Istorie într-un sertar de scrin

- Povestea unui aromân fârşerot, căruia "Micul Paris" i-a datorat o parte din luminile lui -

Străbunicul misterios

Daniel Mănescu a găsit acum şase ani o foto­grafie veche, ascunsă într-un sertar de scrin: un bărbat solid, cu papion şi mustaţa viguroasă, ochii pătrunzători şi negri, ca de actor din tragediile an­tice. Cine să fie acest om? Bunicul său murise prin 1980. Mama i-a spus că-n poză s-ar pu­tea să fie străbunicul, dar nici ea nu-l cu­nos­cuse, Iorgu Ste­riu... Iorgu... Arăta a om prosper, sigur pe el, o persoană ce im­pune respect. "Apoi am găsit încă vreo două poze, făcute am­bele în stu­diou­rile Papacostea", îşi aminteşte Da­niel. "Mă fascina prezen­ţa acestui om, mă ui­tam mereu la fo­to­grafiile lui. Toate erau făcute în ace­laşi loc, mi-am dat seama după nişte ciucuri ce apă­reau me­reu în partea dreaptă a cadrului... Îmi plă­cea cum arăta. Purta mustaţă ca de împărat, batis­tă albă în buzunarul de la piept. Şi papionul..."
Într-o dimineaţă din vara anului 2012, Daniel a hotărât să meargă până la Biblioteca Naţională, să vadă dacă poate afla mai multe despre acest străbu­nic misterios. A intrat în arhive, unde a revenit iarăşi şi iarăşi, ca atras de-un fel de... "ma­gie", zice. Încă din prima zi, l-a uluit un articol din publicaţia "Peninsula Balcanică", în care Iorgu era elogiat pentru o imensă donaţie făcută şcolii româ­neşti Vodena, din Macedonia, pe care-a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă populară. "Numele de Iorgu Steriu circulă din gură în gură în Balcani ca un nume sfânt. Şi vă asigur că, până ce va fi suflare românească la noi, va fi considerat cel mai mare patriot", se scria în revista din 1923. Altă dată, a aflat despre-o altă donaţie de 400.000 de lei, pentru pictura şi catapeteasma bisericii din Pleaşa (Alba­nia), satul unde se născuse, aproape de legendara "Mecca aromânească" a Moscopolelui. Treptat, şi-a dat seama că omul acela din poză nu era deloc un oarecare. Mare filantrop, renumit comerciant, fu­sese, cum arătau documentele, şi proprietar al celor mai prestigioase restaurante ale Bucureştiului inter­belic.... Încet-încet, curiozitatea lui Daniel a devenit pa­siune. A-nceput să umble prin arhive şi biblioteci europene, dar şi prin case de aromâni, cu o pasiune tot mai sporită. Un demers anevoios şi costisitor, însă cu bucurii nebănuite: îşi afla originile! Un "rost" al existenţei sale, după cum zice uneori. Por­nind de la povestea străbunicului său, Daniel Mă­nescu a descoperit o istorie complet neştiută a fami­liei sale şi, totodată, a unei părţi din Balcani.

