LEONTINA VĂDUVA - "Între mine şi mama a fost mereu un raport de forţe."

Călătorie într-o fotografie

"Între mine şi mama a fost mereu un raport de forţe."


Dacă o asculţi, te învăluie din prima catifeaua inconfundabilă a vocii ei - o căldură şi o forţă care i-au făcut pe critici să o încoroneze cu premii şi să se declare doborâţi de vocea ei excepţională. ("Elle a secoué les cocotiers."/"A făcut valuri." titrau ziarele după primul ei spectacol). Însă cu mult înainte să devină "la fameuse Vaduvá", care şi-a meritat aplauzele pe cele mai faimoase scene ale lumii şi pe care francezii au numit-o expertă în repertoriul francez de operă, cu mult înainte ca Parisul s-o primească şi s-o găzduiască pe o stradă care într-un fel îi poartă numele, Rue de la Reine Blanche, Leontina Văduva a fost doar fiica Mariei Ciobanu. O descendenţă greu de purtat, mai ales când eşti tu însuţi un artist cu har.


- Aţi ales o fotografie alături de mama dvs, cântăreaţa Maria Ciobanu.

- Da, îmi plac în ea cele două priviri diferite : cea a mamei, sigură şi afirmată, cealaltă a mea nesigură, cu o uşoară teamă de viitor. Chiar şi zâmbetul nostru e diferit.

- Pe mine mă face să mă gândesc la un joc al apropierii şi depărtării de mama, pe care intuiesc că l-aţi dus toată viaţa.

- Într-un fel, da, jocul acesta a existat din plin în relaţia noastră. Între noi a fost mereu un raport de forţe, generat de faptul că avem personalităţi diferite. Dar şi de faptul că am traversat alături de mama perioada cea mai dificilă din viaţa ei, lucru care ne-a încrâncenat câteodată, dar care ne-a şi apropiat foarte tare. Eu sunt primul ei copil şi am fost practic martoră la toate greutăţile pe care le-a avut de întâmpinat la începutul carierei. Mi-ar fi plăcut să o cunosc într-o perioadă mai calmă a vieţii ei. În copilărie, mama muncea enorm de mult. Când venea acasă, săraca trebuia să vadă care sunt problemele, nu mai avea timp şi de bucurii. De altfel, una din imaginile din copilărie care îmi persistă în memorie e cu noi două într-o mică garsonieră într-o mansardă de lângă Cişmigiu. Mama are un fular pe cap, e îmbrăcată cu un palton şi face mâncare pe un aragaz mic şi prăpădit după un paravan de carton. Era îngrozitor de frig, erau primii ei ani în Bucureşti.

- Nu v-a lipsit o confidentă la vârsta aceea ?

- Nu, pentru că am avut un înger păzitor, pe Tanti Stelica, o mare admiratoare a mamei, care dădea adesea târcoale casei, doar-doar o va vedea puţin. Şi într-o zi, când a venit să-i dea un buchet de flori, mama a întrebat-o dacă nu poate să stea câteva ore cu noi, avea deja două fete şi ducea lipsă de persoane de ajutor. A venit şi a rămas 30 de ani, un devotament rar întâlnit.

- Dar cu tatăl dvs ce s-a întâmplat ?

Mama era foarte tânără când s-a căsătorit, după un an şi-a dat seama că relaţia nu merge. S-a recăsătorit la scurtă vreme, însă nu mi-a spus că eu am de fapt alt tată. Am aflat adevărul abia la 9 ani. Tata a venit s-o vadă pe mama şi în faţa blocului m-a recunoscut. Eu semăn foarte bine cu el. M-a luat de gât şi mi-a zis : « Tu ştii că eu sunt tatăl tău? » Am rămas interzisă. A urmat apoi o perioadă foarte dificilă în viaţa mea, până pe la 17 ani, când am trecut prin tot felul de crize în care încercam să înţeleg şi să accept.

- Aţi ţinut legătura cu el ?

L-am văzut doar de patru ori în toată viaţa mea. Şi asta pentru că m-am dus eu să-l caut. Aş fi vrut să-l cunosc mai bine. Se spune că fetele îşi iau patrimoniul afectiv de la tată.


