Episcopul Ioan Maximovici, marele făcător de minuni - "Spune lumii că, deşi am murit, sunt viu!"

Sfinţi ai zilelor noastre

Nu avea nimic atrăgător în făptura sa. Tru­pul scund şi îndesat, un chip neregulat, părul aspru, vâlvoi, un picior mai scurt decât celălalt şi un defect de vorbire nu aveau cum să îl facă iubit. Dar toate aceste trăsături păleau în faţa sufletului său aprins. Şi când privirea prin care duhul i se revărsa nestingherit în afară se oprea asupra unui credincios, se în­tâmpla un mic miracol. "Pe cât de prost se exprima, pe atât de plini de înţeles îi erau ochii. Dacă se uita la tine, în clipa aceea te ştiai cel mai iu­bit din lume", scria părintele arhiman­drit Adriaan, un ucenic olandez con­vertit la ortodoxie.
Sfântul Ioan Maximovici a fost tot timpul un om al iubirii. Toţi ruşii păs­toriţi de el erau convinşi, fiecare în parte, că este preferatul vlădicii. Şi aşa şi era, pentru că iradia, pentru fiecare dintre ei, aceeaşi iubire sinceră, di­rec­tă, caldă şi învăluitoare. Dragostea aceasta o întrupa atât în gesturile mici, afectuoase, prin care îţi arăta că mereu ştie de tine, că te are în faţa ochiului său lăuntric şi neadormit, cât şi în fap­tele mari, în minunile zguduitoare, pe care le înfăp­tuia firesc, ca şi cum nu ar fi ieşit din legile acestei lumi. Spitalele din marile metropole unde a păs­torit îl ştiau ca pe un mare şi minunat tămăduitor, de aceea uşile lor îi erau mereu deschise, zi şi noap­te, chiar şi în saloanele unde altminteri nu putea nimeni pătrunde. Aşa şi-a dus viaţa, printre bolnavi şi săr­mani, în mijlocul copiilor fără părinţi, pentru care a ridicat orfelinate în toată lumea, înconjurat de tot felul de dezmoşteniţi ai sorţii, prieten al celor umili. A fost prea puţin înţeles de cei mari şi a ajuns să fie judecat aspru, de multe ori chiar şi de fraţii săi epis­copi, din pricina gesturilor sale necon­ven­ţionale, izvorâte din dragostea sa mistuitoare, fără egal. A fost un sfânt în viaţă, iar acum, după tre­cerea sa la cele veşnice, este unul dintre cei mai cinstiţi din în­treaga ortodoxie, pentru că le sare grab­nic în ajutor celor bolnavi, fără nădejde de vin­decare.

