Străbunicul misterios
Daniel Mănescu a găsit acum șase ani o fotografie veche, ascunsă într-un sertar de scrin: un bărbat solid, cu papion și mustața viguroasă, ochii pătrunzători și negri, ca de actor din tragediile antice. Cine să fie acest om? Bunicul său murise prin 1980. Mama i-a spus că-n poză s-ar putea să fie străbunicul, dar nici ea nu-l cunoscuse, Iorgu Steriu... Iorgu... Arăta a om prosper, sigur pe el, o persoană ce impune respect. "Apoi am găsit încă vreo două poze, făcute ambele în studiourile Papacostea", își amintește Daniel. "Mă fascina prezența acestui om, mă uitam mereu la fotografiile lui. Toate erau făcute în același loc, mi-am dat seama după niște ciucuri ce apăreau mereu în partea dreaptă a cadrului... Îmi plăcea cum arăta. Purta mustață ca de împărat, batistă albă în buzunarul de la piept. Și papionul..."
Într-o dimineață din vara anului 2012, Daniel a hotărât să meargă până la Biblioteca Națională, să vadă dacă poate afla mai multe despre acest străbunic misterios. A intrat în arhive, unde a revenit iarăși și iarăși, ca atras de-un fel de... "magie", zice. Încă din prima zi, l-a uluit un articol din publicația "Peninsula Balcanică", în care Iorgu era elogiat pentru o imensă donație făcută școlii românești Vodena, din Macedonia, pe care-a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă populară. "Numele de Iorgu Steriu circulă din gură în gură în Balcani ca un nume sfânt. Și vă asigur că, până ce va fi suflare românească la noi, va fi considerat cel mai mare patriot", se scria în revista din 1923. Altă dată, a aflat despre-o altă donație de 400.000 de lei, pentru pictura și catapeteasma bisericii din Pleașa (Albania), satul unde se născuse, aproape de legendara "Mecca aromânească" a Moscopolelui. Treptat, și-a dat seama că omul acela din poză nu era deloc un oarecare. Mare filantrop, renumit comerciant, fusese, cum arătau documentele, și proprietar al celor mai prestigioase restaurante ale Bucureștiului interbelic.... Încet-încet, curiozitatea lui Daniel a devenit pasiune. A-nceput să umble prin arhive și biblioteci europene, dar și prin case de aromâni, cu o pasiune tot mai sporită. Un demers anevoios și costisitor, însă cu bucurii nebănuite: își afla originile! Un "rost" al existenței sale, după cum zice uneori. Pornind de la povestea străbunicului său, Daniel Mănescu a descoperit o istorie complet neștiută a familiei sale și, totodată, a unei părți din Balcani.
Casa cu 176 de camere
Casa se află pe bulevardul Regina Maria numărul 23. O clădire întinsă pe două aripi imense, ca o fortăreață întunecoasă, arcuită pe patru străzi... Are 176 de camere. Îți ia minute bune să o înconjori. Balcoane cu arcade, ba chiar și-un fost restaurant la intrare, acum închis. Doar într-o firidă din dreapta, la capătul unor trepte, se vede lumină. Două ferestre aprinse, în tot acest bloc pustiu, care-a aparținut unui singur om: Iorgu Steriu. În vechiul salon, cu uși masive, sculptate și stucaturi migălite în bolți, a locuit până mai ieri o familie de țigani, care-l amenințau cu moartea pe Daniel, dacă-i evacuează... A reușit, totuși. A izbutit chiar să înlocuiască și vechile mobile, puse pe focul făcut în mijlocul casei de foștii locatari. Pe pereți a pus reproduceri cu fotografiile bătrânilor aromâni care locuiseră aici în vechime.