Casa cu 176 de camere

Casa se află pe bulevardul Regina Maria numă­rul 23. O clădire întinsă pe două aripi imense, ca o fortăreaţă întunecoasă, arcuită pe patru străzi... Are 176 de camere. Îţi ia minute bune să o înconjori. Balcoane cu arcade, ba chiar şi-un fost restaurant la intrare, acum în­chis. Doar într-o firidă din dreapta, la capătul unor trepte, se vede lumină. Două ferestre aprinse, în tot acest bloc pustiu, care-a aparţinut unui singur om: Iorgu Steriu. În vechiul salon, cu uşi masive, sculptate şi stucaturi migălite în bolţi, a locuit până mai ieri o familie de ţigani, care-l ameninţau cu moartea pe Daniel, dacă-i eva­cuea­ză... A reuşit, totuşi. A izbutit chiar să înlocu­iască şi vechile mobile, puse pe focul făcut în mij­locul casei de foştii locatari. Pe pereţi a pus repro­du­ceri cu fotografiile bătrânilor aromâni care lo­cuiseră aici în vechi­me.
Daniel are 39 de ani, e chipeş şi ma­nie­rat, de-o meticu­lo­zitate cum la puţini tineri am în­tâlnit. Zâm­beşte calculat, răs­pun­de la toate în­tre­bă­rile c-o preci­zie de arhivar. Are o lo­gică ce te uluieşte, as­cultându-l cum a pus cap la cap fapte din trecut. Din fă­râ­me! Din crâmpeie de documente rare, a re­făcut o istorie incre­dibilă, pe care-o va preschim­ba curând într-o carte cu sute de pagini. Totul a început de la foto­grafia străbunicului Iorgu. Şi de la casa cu 176 de camere, despre care a aflat că e a lui şi a familiei lui. Toată! Atunci a urcat prima oară în odăile de sus, în mansardă. S-a uitat la pereţi, la curbura "olniţelor" din tavanuri... La felul în care intră lu­mina în apar­tamente... "Am observat că soarele intra în camere, după un anumit tâlc. Mai întâi prin bucătărie, baie, apoi într-un colţ al dormitorului, unde era patul cu baldachin, la ora când se tre­zea stăpânul casei. Apoi o lua prin salon, la amiază, pe urmă în birou, când Iorgu se întor­cea şi se aşeza la lucru... Am vorbit cu un arhitect, care mi-a confir­mat că e vorba de un «flux al luminii», că interi­oarele au fost concepute pen­tru a urma fluxul vieţii oame­nilor care le locuiau. Toate cele 16 apartamente erau gân­dite după o circulaţie per­fectă a locuirii - un alt fel de a vedea arhitectura decât astăzi! Habar n-avusesem că am trăit până atunci într-o capodo­peră...". Şi la demisol avea două foste apartamente de lux. A localizat odăile servitorilor, pe fiecare etaj, apoi locul de la parter unde se afla prăvălia-restau­rant, numită odinioară "Consumul Steriu". În man­sar­da casei, gazda oferea cazare gratuită studenţilor aromâni veniţi la Bucureşti. Până la urmă, a aflat că această căsoaie, apa­rent austeră, a fost proiectată de Arghir Culina, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai Bucu­reştiului. Cel care realizase celebrele hote­luri Palace (Cişmigiu), Union, Ambasador, Opera... Tot un aro­mân. O casă făcută cu suflet, de un aro­mân pentru un aromân. Pământul a fost cumpărat în 1919, tot de la un aro­mân, şi clădirea a fost terminată "la cheie" în nici şase luni de zile! La zidirea ei s-au folosit 8,5 mi­lioane de cărămizi. Masivă, pusă între patru străzi mari, ca-ntr-un echi­libru, pentru a nu fi afectată vreodată de cutremur. Şi, chiar alături, Iorgu i-a făcut cadou de nuntă ginerelui său, Achile Ghiaciu, o casă aproape la fel de mare, realizată cinci ani mai târziu (1927) de ace­laşi Arghir Culina. Lucrurile începeau să se lege...

