Pisicile misterioase

- Anumite pisici au puteri magice. Ele pot comunica telepatic şi percep lucruri care scapă înţelesului omenesc. Şi mai greu de crezut, ele pot să vindece anumite boli! Un biolog englez de renume internaţional, Rupert Sheldrake, a cercetat ani de zile puterile stranii ale pisicilor. Vă prezentăm câteva dintre descoperirile sale -

Telefonul fără fir

Licenţiat al faimoasei Universităţi din Cam­bridge, Rupert Sheldrake explorează de mulţi ani puterile necunoscute ale animalelor domestice. După părerea lui, nu oamenii de ştiinţă sunt cei care ştiu cel mai mult despre câini şi pisici, ei fiind obişnuiţi să considere animalele mai curând un fel de "obiecte miş­că­toare". Ade­văraţii "specialişti" sunt aceia care au relaţii afec­tive cu animalele, în primul rând copiii, apoi stă­pânii şi cres­cătorii de animale. Rupert Sheldrake şi echi­pa sa au strâns cu răbdare, timp de cinci ani, mii de mărturii în această privinţă. Apoi le-au studiat pe cele mai tul­bu­rătoare dintre acestea.
Unul dintre cele mai stra­­nii exem­ple se referă la pisicile care "răs­pund" la telefon. Ele ştiu di­nain­te că stăpânul este acela care sună şi se agită în preajma apara­tului. Chiar dacă ape­lu­rile stă­pâ­nului se petrec la orele cele mai im­pre­vizi­bile, mâţe­le cu pricina se re­ped către telefon şi se alintă cu bur­ta lipită de podea, în timp ce restul apelurilor le lasă indiferente. Mai mult decât atât, ele se agită încă înainte ca cineva să răspun­dă sau chiar înainte ca telefonul să fi sunat. Cum pot fi oare explicate aceste pre­moniţii?
În realitate, orice stăpân de pi­sici este obişnuit cu tot felul de mis­te­re cotidiene, atât de numeroase, în­cât nici măcar nu le mai bagă în seamă. De multe ori, pisicile rămân, dintr-odată, pur şi simplu imobi­lizate în câte o poziţie bizară, ca şi cum ar vedea lucruri invizibile, ca şi cum ar auzi zgomote care urechilor omeneşti le rămân ascunse... Ce percep ele în acele momente? Să fie oare numai mirosuri, im­per­ceptibile pentru oameni, care au acest simţ de 14 ori mai puţin dezvoltat decât al lor? Sau este ceva mai mult decât atât? Să fie oare vorba despre percepţia in­fra­sunetelor, acele unde sonore pe care noi nu le putem auzi? Sau poate că realitatea este încă şi mai sur­prinzătoare...

Dialog la distanţă

Un alt fenomen bizar, consemnat de Rupert Shel­drake: o pisică se află în afara casei şi doreşte să in­tre. Ea nu miaună, nu zgârie la uşă, şi, totuşi, stă­pâ­nii săi intră în alertă într-un mod inexplicabil. Ima­gi­nea pisicii le vine pur şi simplu în cap, uneori chiar în timp ce dorm, şi ştiu cumva că pisica iubită este la uşă. Se duc să deschidă şi, într-adevăr, pisica este acolo, aş­tep­tând. S-ar putea vor­bi astfel despre ade­vărate pu­teri tele­patice ale felinelor şi, fără să vrei, te în­trebi cine este de fapt stăpânul, pisica sau omul...
Alte mărturii uluitoare: mai mulţi pro­prietari de pisici s-au simţit pur şi simplu "ghidaţi" către micul lor animal care s-a rătăcit şi se află într-o situaţie dificilă. De obicei, mai întâi aleargă "orbeşte", îl strigă pe nume dis­peraţi, îl caută, pentru ca, în cele din urmă, să aban­doneze căutarea, neştiind încotro s-o apuce. Şi, dintr-odată, au sentimentul straniu dar clar, că ştiu cu cer­ti­tudine unde să caute. "Am mers într-o direcţie precisă", poves­teşte o femeie, "apoi am ştiut că trebuie s-o iau pe o străduţă la stânga, apoi din nou la stânga, într-un gang. Când am ajuns la ca­păt... Rufus, motanul meu, era acolo. Mă aştepta."

