Un mare dar
- Sunteți autorul unei lucrări grandioase - integrala operelor lui George Enescu, o colecție de opt discuri care au făcut cunoscută în lume muzica marelui compozitor român. Există o poveste ascunsă în spatele acestui demers excepțional?
- Atracția mea față de muzica și personalitatea lui George Enescu. Primele ediții ale Festivalului Enescu le-am ascultat alături de părinții mei, la radio, acasă, în Brașov. Aveam un aparat într-o cameră, și cum toată familia era interesată de muzică, concertele răsunau în toată casa. Mai târziu, au început transmisiile televizate, veneau mari artiști, dirijori, Oistrach, Menuhin, Filarmonica din Pittsburg. Pe vremea copilăriei mele, în Brașov încă mai locuiau mulți sași, care erau foarte interesați de muzică. Majoritatea lor cântau la instrumente, acasă, în familie. Tot ce era important în țară, legat de muzică, și, desigur, de Festivalul Enescu, avea ecou la Brașov, era urmărit și comentat. Ca student la Conservatorul din București, am început să vin la concertele festivalului mai întâi ca spectator. Ascultam lucruri grozave aici. Cu timpul, de la cel ce asista la concerte, am ajuns să particip la ele ca dirijor și acesta consider că este un mare dar pe care l-am primit.
- Dirijați în cadrul Festivalului Enescu din anii '80. Privind în urmă, care sunt momentele care vi s-au păstrat mai vii în memorie?
- "Fantastica" lui Brahms, cu London Symphony Orchestra, când, la bis, am cântat "Rapsodia I" a lui Enescu, așa cum o gândeam și o simțeam eu. Desigur, rămân la părerea că cea mai reușită variantă rămâne cea a lui Celibidache. Un alt moment a fost Simfonia a III-a a lui Enescu, alături de Royal Philarmonic Orchestra, tot din Londra. Am făcut repetiții la ei acasă și, după prima citire a simfoniei, am văzut că nu înțeleseră muzica și aveau niște fețe lungi, plouate. Le-am zis că îmi pare rău că nu am la mine aparatul de fotografiat, pentru că au niște fețe colosal de expresive. Au zâmbit, și de la zâmbetul acela am pornit să lucrăm simfonia. Încet-încet, au început să o înțeleagă, să le placă muzica lui Enescu, pentru ca, în cele din urmă, să-mi propună să o înregistrăm. Mie-mi plăcea foarte mult, e o muzică extraordinară, și am încercat să le transmit asta, să-i "port" cu mine. Orchestrele produc spectacolul, dirijorul vine cu o concepție și face ca muzica să prindă un contur. Le dezvăluie sensul muzicii, dozajul, amplitudinea dialogurilor, până ce muzica nu mai e ceva șters, neclar, ci prinde un profil exact, palpabil.
- Cum reușește un dirijor, după doar câteva ore de repetiții, să producă un concert la cel mai înalt nivel, cu o orchestră nouă, cu care nu a mai cântat niciodată? Cum vi s-a întâmplat dvs. anul acesta cu Orchestra Națională a Rusiei...
- Ca dirijor, lucrezi cu profesioniști, iar legăturile muzicale se pot stabili într-o perioadă scurtă de timp. Partea frumoasă e că nu lucrăm doar cu muzicieni, cu profesioniști, ci și cu suflete pe care trebuie să le aduci, să le convingi să ți se alăture, să se adapteze la ceea ce tu, atât muzical, cât și sufletește, ai pregătit înainte de-a avea contact cu ei. Eu vin cu lecția făcută, cu o concepție clară, dar dacă întâlnesc un instrumentist care, pe lângă faptul că-și face treaba perfect, înțelege ce vreau și adaugă, de la el, ceva în plus, o nuanță, cu atât mai bine. Asta dă farmecul unui concert, plusul de spontaneitate ajută la o mai bună comunicare cu publicul. Anul acesta, am făcut două repetiții la Moscova, dar cu zece zile înainte de concert, ceea ce mi-a dat ceva emoții, îmi era teamă că vor uita ce le-am cerut. Ei au cântat de atâtea ori Simfonia a V-a a lui Ceaikovski, încât o puteau cânta singuri, și fără dirijor. Cum să fac să-i motivez? Le-am cerut câteva modificări, schimbări în anumite pasaje, și asta le-a stârnit interesul. Au venit la mine la pauză, în repetiții, și mi-au mulțumit pentru că pot cânta simfonia "fără să doarmă pe ei", ieșiți din starea de automatism. Au cântat-o din plăcere și asta-i important. E bine să ne facem treaba profesionist, dar să ne și simțim bine, și noi, și publicul.