40 de bănuţi de aur

Daniel îmi pune pe masă alte documente şi poze vechi, cu iluştri aromâni bucureşteni. Bellu, Buşu­lenga, Papacostea, Minovici, Valaori, Zo­grafi... Pe toţi a ajuns să-i cunoască prin conexiunile străbuni­cului său. Din bi­roul unde stăm acum, omuleţul acela scund şi mustăcios semna danii către toată Europa balcanică. Citesc prin foi: ctitor şi sprijinitor al bisericilor din Fârşari, Aimir sau al bisericii ro­mâne din Sofia (Bulgaria), al bibliotecii Şco­lii comerciale din Salonic... Fondator şi acţionar al unor mari bănci aromâneşti, precum Caliacra, Ban­ca Urbană, Banca Românească a Orientului sau Banca Maritimă Română. Fondator de tipo­gra­fii şi edituri româneşti. Susţinător cu bani al lup­telor aro­mânilor din Balcani contra opresiunii gre­ceşti... Daniel confirmă că referinţele sunt, totuşi, rare, mult mai puţine decât a făcut Iorgu Steriu în reali­tate. Străbunicul său n-a ţinut să apară prin gazete, să se laude cu binefacerile sale. A murit neştiut, în­gro­pat alături de mama sa, într-un colţ al cimiti­rului Bellu. Din anul 1950, familia sa nu mai apărea în cartea de telefoane. "Aşa au fost foarte mulţi filan­tropi aromâni. Ei sunt oamenii din umbră ai Euro­pei, pe care nu-i spune nimeni, care n-apar în nicio istorie, dar care sunt de fapt peste tot. Cu trans­humanţa au străbătut munţii balcanici, din răsă­ritul Greciei până în Alpi şi chiar Pirineii spa­nioli. Au fost cei mai puternici, bogaţi, fiindc-au fost doar ei între ei, neştiuţi de alţii. Obligaţi prin jurământ să-şi ţină limba, neamul. Au fost ci­vilizatori, inves­teau în cultură, arhitectură, oraşe. Fiindc-au vrut să se ridice mai sus, cumva, decât neamurile lor risi­pite... Şi, toţi... însetaţi după Ro­mânia! Culmea, tânjeau după România, deşi niciunul dintre ai lor nu fusese vreodată aici... "
Epopeea lui Iorgu Steriu e a multora dintre aro­mânii marelui exod spre "Ţara făgăduinţei", de la începutul secolului trecut. Daniel şi-l închipuie pe acest strămoş plecând la 14 ani din satul albanez Pleaşa, pe-atunci în Imperiul Otoman, trimis de-un unchi de-al său la Bucureşti, "să servească Patria". Chiar asta e expresia din documente: "să servească Patria", România. Copilul se născuse la 1873, într-o familie de oieri, cu har neguţătoresc. Tatăl său, Cos­ta (Constantin), era de mult plecat cu comerţ prin Europa... Rămas custode al familiei, unchiul Hristu deţinea munţi întregi şi mii de oi. După câţi­va ani, îi trimite printr-un verişor 40 de bănuţi de aur, "cu­suţi în căptuşeala hainei", cu care tânărul Iorgu deschide, în mijlocul Bucureştiului, unul dintre cele mai renumite restaurante interbelice. De-aici a por­nit toată înavuţirea sa: de la 40 de bănuţi de aur, ascunşi în căptuşeala unei haine!