Mângâie-mă şi spune-mi că mă iubeşti

În sfârşit, sunt nenumărate expe­rienţe indi­vi­duale care, toate, concor­dă: o pisică pare a şti în­totdeauna atunci când stăpânului său îi este rău, când are o suferinţă fizică sau psihologică. Pare a şti cu pre­cizie când ceva îl doare, când este trist sau supărat. În ase­menea momente, ani­malul are un comportament neo­biş­nuit. Renunţând la sfânta şi legendara sa in­de­pendenţă, pisica rămâne a­proa­pe de stăpânul său şi îşi sporeşte dovezile inconfundabilei sale tan­dreţi. Îi atin­ge faţa cu lăbuţele sau se lipeşte de pieptul lui, acolo unde se află inima, se lipeşte de el ca şi cum ar vrea să-i aline suferinţa cu ges­turile ei de dragoste. Pam­ponette, o pisică elveţiană, a rămas astfel ore întregi lângă stă­pânul ei cuprins de disperare, reuşind, în cele din urmă, să-l întoarcă de la hotărârea de a-şi lua viaţa. Cum a ghicit ea oare ce se petrecea în sufletul său? Asemenea împreju­rări indică faptul că pisicile ne pot percepe intenţiile şi senti­mentele, că o legătură ne­cu­noscută se stabileşte pe cale afectivă între ani­mal şi om. Rupert Sheldrake rela­tează cum o anume Christine Hardy, grav rănită la un picior în timpul unei călătorii în India, a fot nevoită să se în­­tindă pe jos. O durere insu­por­ta­bilă îi răvăşea trupul. În mo­mentul acela a apărut pisicuţa, venită de ni­căieri. Mai întâi i s-a aşezat pe cea­fă. Ime­diat durerea i s-a diminuat, şi corpul i s-a destins. Apoi s-a mu­tat pe tibia răni­tă, puţin mai jos de tendonul smuls şi du­rerea s-a oprit. Piciorul părea că devenise insen­sibil. "Am tras con­cluzia", a po­vestit că­lătoarea, "că pisicuţa era perfect conştientă de rană, că acţiona în mod deliberat şi inteligent la îm­pre­jurarea dramatică prin care tre­ceam."

Ghici cine intră pe uşă?

Cum se pot explica aceste fe­no­mene şi modul surprinzător în care acţionează ani­malele în asemenea si­tuaţii? Pentru cer­ce­tătorul Rupert Shel­drake este evi­dent că există un anu­mit tip de co­mu­­ni­care telepatică în­tre om şi animal, co­­municare "con­di­ţio­nată, în primul rând, de forţa legăturii afective" care îi uneşte. Numai că în cazul oamenilor "civilizaţi", raţionali, din ce în ce mai separaţi de na­tura-mamă, acest dar al telepatiei este pe cale să se piar­dă. Cu toate acestea, mai exi­stă încă urme ale acestei puteri natu­rale de a co­munica. Bo­şimanii din Kalahari, în Afri­ca australă, ştiu dacă vânătoarea a fost noro­coasă sau nu înainte ca vânătorii să ajungă aca­să. Cum spun ei, co­mu­nică "fără fir", adică prin transmiterea gân­du­rilor unii către alţii. Acelaşi lucru se pe­trece şi în ca­zul aşa-numitului "fe­no­men vardoger" - tradus literal "spirit care te avertizează" -, care mai func­ţio­nează încă în mediul rural norvegian. Cu zece până la treizeci de minute îna­inte ca un apro­piat al casei să se în­toar­că, cel care aşteaptă, "recep­torul", aude uşa deschizându-se şi în­chi­zân­du-se la loc, îl aude pe cel care urmează să vină, pu­nân­du-şi paltonul în cuier sau mergând către camera sa, şi toate acestea fără ca cineva să fi intrat încă în casă. Atunci, stăpâna casei, liniştită şi sigură pe sine, pune pe foc ibricul pentru ceai, ştiind că omul va apărea în curând. Ei bine, niciunul din toa­te aceste fenomene nu a fost studiat vreodată cu temeinicie.

Despre spirit şi stele

Rupert Sheldrake e de părere că puterile misteri­oase ale animalelor sunt manifestările cele mai vizibile ale unei puteri tele­patice "universale". A­ces­tea erau cândva impli­cite şi fireşti, însă evoluţia noastră şi tabu-urile noas­tre culturale au sfârşit prin a ne face să le pier­dem, să le uităm. "Dog­mele ştiin­ţei şi medicinii actuale separă spiritul de corp", spune el. De ce să nu repunem în discuţie această idee acceptată fără să fi fost vreodată dovedită? Astfel, cercetătorul propune "cercetarea posibilităţii ca spiritul să se întindă cu mult mai departe decât limitele ma­te­riale ale creierului, aşa cum au crezut dintotdeauna popoa­rele vechi, de-a lungul istoriei umanităţii". Spi­ritul, departe de a fi un biet prizo­nier în interiorul cu­tiei craniene, şi-ar putea avea graniţele undeva, în in­fi­nitul universului. El ar pu­tea fi cu adevărat în legătură - aşa cum propovă­duiau vechile credinţe - cu spiritele străbunilor, ale animalelor, ale naturii... Suntem noi oare sortiţi să pierdem această legătură cu universul? Sau poate că ne vom întoarce la origini şi vom începe să vedem universul altfel, ca pe un tot viu, în evoluţie eternă, în care fiecare părticică poate comunica şi le poate simţi pe toate celelalte, în care fiecare gând, îndrumat de iubire, creează echilibru şi armonie.