În căutarea stării de grație
- La cine vă gândiți, de fapt, când dirijați? La specialiștii și la cunoscătorii din sală?
- Nu. Nici vorbă. Sigur, cronicile pozitive-s bine venite, dar nu pentru specialiști urcăm noi pe scenă. Urcăm în căutarea acelui moment de magie în care toate forțele se aliniază, se adună la un loc și ceva nedefinit coboară peste cei din sală, muzicieni și spectatori deopotrivă. Nu se întâmplă de fiecare dată, însă atunci când se întâmplă, în sală plutește o vrajă, o tensiune, se simte imediat, e o liniște absolută, nu mai șoptește, și nu mai respiră nimeni. Poate fac o comparație forțată, dar e ca la o slujbă religioasă, când simți că e ceva care coboară asupra ta. Sunt astfel de momente de comunicare, ce topesc toate celelalte gânduri, și ești prins în întregime de muzică. Astfel de lucruri ne dorim să se întâmple în sălile de concerte.
"Străinii descoperă cu bucurie muzica lui Enescu"
- Cum vedeți evoluția festivalului de-a lungul timpului? În ce moment se află acum?
- Festivalul a început puternic, în 1958, cu bani serioși investiți de guvernul de atunci, apoi, spre sfârșitul anilor '80, a scăzut mult ca valoare, aducând artiști nesemnificativi din afară. Era mai mult de formă. Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 18-20 de ani este cu totul remarcabil, iar un merit deosebit îl are directorul executiv al festivalului, domnul Mihai Constantinescu. În primul rând, festivalul se ține odată la doi ani, nu la trei, cum se întâmpla înainte. Trecea prea mult timp și se uita de la o ediție la alta. Un festival internațional prezintă un interes atunci când are audiență, e bine văzut atât în țară, cât și în străinătate. Lumea muzicală știa de câteva festivaluri de tradiție ale Europei, și iată că acum, presa internațională menționează că și la București are loc un mare festival. Înainte, nu eram pe harta muzicală. Acum, agenții de turism străine adaugă în programul turiștilor ce vizitează România, bilete la Festivalul Enescu. Sunt mulți străini în sală. Vin și cronicari străini, să audă o muzică nouă, un Enescu, să participe la diferite colocvii. Marii instrumentiști și orchestre nu mai fac nazuri în a veni aici, acceptă cu plăcere, știu că lucrurile-s bine puse la punct și se bucură să descopere un public nou și receptiv. Și-apoi, să nu uităm că Ateneul este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din lume. Iată că se întâmplă și lucruri frumoase la București, nu doar cele urâte, cu care suntem atât de obișnuiți.
- Ce a adus nou această ediție, care credeți că sunt punctele ei forte?
- Nu am asistat la toate concertele, însă remarc faptul că festivalul și-a păstrat ambiția de a aduce la București mari orchestre ale lumii, mari artiști, mari lucrări, și că Enescu a devenit predominant în programul de concerte. S-a revenit la o versiune concertantă a operei Oedip, cu o orchestră ce s-a pregătit îndelung și a oferit o versiune grozavă. La Operă, atenția îți este, vrei, nu vrei, distrasă de costume, decoruri, pe când aici, asculți muzica. În anii trecuți, am asistat și la câteva execuții formale ale lucrărilor lui Enescu. Nu-i nimeni de condamnat, ei au încercat, s-au străduit, dar n-au ajuns să-i simtă muzica. Anul acesta, am ascultat muzicieni străini, fericiți să-i descopere muzica extraordinară. Muzica lui Enescu are multe sensuri ascunse, ce așteaptă să fie descifrate, ca orice lucrare muzicală de amploare, nu se dezvăluie din prima. Rareori am ascultat Simfonia a III-a a lui Enescu într-o interpretare de o asemenea magnitudine, precum cea oferită de Antonio Pappano anul acesta. O versiune viguroasă, în care forța și delicatețea s-au întâlnit la cele mai înalte cote. În plus, m-am bucurat să văd la standurile de discuri atâtea CD uri cu muzica lui Enescu, înregistrată de artiști ruși, de orchestra finlandeză, de BBC. În sfârșit, o investiție a României dă roade. Ne promovăm în lume compozitorul național. Iar rezultatele sunt remarcabile.
Foto: CĂTĂLINA FILIP (2)