Copilul bisericii

Îşi lua soldăţeii de plumb pe care îi avea orice copil pe vremea lui şi îi îmbrăca pe toţi cu rase că­lugăreşti. Apoi făcea în forturile lor de jucărie mici mânăstiri, cu toate slujbele şi rânduielile. Era retras şi sfios, prieten mai degrabă al animăluţelor de tot soiul, pe care le prefera ţâncilor de seama lui, gălă­gioşi şi războinici. Aşa a crescut, împletit în rugă­ciuni, purtat de un dor pe care lumea nu avea cum să îl înţeleagă.
Sfântul Ioan Maximovici a venit pe lume pe 4 iunie 1896, în Sfânta Rusie a stepelor nesfârşite, ţara pelerinilor aflaţi într-o continuă călătorie, patria nebunilor întru Hristos şi a ţarilor evlavioşi. Tărâ­mul acesta, care era într-o continuă căutare a unei împărăţii din afara lumii, i-a modelat adolescenţa. Numit la botez Mihail, avea să primească în dar de la Dumnezeu o căutare care îl asemuia patronului său ceresc - "Din primele zile în care am început să fiu conştient de mine, mi-am dorit să slujesc adevărului şi dreptăţii. Sufletul meu a fost fermecat de pilda celor care îşi dăduseră viaţa pentru el", avea să spună în predica ţinută la hiro­tonirea sa ca episcop. Fla­căra aceasta, la început abia pâlpâind, s-a aprins în sufletul său în anii adolescenţei. A început să se roage noap­tea, să citească mult din scrierile sfinţilor şi să caute adâncirea în Dum­nezeu. A reuşit, pe când avea doar 15 ani, să îşi convertească guvernanta, o franţuzoaică catolică, la ortodoxie. Destinul său ar fi culminat la celebra Academie Teologică din Kiev, dar părinţii săi, nobili şi foarte influenţi, i-au cerut să urmeze Fa­cul­tatea de Drept a Universităţii Imperiale din Har­kov. Mihail s-a supus, dar, avea să spună mai târziu, "în vreme ce studiam ştiinţele lumeşti, m-am adân­cit şi mai mult în cerce­tarea ştiinţei ştiin­ţelor, a vieţii duhovniceşti." Revoluţia bolşevică din 1917 a măturat toată elita Rusiei şi l-a aruncat de câteva ori în închi­soare. Când a început războiul civil, fa­milia Maximovici s-a refu­giat la Belgrad. Acolo şi-a pu­tut urma Mihail chemarea ini­mii, absolvind teologia, iar mai apoi, intrând în monahism. A primit numele de Ioan şi a fost trimis să predea la Se­minarul din Bitolia.

Slujirea

Nu dormea noaptea. Prive­ghea în rugăciuni îndelungi, cu mâinile ridicate la cer, apoi mer­gea în dormitorul semina­riştilor şi îi binecuvânta. Dis­cret, cu paşi de înger, era ara­re­ori simţit când intra şi ieşea, dar vizitele sale noc­turne nu au trecut neobservate de elevi, care îl pri­veau ca pe un sfânt. La seminar şi-a ales o chilie foarte simplă, mobilată doar cu un birou, un scaun şi un pat. Pe ultimul nu-l folosea niciodată. Rarele clipe când îşi îngăduia să aţipească îl prin­deau şezând la masa pe care era mereu deschisă Sfânta Scriptură. De când s-a călugărit şi până la moarte, nu a dormit niciodată întins. Inteligent şi cu o me­morie extraordinară, prefera să predea fără niciun manual. Cunoştea Noul Testament pe de rost şi era capabil să le depene elevilor toată istoria bisericii, cu nenumărate date şi personaje, fără să consulte nicio carte. Combinaţia aceasta, atât de greu de în­tâl­nit, de asceză aspră cu sine şi dragoste delicată cu ceilalţi, de erudiţie copleşitoare şi de credinţă pu­ternică, în stare să mute munţii, l-au făcut foarte preţuit şi îndrăgit. Pentru seminarişti a devenit repede fratele cel mare, cel căruia îi spuneau toate păsurile, braţul de care se rezemau când aveau greutăţi. Sfântul Ioan Maximovici a ajuns în Bitolia la seminar pe când avea doar 33 de ani, iar vestea harului său înflăcărat s-a răspândit repede în toată Serbia. Au aflat de ea şi ierarhii din sinod, iar cinci ani mai târziu, era chemat la Belgrad: "Am o problemă, cred că s-a făcut o confuzie. Vor să hirotonească epis­cop pe un anume ieromonah Ioan şi m-au chemat din greşeală pe mine", i-a spus unei cu­noştinţe. A doua zi, când s-au întâlnit, i-a spus din nou: "E mai grav decât îmi ima­ginam. Nu e nicio confuzie. Chiar pe mine vor să mă aleagă episcop!". Smeritul călugăr Ioan s-a împotrivit din răsputeri alegerii, spunându-le ierarhilor că are un defect de vorbire şi că nu va putea predica niciodată ca un episcop vrednic, dar vlădi­cii nu l-au ascultat. I-au răspuns că şi Moise a fost gângav, şi totuşi a dat poporului lui Israel legea Ve­chiului Testament. În cele din urmă, l-au hirotonit şi l-au trimis în China, să facă misiune în Shanghai. Înainte de a ajunge acolo, bătrânul Mitro­polit An­tonie Hrapovitki al Belgradului i-a scris Arhiepis­copului Dimitrie din Extremul Orient: "Acest om mic, firav, care arată aproape ca un copil, este de fapt o minune de tărie şi asprime a nevoinţei în vre­murile noastre de slăbire ascetică totală." Dumne­zeu avea să confirme cât de curând, prin mari mi­racole, această scurtă caracterizare făcută de vlădica Antonie Sfântului Ioan Maximovici.

