HORIA ANDREESCU, Directorul Filarmonicii "George Enescu" din București

Iulian Ignat
Festivalul Enescu - sărbătoarea s-a sfârșit, ecourile continuă

Un mare dar

- Sunteți autorul unei lucrări grandioase - integrala operelor lui George Enescu, o colecție de opt discuri care au făcut cunoscută în lume mu­­zica marelui compozitor român. Există o poveste ascunsă în spatele acestui demers excep­țional?

- Atracția mea față de muzica și personalitatea lui George Enescu. Primele ediții ale Festivalului Enescu le-am ascultat alături de părinții mei, la ra­dio, acasă, în Bra­șov. Aveam un aparat într-o ca­meră, și cum toa­tă familia era interesată de muzică, concertele ră­su­nau în toată casa. Mai târziu, au în­ceput trans­mi­siile televizate, veneau mari artiști, di­rijori, Ois­trach, Menuhin, Filarmonica din Pitts­burg. Pe vre­mea copilăriei mele, în Brașov încă mai locuiau mulți sași, care erau foarte interesați de muzică. Majoritatea lor cântau la instrumente, acasă, în fa­milie. Tot ce era important în țară, legat de mu­zică, și, desigur, de Festivalul Enescu, avea ecou la Bra­șov, era urmărit și comentat. Ca student la Con­ser­va­torul din București, am început să vin la con­cer­tele festivalului mai întâi ca spectator. Ascultam lu­cruri grozave aici. Cu timpul, de la cel ce asista la con­certe, am ajuns să particip la ele ca dirijor și aces­ta consider că este un mare dar pe care l-am primit.

- Dirijați în cadrul Festivalului Enescu din anii '80. Privind în urmă, care sunt momentele care vi s-au păstrat mai vii în memorie?

- "Fantastica" lui Brahms, cu London Sympho­ny Orchestra, când, la bis, am cântat "Rap­sodia I" a lui Enescu, așa cum o gândeam și o simțeam eu. Desigur, rămân la părerea că cea mai reușită va­riantă rămâne cea a lui Celibidache. Un alt mo­ment a fost Simfonia a III-a a lui Enescu, alături de Ro­yal Philarmonic Orchestra, tot din Londra. Am făcut repetiții la ei acasă și, după prima citire a simfoniei, am văzut că nu înțeleseră muzica și aveau niște fețe lungi, plouate. Le-am zis că îmi pare rău că nu am la mine aparatul de fotografiat, pentru că au niște fețe colosal de expresive. Au zâmbit, și de la zâm­be­tul acela am pornit să lucrăm simfonia. Încet-în­cet, au început să o înțeleagă, să le placă muzica lui Enes­cu, pentru ca, în cele din urmă, să-mi propună să o înregistrăm. Mie-mi plăcea foarte mult, e o mu­zică extraordinară, și am încercat să le transmit asta, să-i "port" cu mine. Orchestrele produc spectacolul, di­rijorul vine cu o concepție și face ca muzica să prin­dă un contur. Le dezvăluie sensul muzicii, do­zajul, amplitudinea dialogurilor, până ce muzica nu mai e ceva șters, neclar, ci prinde un profil exact, palpabil.

- Cum reușește un dirijor, după doar câteva ore de repetiții, să producă un concert la cel mai înalt nivel, cu o orchestră nouă, cu care nu a mai cântat niciodată? Cum vi s-a întâmplat dvs. anul acesta cu Orchestra Națională a Rusiei...

- Ca dirijor, lucrezi cu profesioniști, iar legă­turile muzicale se pot stabili într-o perioadă scurtă de timp. Partea frumoasă e că nu lucrăm doar cu muzicieni, cu profesioniști, ci și cu suflete pe care trebuie să le aduci, să le convingi să ți se alăture, să se adapteze la ceea ce tu, atât muzical, cât și su­fle­tește, ai pregătit înainte de-a avea contact cu ei. Eu vin cu lecția făcută, cu o concepție clară, dar dacă întâlnesc un instrumentist care, pe lângă faptul că-și face treaba perfect, înțelege ce vreau și adaugă, de la el, ceva în plus, o nuanță, cu atât mai bine. Asta dă farmecul unui concert, plusul de spontaneitate ajută la o mai bună comunicare cu publicul. Anul acesta, am făcut două repetiții la Moscova, dar cu zece zile înainte de concert, ceea ce mi-a dat ceva emoții, îmi era teamă că vor uita ce le-am cerut. Ei au cântat de atâtea ori Simfonia a V-a a lui Ceai­kovski, încât o puteau cânta singuri, și fără dirijor. Cum să fac să-i motivez? Le-am cerut câteva mo­dificări, schimbări în anumite pa­sa­je, și asta le-a stârnit interesul. Au venit la mine la pauză, în re­pe­tiții, și mi-au mulțumit pentru că pot cânta simfonia "fără să doarmă pe ei", ieșiți din starea de auto­matism. Au cântat-o din plăcere și asta-i im­portant. E bine să ne facem treaba pro­fe­sionist, dar să ne și simțim bine, și noi, și publicul.

