al tragediei umane.
"Mulţi doresc să fiu pus la stâlpul infamiei pentru viziunile mele moderne"- Cum s-a născut proiectul dvs. cu "Don Giovanni"?- În urmă cu mai bine de un an, i-am spus lui Beatrice Rancea, directoarea interimară a operei bucureştene, că aş vrea să lucrez ceva cu totul nou în România, ceva ce nu am făcut niciodată în altă parte a lumii.
Scenă din opera "Don Giovanni"
Deşi în tinereţe montasem "Flautul fermecat", tot de Mozart, am avut mereu o reţinere în a aborda "Don Giovanni", dar acum am simţit că pot să-l fac, aşa că i-am avansat această propunere. Îmi aleg temele într-un fel iraţional, dintr-o atracţie instinctuală faţă de un subiect sau faţă de altul, pe care nu-l înţeleg foarte clar de la început. Aş spune că după aproape cinci decenii de lucru în teatru, am mai multe întrebări decât răspunsuri şi socot că asta îţi dă o stare de creativitate mai intensă decât atunci când crezi că ai toate răspunsurile. Mi s-a părut că acum a sosit momentul pentru a mă apropia de "Don Giovanni" şi de a-l înţelege pe de-a-ntregul, sau, cel puţin, la nivelul de cunoaştere pe care îl avem noi acum, în epoca contemporană, căci generaţiile viitoare vor descifra, cu siguranţă, alte noi înţelesuri. La finalul secolului al XVIII-lea, atunci când a avut loc premiera acestei opere (1787 la Praga, 1788 la Viena) Mozart a făcut un contract cu spectatorii acelui timp, compunând pentru ei. Dar spectatorii de atunci nu mai există astăzi, şi atunci, reprezentând opera lui Mozart în faţa publicului contemporan, noi trebuie să facem un nou contract, cu spectatorii de astăzi, din secolul XXI. Cum să transpui povestea lui Don Giovanni pentru oamenii care trăiesc acum, în special pentru tinerii de azi, pentru mentalitatea lor? E imposibil pentru mine să fac o montare clasică, e ca şi cum aş reprezenta ceva mort deja, ca şi cum eu nu aş mai avea nimic de spus, din perspectiva celor aproape două secole şi jumătate care au trecut, după ce creatorul operei a pus punctul final partiturii sale. Ar fi o minciună! "Dar de ce nu clasic?" se întreabă toţi criticii mei (vorbesc de cronicarii muzicali români), care adoră să mă pună la stâlpul infamiei, pentru viziunea mea modernă şi pentru că nu ader la formulele tradiţionale de reprezentare. Dacă am juca această operă ca în secolul XVIII, în care iadul se deschide, apar flăcări şi balauri cu limbi de foc din podeaua scenei şi-l înghit pe Don Giovanni, cred că lumea din sală s-ar prăpădi de râs, ar fi mai ridicol ca un desen animat pentru copii. Eu am ales să-l ucid cu un foc de pistol: mai veridic pentru zilele noastre. I-am îmbrăcat pe artişti cu haine de mall sau de club şi le-am cerut să interpreteze cu toată convingerea, ca şi cum lor şi acum li se întâmplă toate scenele de pasiune, de trădare. Eu nu cred în convenţie, de aceea am ales să fac ceva care să fie adevărat pentru noi, cei de azi, dar în acelaşi timp să nu trădăm opera, să-i păstrăm înţelesul pe care autorul l-a avut în minte atunci când a compus-o. Şi eu cred că nu l-am trădat pe Mozart! Mi-am asumat această viziune, acest risc, cu sentimentul unui salt cu paraşuta. Am sărit, cu sentimentul că fac un lucru bun! Un regizor trebuie să îi facă pe spectatori să retrăiască experienţa gândită de compozitor în opera sa. "Don Giovanni" nu este o creaţie statică, dimpotrivă, e în continuă mişcare şi necesită interpretări mereu noi, care să vibreze în prezent. Nicio versiune nu poate distruge opera! Don Giovanni va trăi etern, iar generaţiile viitoare vor descoperi ceva cu totul nou, vor înţelege mai mult şi se vor manifesta şi ei în felul lor. Sperăm că şi spectacolul nostru îşi va face această datorie, pentru că arta are menirea - nu de a schimba lumea, ci de a ne pune în faţă mereu o oglindă în care să vedem realitatea aşa cum e ea, necosmetizată de convenţiile sociale şi religioase.