Primele minuni

După ce a fost hirotonit episcop, rugăciunile sale nesfârşite, suspinate mereu în liniş­tea nopţii, şi-au arătat roadele, legân­du-l cu totul de cer. Harul dumne­zeiesc, primit de orice vlădică la hirotonire, l-a topit cu totul. A ars ca o lumânare, deplin, fără rest, iar din ieromonahul Ioan nu a mai rămas decât un fluviu al iubirii care a iz­bucnit în afară şi s-a revărsat prin minuni. Multe, greu de numărat, şi cu atât mai uimitoare, cu cât nu au fost vestite de nimic înainte.
Abia sosit în Shanghai, doi pă­rinţi disperaţi l-au chemat la căpă­tâiul băieţelului lor. Aici, pe pământ, nu le mai rămăsese nicio nădejde. Doc­torii cei mai buni le spuseseră că boala copilului e fără leac şi că va muri în curând. După ce a ajuns la ei, Sfântul Ioan a intrat în grabă şi, în felul său propriu, greu de înţeles, a mers în camera bolnavului, dar nu l-a cercetat nicio clipă. A îngenuncheat direct în colţul cu icoane şi s-a îm­pietrit în rugăciune. Când s-a ridicat, într-un târziu, le-a spus părinţilor că băiatul va scăpa, şi apoi a ple­cat la fel de repede precum venise. Spre dimineaţă, copilul s-a ridicat din pat, perfect sănătos. I-a mers apoi atât de bine, încât nici măcar nu a mai fost nevoie să consulte un doctor.
Un caz similar s-a petrecut cu un profesor apropiat de vlădica. S-a îmbolnăvit de apendicită şi, pentru că a mers la spital foarte târziu, a ajuns într-o situaţie foarte gravă - apendicele a explodat, iar el se îndrepta spre o moarte sigură prin septi­cemie. Disperată, soţia l-a chemat pe Sfân­tul Ioan în ajutor. Se auzise deja în oraş de vindecarea mi­raculoasă a băieţe­lului. Vlădica a venit, şi-a pus mâinile pe capul bolnavului, s-a rugat mult, iar la sfârşit l-a binecu­vântat şi a plecat. Dimi­neaţă, profesorul s-a simţit atât de bine, încât s-a ridicat din pat. Sub el, aşternutul era plin de sânge şi puroi... Rugăciunea sfântului îi sco­sese din trup toată infecţia, făcând inutilă orice operaţie.
În 1945, în timpul războiului, Ana Petrovna, o fiică duhovnicească a vlă­dicii, a fost rănită grav. A fost dusă la spital şi se chinuia între viaţă şi moarte. În timpul agoniei, ea l-a strigat de mai multe ori pe părintele ei duhovnicesc, rugându-i pe medici să îl aducă să o împărtăşească. I s-a spus că e imposibil să meargă cineva să îi aducă un preot, fiind noapte şi război, cu atât mai puţin pe episcopul de Shanghai. Totuşi, Ana a continuat să îl cheme pe Sfântul Ioan, iar acesta i-a apărut. S-au trezit cu el în mijlocul salo­nului, cu hainele şiroind de ploaia de afară, mai mult o nălucă decât o făptură în haine şi oase. "Tu eşti, părinte, sau este duhul tău?", i-a spus Ana neîn­crezătoare, strângându-l de mână. "Sunt eu!", i-a spus zâmbind vlădica. A împărtăşit-o, apoi a plecat pe uşa salo­nului. Ana a căzut apoi într-un somn adânc, care a durat aproape o zi întreagă. Când s-a trezit, era sănătoasă, iar doctorii, strânşi în preajma patului, nu-şi explicau minunea. Ea le-a povestit de apariţia Sfântului Ioan în plină noapte în salon, apariţie confirmată şi de o altă bolnavă. Însă, în afară de ele, nimeni nu îl văzuse pe vlădica. Medicii nu deschi­seseră porţile spitalului decât dimineaţa...