Daniel are 39 de ani, e chipeș și manierat, de-o meticulozitate cum la puțini tineri am întâlnit. Zâmbește calculat, răspunde la toate întrebările c-o precizie de arhivar. Are o logică ce te uluiește, ascultându-l cum a pus cap la cap fapte din trecut. Din fărâme! Din crâmpeie de documente rare, a refăcut o istorie incredibilă, pe care-o va preschimba curând într-o carte cu sute de pagini. Totul a început de la fotografia străbunicului Iorgu. Și de la casa cu 176 de camere, despre care a aflat că e a lui și a familiei lui. Toată! Atunci a urcat prima oară în odăile de sus, în mansardă. S-a uitat la pereți, la curbura "olnițelor" din tavanuri... La felul în care intră lumina în apartamente... "Am observat că soarele intra în camere, după un anumit tâlc. Mai întâi prin bucătărie, baie, apoi într-un colț al dormitorului, unde era patul cu baldachin, la ora când se trezea stăpânul casei. Apoi o lua prin salon, la amiază, pe urmă în birou, când Iorgu se întorcea și se așeza la lucru... Am vorbit cu un arhitect, care mi-a confirmat că e vorba de un «flux al luminii», că interioarele au fost concepute pentru a urma fluxul vieții oamenilor care le locuiau. Toate cele 16 apartamente erau gândite după o circulație perfectă a locuirii - un alt fel de a vedea arhitectura decât astăzi! Habar n-avusesem că am trăit până atunci într-o capodoperă...". Și la demisol avea două foste apartamente de lux. A localizat odăile servitorilor, pe fiecare etaj, apoi locul de la parter unde se afla prăvălia-restaurant, numită odinioară "Consumul Steriu". În mansarda casei, gazda oferea cazare gratuită studenților aromâni veniți la București. Până la urmă, a aflat că această căsoaie, aparent austeră, a fost proiectată de Arghir Culina, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai Bucureștiului. Cel care realizase celebrele hoteluri Palace (Cișmigiu), Union, Ambasador, Opera... Tot un aromân. O casă făcută cu suflet, de un aromân pentru un aromân. Pământul a fost cumpărat în 1919, tot de la un aromân, și clădirea a fost terminată "la cheie" în nici șase luni de zile! La zidirea ei s-au folosit 8,5 milioane de cărămizi. Masivă, pusă între patru străzi mari, ca-ntr-un echilibru, pentru a nu fi afectată vreodată de cutremur. Și, chiar alături, Iorgu i-a făcut cadou de nuntă ginerelui său, Achile Ghiaciu, o casă aproape la fel de mare, realizată cinci ani mai târziu (1927) de același Arghir Culina. Lucrurile începeau să se lege...
40 de bănuți de aur
Daniel îmi pune pe masă alte documente și poze vechi, cu iluștri aromâni bucureșteni. Bellu, Bușulenga, Papacostea, Minovici, Valaori, Zografi... Pe toți a ajuns să-i cunoască prin conexiunile străbunicului său. Din biroul unde stăm acum, omulețul acela scund și mustăcios semna danii către toată Europa balcanică. Citesc prin foi: ctitor și sprijinitor al bisericilor din Fârșari, Aimir sau al bisericii române din Sofia (Bulgaria), al bibliotecii Școlii comerciale din Salonic... Fondator și acționar al unor mari bănci aromânești, precum Caliacra, Banca Urbană, Banca Românească a Orientului sau Banca Maritimă Română. Fondator de tipografii și edituri românești. Susținător cu bani al luptelor aromânilor din Balcani contra opresiunii grecești... Daniel confirmă că referințele sunt, totuși, rare, mult mai puține decât a făcut Iorgu Steriu în realitate. Străbunicul său n-a ținut să apară prin gazete, să se laude cu binefacerile sale. A murit neștiut, îngropat alături de mama sa, într-un colț al cimitirului Bellu. Din anul 1950, familia sa nu mai apărea în cartea de telefoane. "Așa au fost foarte mulți filantropi aromâni. Ei sunt oamenii din umbră ai Europei, pe care nu-i spune nimeni, care n-apar în nicio istorie, dar care sunt de fapt peste tot. Cu transhumanța au străbătut munții balcanici, din răsăritul Greciei până în Alpi și chiar Pirineii spanioli. Au fost cei mai puternici, bogați, fiindc-au fost doar ei între ei, neștiuți de alții. Obligați prin jurământ să-și țină limba, neamul. Au fost civilizatori, investeau în cultură, arhitectură, orașe. Fiindc-au vrut să se ridice mai sus, cumva, decât neamurile lor risipite... Și, toți... însetați după România! Culmea, tânjeau după România, deși niciunul dintre ai lor nu fusese vreodată aici... "
Epopeea lui Iorgu Steriu e a multora dintre aromânii marelui exod spre "Țara făgăduinței", de la începutul secolului trecut. Daniel și-l închipuie pe acest strămoș plecând la 14 ani din satul albanez Pleașa, pe-atunci în Imperiul Otoman, trimis de-un unchi de-al său la București, "să servească Patria". Chiar asta e expresia din documente: "să servească Patria", România. Copilul se născuse la 1873, într-o familie de oieri, cu har neguțătoresc. Tatăl său, Costa (Constantin), era de mult plecat cu comerț prin Europa... Rămas custode al familiei, unchiul Hristu deținea munți întregi și mii de oi. După câțiva ani, îi trimite printr-un verișor 40 de bănuți de aur, "cusuți în căptușeala hainei", cu care tânărul Iorgu deschide, în mijlocul Bucureștiului, unul dintre cele mai renumite restaurante interbelice. De-aici a pornit toată înavuțirea sa: de la 40 de bănuți de aur, ascunși în căptușeala unei haine!