Inima şi torsul pisicilor

Printre alte subiecte pe care le-a cercetat, bio­logul german Gerard Lippert s-a ocupat şi de... tor­sul pi­sicilor. Acesta este semnul exterior al mul­ţumirii, dar şi o sursă de relaxare pentru cei care se află în preajma lor. Originea psihologică a torsului rămâne mis­te­rioasă: anumiţi specialişti vorbesc despre vibraţia a două pliuri membranoase aflate în spatele corzilor vo­cale ale felinelor. Alţii sunt de părere că e vorba mai cu­rând despre urcarea sânge­lui către inimă, care pro­voa­că vibraţii la nivelul toracelui şi al traheii. Indiferent de explicaţia co­rectă, Gerard Li­ppert este uimit în primul rând de faptul că sunetul pro­dus de o pisică ce toarce este mo­dulat pe frecvenţa de 60 de bătăi pe minut, în fază perfectă cu... inima oamenilor. El ob­servă, de asemenea, si­mi­li­tu­di­nea uimi­toa­re între torsul pi­sicii şi cân­tările sacre ale că­lu­gărilor ti­betani, atât de aproa­pe de rit­mul unei respiraţii...

Pisica din vis

Doctorul francez Fernand Mery povesteşte despre ului­toa­rele experienţe pe care le-a trăit cu o pisică. Într-o zi, unul dintre pacienţii săi i-a încre­dinţat un motănel pe nume Minou, pentru ca apoi să uite să-l mai ia îna­poi. Fernand Mery a început să ţină la micuţul animal, însă, la capătul unui an, acesta moare în urma unei meningite fulge­ră­toare. În mod straniu, chiar a do­ua zi după moartea lui Mi­nou, veterinarul primeşte veşti de la fostul stăpân al mo­tă­ne­lului: "Dragă doctore, după o atât de înde­lungată tăcere, sunt sigur că mă veţi con­sidera un «tată» denaturat, dar aş vrea să ştiu dacă îl mai aveţi pe Mi­nou... Chiar noaptea trecută, soţia mea a avut un coş­mar teribil. Se făcea că Minou al nos­tru era rănit la cap şi încerca disperat să se caţere pe faţada casei până la noi. Vă rog deci, domnule doctor, daţi-ne veşti despre Mi­nou, căci soţia mea nu mai are linişte". Minou însă tocmai murise în chinuri teribile, cu capul înfăşurat în bandaje cu ghea­ţă, menite a-i alina du­rerile în­gro­zitoare. Să fi fost o simplă întâmplare visul fostei sale stăpâne? Cum să nu credem că ea a fost pur şi simplu "pre­venită", într-un fel pe care nu-l în­ţe­legem, despre agonia lui Minou?

Animale care vindecă

Efectele benefice ale ani­ma­lelor de companie asu­pra să­nă­­tăţii oa­me­nilor sunt astăzi de­mons­­trate de multiple lu­crări ştiinţifice. Con­form mai multor son­da­je, per­soanele care au su­ferinţe fizice sau mo­rale afirmă că prezenţa pisicii sau a câinelui le alină durerea mai mult de­cât prezenţa par­te­ne­rului de viaţă sau a prie­te­nilor. Poate pentru că animalele au dublul avan­taj de a fi tăcute şi de a fi capabile de o iu­bi­re necondiţionată. Un stu­diu recent, efec­tuat la Universitatea din Philadelphia, a comparat două grupuri de persoane în vârstă. Din primul grup făceau parte per­soa­ne care adoptaseră câte o pi­­sică, din cel de-al doi­lea, persoane care nu aveau un animal personal. La începutul experimen­tu­lui, cele două grupuri erau într-o stare de să­nă­tate similară. La capătul unui singur an, per­soa­nele care trăiau îm­pre­ună cu pisici aveau cu mult mai puţine angoase, erau cu mult mai puţin deprimate, în acelaşi timp tensiunea lor arterială era mai scăzută şi consumau mai puţine medicamente. Starea lor de sănătate generală era mai bună.
Conform unui studiu publicat în Revista Ame­ricană de Cardiologie, victimele unui infarct au de 6 ori mai puţine şanse de a muri, în anul care urmează acestui accident... dacă au acasă un animal domestic. Ex­pe­rienţele care urmăresc transfor­marea animalelor de companie într-un sprijin pentru sănătatea oamenilor sunt din ce în ce mai răspândite. Clinica "Schlossli d'Oetvil-am-See" din Elveţia, unde sunt trataţi pa­cienţii cu depresii puternice, a adop­tat-o pe Pippo, o pisică în vârstă de 8 ani. Personalul medical a remarcat că această pisicuţă nu numai că destinde ambianţa, dar, mai mult decât atât, caută compania acelor pacienţi care sunt într-o stare mai gravă. De asemenea, la spi­ta­lul pentru copii "Great-Ormond" din Londra, vo­lun­tarii aduc cu ei căţei şi pisici în vizită la micii pacienţi internaţi acolo. Tristeţea acestora, cauzată de şederea pre­lungită în spital, este spulberată într-o manieră atât de concludentă, încât experienţele continuă.

LIVIU ŞUTEU

Foto: Dreamstime, 123RF - 3