Desculţul Parisului

În anii '50, parizienii puteau vedea trecând pe somptuoasele bulevarde ale Capitalei Luminilor un călugăr mărunţel, puţin adus de spate, care umbla mereu în picioarele goale, indiferent de vreme. Doamne îmbrăcate în ţinute elegante, ieşite la pro­menadă, alergau să îi sărute mâna, iar trenul care pleca de la Versailles, acolo unde îşi avea chilia, întârzia în gară până când el se urca. Toată lumea îl iubea pentru că vedea în el un om al lui Dumnezeu. La o predică de duminică, un preot catolic le spu­sese credincioşilor: "Cereţi dovezi, spuneţi că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinţi. De ce v-aş da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculţ)?!" Acest sfânt, atât de iubit de parizieni încât ajunsese să fie lăudat şi cinstit chiar de catolici, era nimeni altul decât Ioan Maximovici, fost episcop de Shanghai, venit la Paris din China, după ce-şi salvase toţi credincioşii de teroarea noului regim comunist. Printre ucenicii săi a rămas celebră insistenţa cu care pledase în SUA pen­tru azilul celor păstoriţi de el - se dusese la Was­hington şi aşteptase în an­tecamera ministrului de Externe, zile în şir, până când acesta, obosit de insistenţele vlădicăi, acor­dase viză de intrare în Statele Unite miilor de ruşi care se refugiaseră din Shanghai, chiar şi bolnavilor, ceea ce nu mai obţinuse nimeni, niciodată. După această ispravă, sinodul îl trimisese pe Sfântul Ioan să slujească la Paris, ca episcop al ruşilor din Euro­pa Apuseană. Aici a rămas acelaşi monah, aspru cu sine şi foarte blând cu ceilalţi. La început a slujit mult timp într-un garaj, pentru că nu avea o bise­rică, iar pentru el nu locul era important, ci jertfa adusă lui Hristos. Cât a stat pe bătrânul continent a călătorit mult, încercând să îi aducă pe oameni la Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut în acei ani au rămas în inimă cu o amintire de neşters. Era la vârsta revărsărilor de har, când lumina Mântui­to­rului, agonistă ani de-a rândul, strălucea în afară.
Gregory, un bătrân dascăl cu care slujea adesea vlădica, avea să povestească o întâmplare cutre­murătoare, petrecută la Paris. Totul s-a întâmplat în timpul de dinaintea Sfintei Liturghii, pe când vlădica slujea în altar Proscomidia. Obişnuia să-i pomenească îndelung pe toţi cei pe care îi întâlnise de-a lungul vieţii sale, amestecând durerile cre­din­cioşilor cu lacrimile sale. Gregory tocmai terminase de citit Ceasurile la strană şi a vrut să meargă în altar. Când s-a apropiat de uşa diaconească, l-a vă­zut pe Sfântul Ioan rugându-se, ridicat la un metru de pământ, învăluit într-o mare de lumină. Şi nu este singura mărturie de acest fel. În timpul nopţilor petrecute în rugăciunea aprinsă dinlăuntrul micuţei sale chilii, sufletul vlădicăi, purtat de har, îmbrăţişa întreaga lume. Îi aduna atunci în inima sa pe toţi cei pe care îi iubea, iar ochiul său lăuntric le cunoştea frământările şi durerile, chiar dacă ei nu aveau cum să i le spună. Unul dintre apropiaţii săi, preot orto­dox în Olanda, avea să mărturisească un fapt mi­nunat. Se întâmpla adesea să fie frământat de pro­blemele păstoririi şi somnul să nu i se lipească de pleoape. În liniştea aceea a nopţii, când neliniştea sufletului nu îl lăsa să se odihnească şi încerca să îşi găsească pacea prin rugăciune, se întâmpla ca telefonul să sune îndelung. Când ridica receptorul, la celălalt capăt era Sfântul Ioan, care îi spunea scurt, fără nicio altă introducere: "Mergi de te culcă acum, ţi se va da lucrul pentru care te rogi."
Poate că toţi anii petrecuţi la Paris pot fi strânşi în cele câteva cuvinte pe care o bolnavă fran­ţuzoaică i le-a spus unei colege de salon, rusoaice, după ce la aceasta venise Sfântul Ioan Maximovici, pentru a o împărtăşi: "Ce noro­coasă suneţi că aveţi un asemenea îndrumător spiritual. Sora mea locuieşte la Versailles (acolo unde îşi avea chilia şi sfântul n.n) şi când i se îmbolnăvesc copiii îi scoate doar afară, pe strada pe unde trece de obicei episcopul, şi îl roagă să îi binecuvânteze. În­totdeauna, după aceea, copiii se fac imediat bine. Noi îl consi­de­răm un sfânt".