Neștiute Paradisuri bucureștene
Despre această grădină-restaurant "Carpați" nu se mai știe azi aproape nimic. Rar apare-n scrieri și fotografii. Doar într-un colț de poză, cu bulevardul Regina Elisabeta, făcută prin anii '20. Atât! Deși a fost centrul comunității aromânești și albaneze, deși Iorgu l-a preschimbat într-un loc încântător, între 1916 și 1931, unde se întâlnea toată protipendada Capitalei. Daniel avea să mi-l arate, într-o amiază de septembrie, făcând amândoi o scurtă promenadă pe la Universitate. La poalele unui bloc imens, acolo unde se află acum Librăria Eminescu. "Erau scaunele ieșite până aici, la trotuar, cu felinare, verdeață... Hm! Treceau tramvaie trase de cai, apoi a apărut leneșul tramvai 14, care se oprea chiar în dreptul terasei. Aveau orchestră în permanență, lăutari de primă mână: Petre Urziceanu, Jean Moscopol... Duminică, după liturghie, veneau aici elitele albaneze din apropiere, de la biserica «Sfântul Nicolae Dintr-o Zi», de pe Academiei. În 1919, la mesele acestei terase, s-au întâlnit toți mai-marii Albaniei și au pus bazele viitorului stat albanez. Aici, în locul ăsta! Așa că Iorgu n-a fost doar un cârciumar interbelic. A fost și creator de istorie."
Seara, Iorgu se-ntorcea acasă în trăsură, spre Calea Rahovei, spre cartierul aromânilor săi. Tot în șaretă avea apoi să meargă până la cel de-al doilea mare restaurant al lui, înființat în 1919, pe care l-a ținut până la moartea sa, Luzana! Celebrul "Palat Luzana", de pe 11 iunie, dintre Mitropolie și Parcul Carol, la doar câteva străzi de căsoaia unde locuia. E o-ncântare să-l privești! Realizat de Achile Ghiaciu, care-i era ginere, ajuns apoi el însuși mare arhitect al Capitalei. Prin miracol, localul nu s-a ruinat, o clădire brâncovenească având de-o parte și de alta două porți boltite de piatră prin care intra toată lumea bună a Bucureștiului. Stăm amândoi și ne uităm. Daniel e nostalgic. Zice că străbunicu-său a fost, totuși... "foarte grozav". Doar la Paris, poate, mai existau pe-atunci restaurante ca ăsta, gândite după un asemenea plan de marketing. Bu?ătăria era chiar la intrare, în partea stângă, pentru ca mușteriii să vadă "pe viu" curățenia și modul cum se prepară mâncarea. Dotat cu utilaje elvețiene, unice în România acelor vremuri: aparate de produs gheață, spălătorie mecanică de rufe și vase, mașină de curățat și prăjit cartofii... Pe terasă exista un havuz cu pești vii, din care clienții își alegeau din ochi "victima". Grădina din jur, cu plante luxuriante, te scotea din timp, spre-un fel de Paradis... Un salon decorat splendid, aristocratic. Și erau flori! Foarte multe flori! Cea mai mare realizare din viața lui Iorgu Steriu. "Local anume făcut pentru veselia de o clipă a celor ostoiți de frământările vieții", scria într-una dintre reclamele epocii, pe care Daniel a procurat-o destul de greu, în original, de la colecționari. Îi pare rău c-a ratat o licitație cu meniul din 1936, făcut de Iorgu în cinstea lui George Enescu, în seara în care marele compozitor venea la "Luzana", după premiera lui "Oedip". În noaptea aceea, la masă, i-a cântat la ureche chiar Grigoraș Dinicu, muzicantul care l-a inspirat în multe din operele sale. Faima acestui restaurant a cutreierat Europa. Daniel a adunat, mărturie cu mărturie, prezențele scriitorilor care veneau de obicei aici: Goga, Rebreanu, Nicolae Iorga, Sadoveanu... Camil Petrescu scrie-n amănunt despre "Luzana", în Patul lui Procust. Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Harry Brauner și Petru Comarnescu apar la un ospăț antologic, dat de aromânul Anton Golopenția, în toamna lui 1933. Politicieni precum Maniu, Mihalache, Madgearu, Titel Petrescu, ba chiar și Zelea-Codreanu veneau frecvent să deguste vestitul "vin bălan de Valea Mieilor" al lui Iorgu Steriu. Cântau Moscopol, Fănică Luca, Manole Ciolac... Cel mai des, însă, vedeai strânși la masă aromânii. Bellu, Bușulenga, Papacostea, Minovici, Valaori, Zografi... Neamuri ce deveniseră deja elita Bucureștiului. Ei făceau jocurile neștiute ale Capitalei, morocănoși și prosperi, la o cafea pe terasa fârtatelui lor fârșerot. Erau anii '20 și veneau tot mai mulți. Spre România! Elitele Europei răsăritene, sosind spre "Patria" unde trăiau frații lor "de-o limbă și de-o mumă"... Aveau un singur crez: neamul. Și imnul lor armânesc, ca un blestem milenar, numit "Dimândarea părintească" (Părinteasca Blestemare). Cântecul tânguit de toți aromânii, din Rodopi până-n Pind, Tracia, Epir și Thesalia... Din Veria, Metsovo, Ohrid, Bitolia și până-n Korcea albaneză, aproape de Moscopole... Daniel a învățat, în ultimii ani, limba aromânească. Și chiar știe, puțin, să o cânte: "Blastem mare s-aibă-n casă/ Cari di limba lui s-alasă/ Cari-si lasă limba lui/ S-lu-ardă para-a focului!...". "Dimândarea". Aproape îmi dau lacrimile să-l ascult.
O Europă creată de ciobani
"Ce puternici au fost aromânii! Ce puternici!", îmi spun uimit. Să creadă cu-așa tărie într-o "patrie nevăzută", ca și cum ai crede... într-o putere divină.
Daniel poartă papion și-o mustață îmbelșugată, ca și străbunicul său. De când îi cercetează biografia, parcă s-a identificat cu el, ai zice că-i "împrumută gesturile" pe care doar și le imaginează din descrieri. A aflat recent că Iorgu e rudă apropiată de sânge cu Papa Lambru Belimace, celebrul martir pentru cauza aromânilor din Albania. Papa Lambru e un simbol. Preotul jupuit de viu de greci, împreună cu fratele său, în 1914, pentru că a fost cel dintâi creator de școală românească. Tatăl tuturor fârșeroților liberi din Imperiul turcesc. Un eliberator. E plin biroul din fața noastră de poze cu rude neștiute din "tribul fârșerot" al Belimacilor. Cei mai potenți ciobani ai Europei răsăritene. Andrei, Constantin, Haralamb, Epaminonda... Comercianți, jurnaliști, oieri milionari... Toți erau uniți, ca o rețea, peste munți. "Șase ani de zile am tot adunat documente despre ei, fără să știu nimic la început. Fârșeroții ăștia... Nici nu poți să-i spui «cultură» la ce au făcut ei, căci cultura lor vine aproape din mit. Nu au lăsat aproape nimic scris. Nici măcar istorie nu-i poți spune, căci urmele lor sunt mai mult oralitate, poveste, mărturii de familie. Asculți muzica lor. De unde vine? Nici nu poți să o consideri «muzică tribală fârșerotă», adică cel mai conservator din toate triburile aromâne. Fiindcă muzica lor e dincolo de trib, e mult mai profundă, vine din genunile Balcaniului, de la facerea lumii parcă. Limba, proto-română!... După atâta muncă de arhivar, după ce mi-am cercetat toată încrengătura de neamuri a arborelui meu genealogic, eu vă spun cu toată convingerea: din punctul meu de vedere, Europa a fost creată de ciobanii aromâni! Așa s-a întâmplat peste tot. Au fost oieri și comercianți. Oameni pe care vremurile i-au spulberat fără urmă, ca străbunicul meu, care a murit chiar în ziua când comuniștii i-au rechiziționat averile, în '47. Parcă ar fi bănuit, cumva. Parcă n-ar fi vrut să vadă vremurile care vor veni...".
Daniel Mănescu abia s-a întors din Korcea, Albania, orașul aflat la 20 km de satul străbunicului său. Biserica pentru care acesta a donat 40.000 lei nu mai există demult. Daniel a venit în țară cu 4-5 fotografii, căutate prin familii de băștinași fârșeroți, iar excursia aceasta i se pare un mare succes: a mai găsit încă ceva, neștiut. Încă ceva... Cartea pe care o va publica anul viitor, după șase ani de studiu asiduu, va purta un titlu sugerat de fratele său mai mic, Virgil: "FÂRȘEROȚII. O POVESTE DE FAMILIE CÂT O ISTORIE DE ȚARĂ".
Foto: arhiva personală Daniel Mănescu