"Mi s-a reproşat că nu ştiu să fiu divă"

- La vremea la care a fost făcută fotografia, apăruserăţi deja pe scenă. Dar de când cântaţi, de fapt ?

- Cred că am cântat dintotdeauna. Pe la 13 ani, Tanti Stelica a insistat pe lângă mama să mă ia să cânt cu ea la nunţi. Şi vreo şapte ani am cântat împreună. A fost o şcoală foarte bună pentru mine, deşi de învăţat am învăţat mai mult singură. « Păi, ce, eu n-am învăţat singură ? », îmi spunea. Mama e un om foarte direct. Când mă vede pe mine cum predau, e într-o mare admiraţie. Îmi zice: "Eu n-aş avea răbdarea ta. Eu spun ce am de spus şi gata. »
Nu e greu să creşti alături de o asemenea personalitate ?
Sigur că mama e o adevărată profesionistă, o femeie extrem de puternică şi prezenţa ei e copleşitoare, o prezenţă de care nu ai cum să scapi. Încă sunt pentru toată lumea fiica doamnei Maria Ciobanu. Iar eu eram exact opusul ei, o persoană foarte discretă, foarte timidă. La 12 ani, când venea cineva la noi, eu încă mă mai ascundeam într-un colţ şi nu vorbeam cu nimeni. În timp, pe unii o apropiere de genul acesta îi poate minimaliza, le poate tăia din aripi doar pentru că nu fac faţă aceluiaşi ritm nebunesc. Dar e fals, pentru că performanţele pot fi de foarte multe feluri, iar reţetele de succes nu sunt identice. De altfel, mama mi-a mărturisit odată cu admiraţie: "Măi, mamă, tu crezi că eu aş fi putut face ce faci tu? E greu, mamă!"

- De ce aţi lăsat muzica populară în urmă ?

- Cred că am simţit nevoia de identitate. Nu puteam să merg la nesfârşit pe urmele mamei. A început cu dragostea mea pentru Strauss şi cu plăcerea de a face pe soprana prin casă. Pe mama a bucurat-o noua mea pasiune şi, fiindcă m-am luat în serios, m-a dus la cursuri la doamna profesoara Arta Florescu. Muzica de operă mi-a făcut bine. Pentru că trebuia să interpretez mereu un personaj, încet, încet am ieşit din coconul meu şi am început să comunic şi eu normal.

- Poate că dorinţa de a merge spre ceilalţi a existat dintotdeauna, dar ceva vă ţinea în loc.

- Nu am fost niciodată o persoană expansivă. Pe scenă, da, îmi permit orice. Dar în viaţa mea de zi cu zi sunt exact opusul. De multe ori, după spectacol mă demachiez şi ies cât pot de repede din teatru, ca să nu am de-a face cu publicul. Cumva, asta mi s-a şi reproşat, că nu ştiu să fiu divă, că nu am prelungit personajul şi în afara scenei, ca să creez o legendă.


"Succesul se împrăştie ca fumul de ţigară"

- În fotografie, mama se uită mai aproape, dvs. spre depărtări. E privirea celei care într-o zi îşi face valiza şi pleacă din ţară.

- Aşa e. (Râde!) În 1987 am avut debutul la Toulouse şi imediat după m-am trezit cu mai multe contracte: un spectacol la Genova, unul la Houston în America, unul în Olanda, unul pentru Opera din Paris şi unul pentru Covent Garden la Londra. M-am întors deci în ţară cu valijoara bine făcută, mândră de mine şi cu cele mai bune intenţii. Însă când să plec în America mi s-a refuzat viza. Şi doar cu foarte mari sacrificii şi intervenţii din partea mamei am reuşit s-o obţin mai târziu pentru Paris. Pierdusem deja Olanda, pierdusem şi intrarea în America. Ca s-o recuperez a trebuit să aştept încă zece ani, fiindcă niciun impresar nu mai avea încredere în mine, odată ce nu respectasem contractul. Ei, şi când m-am văzut la Paris nici prin gând nu mi-a mai trecut să mă întorc. Nu puteam să mai risc. Cum am ajuns, am cerut azil politic.