Neştiute Paradisuri bucureştene

Despre această grădină-restaurant "Car­paţi" nu se mai ştie azi aproape nimic. Rar apare-n scrieri şi fotografii. Doar într-un colţ de poză, cu bulevardul Regina Elisabeta, făcută prin anii '20. Atât! Deşi a fost centrul comunităţii aromâneşti şi albaneze, deşi Iorgu l-a preschimbat într-un loc încântător, între 1916 şi 1931, unde se întâlnea toată pro­tipendada Ca­pitalei. Daniel avea să mi-l arate, într-o amiază de septembrie, făcând amândoi o scurtă promenadă pe la Universitate. La poalele unui bloc imens, acolo unde se află acum Librăria Eminescu. "Erau scaunele ieşite până aici, la trotuar, cu felinare, ver­deaţă... Hm! Treceau tramvaie trase de cai, apoi a apărut leneşul tramvai 14, care se oprea chiar în dreptul terasei. Aveau orches­tră în permanenţă, lăutari de primă mână: Petre Urziceanu, Jean Moscopol... Dumini­că, după liturghie, veneau aici elitele albane­ze din apropiere, de la biserica «Sfân­tul Ni­colae Dintr-o Zi», de pe Academiei. În 1919, la mesele acestei terase, s-au întâlnit toţi mai-marii Albaniei şi au pus bazele viitorului stat albanez. Aici, în locul ăsta! Aşa că Iorgu n-a fost doar un cârciumar interbelic. A fost şi creator de istorie."
Seara, Iorgu se-ntorcea acasă în trăsură, spre Calea Rahovei, spre cartierul aromâni­lor săi. Tot în şaretă avea apoi să meargă până la cel de-al doilea mare restaurant al lui, înfiinţat în 1919, pe care l-a ţinut până la moartea sa, Luzana! Celebrul "Palat Luzana", de pe 11 iunie, dintre Mitropolie şi Parcul Carol, la doar câteva străzi de că­soaia unde locuia. E o-ncân­tare să-l pri­veşti! Realizat de Achile Ghiaciu, care-i era ginere, ajuns apoi el în­suşi mare arhitect al Ca­pita­lei. Prin miracol, localul nu s-a ruinat, o clă­dire brâncove­neas­că având de-o parte şi de alta două porţi boltite de piatră prin care intra toată lumea bună a Bu­cureştiului. Stăm amân­doi şi ne uităm. Daniel e nostalgic. Zice că străbunicu-său a fost, to­tuşi... "foarte grozav". Doar la Paris, poa­te, mai existau pe-atunci restau­rante ca ăsta, gândite după un ase­menea plan de marketing. Bu?ătă­ria era chiar la intrare, în partea stângă, pentru ca muş­teriii să vadă "pe viu" curăţenia şi modul cum se prepară mân­carea. Dotat cu utilaje elveţiene, unice în Ro­mânia acelor vremuri: aparate de produs gheaţă, spălă­torie mecanică de rufe şi vase, maşină de cură­ţat şi prăjit cartofii...Pe terasă exista un havuz cu peşti vii, din care clienţii îşi alegeau din ochi "vic­tima". Grădina din jur, cu plante luxuriante, te scotea din timp, spre-un fel de Paradis... Un salon decorat splen­did, aristocratic. Şi erau flori! Foarte multe flori! Cea mai mare realizare din viaţa lui Iorgu Ste­riu. "Local anume făcut pen­tru veselia de o clipă a celor ostoiţi de frămân­tările vieţii", scria într-una dintre reclamele epocii, pe care Daniel a pro­curat-o destul de greu, în original, de la colecţionari. Îi pare rău c-a ratat o licitaţie cu meniul din 1936, făcut de Iorgu în cin­stea lui George Enescu, în seara în care marele com­po­zitor venea la "Luzana", după premiera lui "Oedip". În noaptea aceea, la masă, i-a cântat la ureche chiar Grigoraş Dinicu, muzicantul care l-a inspirat în multe din operele sale. Faima acestui restau­rant a cutreierat Europa. Daniel a adunat, mărturie cu mărturie, pre­zenţele scriito­rilor care veneau de obicei aici: Goga, Rebrea­nu, Ni­colae Iorga, Sadoveanu... Camil Petrescu scrie-n amănunt despre "Luzana", în Patul lui Pro­cust. Constantin Noica, Mircea Vulcă­nescu, Harry Brauner şi Petru Co­marnescu apar la un ospăţ antolo­gic, dat de aromânul Anton Golo­penţia, în toamna lui 1933. Politi­cieni pre­cum Maniu, Mihala­che, Madgearu, Titel Petres­cu, ba chiar şi Ze­lea-Codrea­nu ve­neau frec­vent să de­guste vestitul "vin bă­lan de Valea Mieilor" al lui Iorgu Steriu. Cântau Mosco­pol, Fă­nică Lu­ca, Ma­nole Cio­lac... Cel mai des, însă, vedeai strânşi la masă aro­mânii. Bellu, Buşulenga, Pa­pa­cos­tea, Mi­novici, Valaori, Zo­grafi... Nea­muri ce de­veniseră deja elita Bu­cureştiului. Ei fă­ceau jocurile neştiute ale Capitalei, morocă­noşi şi prosperi, la o cafea pe terasa fârta­telui lor fârşerot. Erau anii '20 şi veneau tot mai mulţi. Spre România! Elitele Europei răsări­tene, sosind spre "Patria" unde trăiau fraţii lor "de-o limbă şi de-o mumă"... Aveau un singur crez: neamul. Şi imnul lor armâ­nesc, ca un bles­tem mile­nar, nu­mit "Dimândarea părintească" (Părinteasca Bleste­mare). Cânte­cul tânguit de toţi aro­mânii, din Rodopi până-n Pind, Tracia, Epir şi Thesalia... Din Veria, Metsovo, Ohrid, Bi­tolia şi până-n Korcea albaneză, aproape de Mosco­pole... Daniel a învăţat, în ultimii ani, limba aromânească. Şi chiar ştie, puţin, să o cânte: "Blastem mare s-aibă-n casă/ Cari di limba lui s-alasă/ Cari-si lasă limba lui/ S-lu-ardă para-a focului!...". "Dimân­darea". Aproa­­pe îmi dau lacrimile să-l as­cult.