Plecarea la Domnul

Îşi purtase trupul prin viaţă îngăduindu-l ca pe o slugă ne­trebnică, iar acum, când se apro­pia de sfârşit, crisalida de lut de­venea din ce în ce mai străvezie. Ucenicii spun că şi-a cunoscut cu mult timp înainte ziua când va părăsi această lume. Sfârşitul l-a prins în America, acolo unde fusese trimis de sinod ca Episcop de San Francisco. În doar patru ani, a apucat să întemeieze un orfelinat şi să ridice o catedrală. Dar, fapt mult mai important, s-a zidit şi aici în inimile credincioşilor, prin rugăciunile sale care izvorau mi­nuni. În ziua când a murit, pe 2 iulie 1966, vlădica a slujit liturghia la Seattle şi apoi a zăbovit trei ceasuri în altar. Era felul său de a se despărţi de credincioşi, învăluindu-i pentru ultima dată în bine­cuvântarea rugăciunilor sale. La amiază a urcat în chilia sa, unde i s-a făcut brusc rău şi apoi, în scurtă vreme, şi-a dat sufletul în braţele ucenicilor apropiaţi. Nici chiar în clipele acelea nu a fost întins pe pat, pentru că în chilie avea doar un fotoliu în care se odihnea. A murit aşa cum a trăit, cu mintea trează, veghind la flacăra rugăciunii din adân­cul inimii. Înmormântarea sa a fost asemenea unei învieri. Au venit mii de oameni, majoritatea pentru a i se ruga ca unui sfânt şi pentru a lua o ultimă binecuvântare. Sicriul, pur­tat de orfanii pe care-i îngrijise, a fost depus într-o criptă din catedrala zidită de el. Înainte de a fi înmormântat, a stat zile întregi, fără să fie îmbăl­sămat, într-o zăpuşeală de vară, fără ca vreun semn al stricăciunii să se arate. Pe 4 septembrie, la două luni după înmormântarea sa, M. A. Sahmatova, directoarea aşezământului Sfântului Tihon din Zadonsk, unde trăiau orfanii îngrijiţi de sfânt, a avut un vis cât o vedenie. Se făcea că o mulţime mare ieşea din catedrală cu sicriul vlădicii, care apoi s-a ridicat din raclă şi a început să îi binecuvânteze pe creştini. Când ea s-a apropiat de el, Sfântul Ioan a miruit-o şi i-a zis: "Spune lumii că, deşi am murit, sunt viu!". Nenumăratele minuni pe care Ioan Ma­ximovici le-a săvârşit după moarte şi încă le săvâr­şeşte (chiar acum, în clipa când îi citiţi povestea) mult mai multe decât cele din timpul vieţii, îi pe­cetluiesc vorbele.