"Prefer să lucrez cu tinerii"- Cum a fost să lucraţi cu tineri - neînvăţaţi, am spune, în tainele jocului actoricesc, chiar dacă ei sunt, din punct de vedere al artei vocale, mari talente?
Regizorul Andrei Şerban este distins cu titlul "Cetăţean de onoare al Oraşului Iaşi"
- Prefer să lucrez cu tinerii, în general, şi în teatru, şi în operă, pentru că ei sunt mai maleabili, mai deschişi, mai lipsiţi de inerţie. Cei din distribuţia spectacolului au fost extraordinar de deschişi şi fericiţi că încearcă lucruri noi. A fost o muncă în comun bazată pe un frumos sentiment de prietenie şi înţelegere, cu multă răbdare şi delicateţe, de ambele părţi, cu atenţie constantă pentru fiecare detaliu. Şi dacă sunt mândru de ceva, atunci lucrul acesta este că am reuşit, cu foarte mult efort, şi din partea mea, şi din partea lor, să curăţăm multe din manierismele pe care un cântăreţ de operă, din păcate, le acumulează în timpul carierei sale: de pildă, să-şi mişte braţele în mod artificios, să se prefacă cum că s-ar uita la partener, dar, de fapt, nu face asta, că trăieşte rolul, dar de fapt nu se implică prea tare... De aceea, cred că aceşti tineri solişti români au fost inspiraţi şi au avut curajul să facă ceea ce de obicei nu fac: interpretează ca nişte mari actori de teatru, fiind atenţi şi să cânte, exact în tempo cu dirijorul şi orchestra, ceea ce este un lucru foarte rar! Mă bucur că am mizat pe ei în viziunea mea asupra spectacolului şi cred că nu am greşit pentru că, iată, după premieră, la începutul stagiunii acesteia, deja cererea de bilete pentru spectacolul nostru este foarte mare. Este un spectacol modern, şi directoarea operei, Beatrice Rancea, este, de asemenea, convinsă că formula noastră regizorală va aduce în sală foarte mulţi tineri, pe lângă fidelii iubitori de operă, ceea ce înseamnă că prin ei, genul liric are un viitor optimist.
În vipiile Bucureştiului- Cum s-au scurs zilele verii dumneavoastră de lucru în Bucureşti, dinaintea premierei?- Pentru spectacolul acesta am avut un ritm de lucru foarte intens, mai ales pe parcursul lunilor iulie şi august, şi nici măcar nu ştiu cum a trecut vara, pentru că am stat mai mult închis în operă. A fost dificil şi pentru că, odată ce am avut clar în minte cum va fi spectacolul, împreună cu directoarea Beatrice Rancea, ne-am întrebat cine va sprijini acest proiect, de unde vor veni banii?
Fotogramele bucuriei (Judy Florescu)
A fost o situaţie cel puţin bizară, pentru că fostul ministru al Culturii a rămas complet mut, şi la numele "Mozart", şi la numele meu, cu alte cuvinte, nu l-a interesat deloc proiectul nostru. Dar Beatrice şi-a pus la bătaie recunoscutele sale capacităţi manageriale, şi cu ajutorul primăriei sectorului cinci, în aria căreia se află instituţia operei, am scos-o la capăt. Pe urmă, toată echipa de interpreţi a acceptat să se adapteze programului meu de vacanţă universitară de peste vară, renunţând la concediu şi rămânând în Bucureşti, pentru a pregăti acest spectacol, în condiţii extreme de temperatură, dar şi de suspans în privinţa banilor necesari, care veneau în tranşe şi întârziau fiecare etapă. În sală era o atmosferă proprie mai degrabă unei saune decât unui teatru de operă, pentru că nu există aer condiţionat şi, în aceste condiţii, era extrem de dificil pentru interpreţi să cânte sub luminile foarte puternice şi căldura emisă de reflectoare. Aşadar, cu mari sacrificii din partea tuturor, am lucrat această producţie. În puţinele zile libere pe care le-am avut, am mers să-mi vizitez copiii şi familia din Germania (din păcate, nu mai am rude în România). În rest, ca să mă reîncarc cu energie, îmi place să înot, să merg pe jos cât se poate de mult, să-mi fac dimineaţa devreme exerciţiile de yoga, de Tai Chi, de meditaţie - ceea ce mă ajută să fiu în formă şi să mă concentrez de-a lungul zilei de repetiţii. Serile studiez texte, scriu sau, când sunt la New York, mă documentez la bibliotecă, sau la Metropolitan Art Center, în legătură cu viitoarele montări.