În căutarea stării de grație

- La cine vă gândiți, de fapt, când dirijați? La specialiștii și la cunoscătorii din sală?

- Nu. Nici vorbă. Sigur, cronicile pozitive-s bine venite, dar nu pentru specialiști urcăm noi pe scenă. Urcăm în căutarea acelui moment de magie în care toate forțele se aliniază, se adună la un loc și ceva nedefinit coboară peste cei din sală, mu­zi­cieni și spectatori deopotrivă. Nu se întâmplă de fiecare dată, însă atunci când se întâmplă, în sală plu­tește o vrajă, o tensiune, se simte imediat, e o li­niște ab­solută, nu mai șoptește, și nu mai respiră ni­meni. Poate fac o comparație forțată, dar e ca la o slujbă religioasă, când simți că e ceva care co­boară asupra ta. Sunt astfel de momente de co­municare, ce topesc toate celelalte gânduri, și ești prins în în­tre­gime de muzică. Astfel de lucruri ne dorim să se întâmple în sălile de con­certe.

"Străinii descoperă cu bucurie muzica lui Enescu"

- Cum vedeți evo­lu­ția festivalului de-a lungul tim­pului? În ce mo­ment se află acum?

- Festivalul a în­ceput puternic, în 1958, cu bani se­rioși in­vestiți de gu­vernul de atunci, apoi, spre sfâr­șitul anilor '80, a scă­zut mult ca valoa­re, adu­­când artiști ne­sem­­nificativi din afa­ră. Era mai mult de for­mă. Ceea ce s-a în­tâmplat în ul­ti­mii 18-20 de ani este cu totul re­mar­cabil, iar un me­rit de­osebit îl are di­rec­torul executiv al fes­tivalului, dom­nul Mihai Constan­ti­nes­cu. În pri­mul rând, fes­ti­valul se ține odată la doi ani, nu la trei, cum se în­tâmpla înainte. Tre­­cea prea mult timp și se uita de la o edi­ție la alta. Un fes­tival internațional prezintă un interes atunci când are audiență, e bine văzut atât în țară, cât și în străi­nătate. Lumea muzicală știa de câteva festivaluri de tradiție ale Europei, și iată că acum, presa interna­țională menționează că și la Bucu­rești are loc un mare festival. Înainte, nu eram pe harta muzicală. Acum, agenții de turism străine adaugă în pro­gramul turiștilor ce vizitează Ro­mâ­nia, bilete la Festivalul Enescu. Sunt mulți străini în sală. Vin și cro­nicari străini, să audă o muzică no­uă, un Enes­­cu, să participe la diferite colocvii. Marii instru­mentiști și orchestre nu mai fac nazuri în a veni aici, acceptă cu plăcere, știu că lucrurile-s bine puse la punct și se bucură să des­copere un pu­blic nou și receptiv. Și-apoi, să nu uităm că Ateneul este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din lume. Iată că se întâmplă și lucruri frumoase la Bucu­rești, nu doar cele urâte, cu care suntem atât de obișnuiți.

- Ce a adus nou această ediție, care credeți că sunt punctele ei forte?

- Nu am asistat la toate concertele, însă remarc faptul că festivalul și-a păstrat ambiția de a aduce la București mari orchestre ale lumii, mari artiști, mari lucrări, și că Enescu a devenit predominant în programul de concerte. S-a revenit la o versiune concertantă a operei Oedip, cu o orchestră ce s-a pre­gătit îndelung și a oferit o versiune grozavă. La Operă, atenția îți este, vrei, nu vrei, distrasă de costume, decoruri, pe când aici, asculți muzica. În anii trecuți, am asistat și la câteva execuții formale ale lucrărilor lui Enescu. Nu-i nimeni de condam­nat, ei au încercat, s-au străduit, dar n-au ajuns să-i simtă muzica. Anul acesta, am ascultat muzicieni străini, fericiți să-i descopere muzica extraordinară. Muzica lui Enescu are multe sensuri as­cunse, ce așteaptă să fie des­ci­frate, ca orice lu­cra­re mu­zi­cală de am­ploa­re, nu se dez­vă­lu­ie din prima. Rareori am ascultat Sim­fo­nia a III-a a lui E­nes­cu în­tr-o in­ter­pretare de o ase­me­nea mag­nitu­di­ne, pre­­cum cea oferită de Anto­nio Pappano anul acesta. O ver­si­une viguroasă, în care forța și de­li­ca­tețea s-au întâlnit la cele mai înalte cote. În plus, m-am bucu­rat să văd la stan­du­rile de discuri atâtea CD uri cu muzica lui Enescu, înregis­tra­tă de artiști ruși, de orchestra fin­lan­deză, de BBC. În sfârșit, o investiție a României dă roade. Ne promovăm în lu­me com­pozitorul na­­­țio­nal. Iar re­zul­ta­te­le sunt re­mar­ca­bile.

Foto: CĂTĂLINA FILIP (2)