O Europă creată de ciobani

"Ce puternici au fost aromânii! Ce puternici!", îmi spun uimit. Să creadă cu-aşa tărie într-o "patrie ne­văzută", ca şi cum ai crede... într-o putere divină.
Daniel poartă papion şi-o mus­taţă îmbelşugată, ca şi străbunicul său. De când îi cercetează biogra­fia, parcă s-a identificat cu el, ai zice că-i "împru­mută gesturile" pe care doar şi le imagi­nează din descrieri. A aflat recent că Iorgu e rudă apro­piată de sânge cu Papa Lambru Beli­mace, celebrul martir pentru cauza aromâ­nilor din Albania. Pa­pa Lambru e un sim­bol. Preotul jupuit de viu de greci, împreună cu fratele său, în 1914, pentru că a fost cel dintâi creator de şcoa­lă românească. Ta­tăl tuturor fârşero­ţilor li­beri din Impe­riul tur­cesc. Un elibe­rator. E plin biroul din faţa noastră de poze cu rude neştiute din "tribul fârşerot" al Belimacilor. Cei mai po­tenţi ciobani ai Eu­ropei răsăritene. An­drei, Constantin, Ha­ra­lamb, Epami­non­da... Comer­cianţi, jur­nalişti, oieri milio­nari... Toţi erau uniţi, ca o reţea, peste munţi. "Şase ani de zile am tot adunat documente despre ei, fără să ştiu nimic la început. Fârşeroţii ăştia... Nici nu poţi să-i spui «cultură» la ce au făcut ei, căci cultura lor vine aproape din mit. Nu au lăsat aproape nimic scris. Nici măcar istorie nu-i poţi spune, căci urmele lor sunt mai mult ora­litate, poveste, mărturii de familie. Asculţi mu­zica lor. De unde vine? Nici nu poţi să o consi­deri «muzică tribală fârşerotă», adică cel mai conservator din toate triburile aro­mâne. Fiindcă muzica lor e dincolo de trib, e mult mai profundă, vine din genunile Balcaniului, de la facerea lumii parcă. Limba, proto-română!... După atâta muncă de arhivar, după ce mi-am cercetat toată încrengătura de neamuri a arborelui meu ge­nea­logic, eu vă spun cu toată convingerea: din punc­tul meu de vedere, Europa a fost creată de cio­banii aromâni! Aşa s-a întâmplat peste tot. Au fost oieri şi comercianţi. Oameni pe care vremurile i-au spulberat fără urmă, ca străbunicul meu, care a murit chiar în ziua când comuniştii i-au rechiziţio­nat averile, în '47. Parcă ar fi bănuit, cumva. Par­că n-ar fi vrut să vadă vremurile care vor veni...".
Daniel Mănescu abia s-a întors din Korcea, Albania, oraşul aflat la 20 km de satul străbunicului său. Biserica pentru care acesta a donat 40.000 lei nu mai există demult. Daniel a venit în ţară cu 4-5 fotografii, căutate prin familii de băştinaşi fârşeroţi, iar excursia aceasta i se pare un mare succes: a mai găsit încă ceva, neştiut. Încă ceva... Cartea pe care o va publica anul viitor, după şase ani de studiu asi­duu, va purta un titlu sugerat de fratele său mai mic, Virgil: "FÂRŞEROŢII. O POVESTE DE FAMI­LIE CÂT O ISTORIE DE ŢARĂ".

Foto: arhiva personală Daniel Mănescu