- Ce alte producţii aveţi în vedere pentru scenele româneşti?- Împreună cu Beatrice Rancea ne gândim de multă vreme la spectacolul "Indiile galante", al lui Rameau, pe care l-am pus şi la Paris, dar şi la opera din Iaşi, unde mulţi bucureşteni veneau în excursii culturale ca să îl vadă, dorindu-şi să îl aibă şi în repertoriul operei din Capitală. Şi vom face lucrul acesta de îndată ce ne va ajuta cu fondurile necesare Ministerul Culturii, în subordinea căruia se află prima scenă lirică a ţării.
Notă biograficăAndrei Şerban s-a născut în Bucureşti, în ziua solstiţiului de vară, 21 iunie 1943. Tatăl său, Mihai George Visarion Şerban, cu rădăcini într-o veche familie românească din Chioar, studiase Dreptul la Leipzig, fusese director al Băncii Regale şi apropiat al lui Iuliu Maniu. După venirea comuniştilor, dat afară din avocatură, este constrâns să lucreze ca fotograf, dar îşi împlineşte astfel un vis din copilărie, de aplecare spre arte. Mama, Elpis, profesoară de limba română, provenea dintr-o familie de negustori greci din Tulcea. Copilul Andrei Şerban se amuza făcând teatru cu marionete confecţionate de el sau dirijând în oglindă simfonii imaginare, aşa cum îl văzuse pe dirijorul celebru Arturo Toscanini, pe care îl admira enorm şi neştiind că asta îl va aduce foarte aproape de scena lirică, devenind unul din cei mai mari regizori de operă.
În biroul său de la "Columbia University"
Îi plăceau istoria şi latina, recita, incantând ca pe nişte descântece, versuri din Ovidiu, experimenta uimit puterea vibraţională a cuvintelor, căuta tot timpul să construiască alte realităţi, de aceea ştiinţele exacte, cifrele i se păreau lipsite de căldură şi de emoţie, aşa cum mărturisea el mai târziu. Deşi tatăl său l-a îndreptat spre Litere sau Filosofie, Andrei Şerban a dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, studiind întâi Actoria la clasa lui Ion Finteşteanu şi Sanda Manu, îndreptându-se apoi spre regie, sub îndrumarea lui Radu Penciulescu. A debutat la Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, şi s-a întors în Bucureşti, remarcându-se cu montarea tragediei shakespeariene "Iulius Cezar", la teatrul Bulandra. În 1969, a plecat cu o bursă "Ford" la New York. După doi ani petrecuţi în compania vârfurilor avangardei teatrale newyorkeze şi după ucenicia pe lângă Peter Brook la Paris, într-un moment de cumpănă, după o discuţie cu Radu Beligan, care-i spusese: "Stai pe lângă cei mari, nu veni acasă!", aflat în aeroportul din Amsterdam, Andrei Şerban a luat avionul spre America, nu spre România. A montat apoi spectacole care au făcut istorie în teatru, precum "Trilogia greacă", "Medeea" (de la teatrul "La Mama"), "Electra" (la Sainte-Chapelle din Paris), "Neguţătorul din Veneţia" (la Comedia Franceză), "Livada cu vişini" (la Lincoln Center din New York), dar şi spectacole de operă, pe cele mai importante scene ale lumii, precum Covent Garden din Londra şi Opera din Viena, în spectacolele lui apărând mari personalităţi ale scenei internaţionale, ca Meryl Streep, Diane Lane, Christopher Reeve, Christopher Walken, sau cântăreţi de operă precum Placido Domingo. A revenit în România, după evenimentele din decembrie 1989, ca director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, la invitaţia lui Andrei Pleşu, pe atunci ministru al Culturii, poziţie din care a încercat să facă schimbări radicale de mentalitate în teatrul românesc. Trăieşte la New York, unde este profesor la "Columbia University of Arts", călătoreşte foarte mult, pentru a monta producţii de teatru şi de operă în toată lumea, libertate căreia i-a sacrificat prezenţa alături de familie. E căsătorit cu Alexandra Plattenberg, dintr-o veche familie aristocrată germană, pe care a cunoscut-o la premiera unei opere pe care a montat-o la Geneva. Au doi fii împreună, pe Nicolas (specialist în Business) şi pe Antony (a studiat Dreptul).
Foto: MEDIAFAX, AGERPRES, PAUL BUCIUTA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