- Cum a fost ruptura de ţară? Statutul de emigrant poate fi umilitor.

A fost foarte grea, dar a fost un rău necesar, altfel nu m-aş fi putut realiza. Din fericire, aveam contractele, care îmi aduceau bani, aveam din ce să trăiesc. Dar erau toate celelalte. Sentimentul de vinovăţie că pe mama o interziseseră la televizor şi la radio din cauza mea. Dorul sfâşietor de ea, de fiecare dată când vorbeam la telefon. Faptul că nu aveam unde sta, o vreme am locuit la impresara mea, apoi m-am tot mutat dintr-un loc în altul. Şi mai ales singurătatea. Mi-era frică, mă îndoiam de mine, aveam un contract, un succes, dar cum trecea, mă întorceam singură în camera de hotel şi iar cădeam în agoase: "O să mai vină?" "O să mai am?" "Oare chiar a fost bine sau aşa aplaudă ei de obicei?"

- Aţi avut totuşi succese fulminante pe cele mai mari scene ale lumii.

Da, dar succesul se împrăştie ca fumul de ţigară. Când cade cortina, te întorci la viaţa de zi cu zi, la îndoielile dintotdeauna, la calcule. Mă holbam la vitrinele de la Monoprix şi-mi puneam mii de întrebări: "Mi-aş cumpăra asta, dar dacă mi-o cumpăr, cât o să-mi mai rămână? Şi dacă o să-mi mai rămână doar atât, câte luni mai pot trăi aici?" Timp de doi ani am tot avut coşmaruri noaptea că sunt oprită la avion, că nu-mi dau paşaportul, că nu mă lasă să ies din ţară. Şi de câte ori ieşeam în oraş mă copleşea distanţa francezilor, răceala lor.


"Mami fără muzică nu e fericită. Tu vrei să ai o mamă nefericită?"

- Dar eraţi căsătorită când aţi plecat din ţară.

- Da, şi cum am ajuns în Franţa l-am sunat pe bărbatul meu şi i-am spus că nu mă mai întorc, să ceară divorţul. Eram după opt ani de mariaj, care fusese mai mult o alianţă de moment. Mă căsătorisem foarte tânără, fiindcă m-am temut că, dacă nu mă mai ia el, n-o să mă mai ia nimeni. (Râde) Era şi primul bărbat din viaţa mea, un bărbat frumos. Tatăl primului meu soţ este persoana care a ajutat-o pe mama să vină la Bucureşti. Consider că a fost un cadou al sorţii că am putut, în schimb, să-i fac numele celebru. Însă am simţit repede că drumurile noastre se despart, eu urcam tot mai mult, iar el nu avea nicio ambiţie, nu-şi dorea să facă nimic cu viaţa lui. Şi fiindcă mie nu-mi place deloc să trăiesc singură şi nici n-am fost genul să schimb bărbaţii de la o zi la alta, în scurt timp m-am recăsătorit la Paris tot cu un român, cu care am stat aproape 13 ani. Şi de care am divorţat tot de comun acord. Din păcate, nu sunt adepta certurilor. Zic "din păcate", pentru că suport, suport, tac, tac şi la un moment dat îmi iau valiza şi plec.

- Nu pot să nu observ însă că, exact ca mama dvs, aţi repetat trei căsătorii.

- Da, aproape un clişeu ! (Râde) Eu m-am gândit mereu că viaţa e prea scurtă s-o trăim în suferinţă. Dacă nu suntem fericiţi, ce sens are să mai stăm cu cineva, să-i facem şi lui viaţa amară şi să ne umplem şi noi de frustrări ?

- Iar acum în sfârşit v-aţi găsit liniştea?

- Acum da, mi-e bine. Ştiu că o să râdă mulţi de mine, dar eu cred în destin. La Toulouse am întâlnit odată un clarvăzător orb. A pus mâinile pe mine şi mi-a spus "Nu sunteţi foarte fericită în viaţa personală. Cu cariera e totul bine, dar veţi schimba partenerul. Şi o să fie cineva slav, cineva cu R...Robert." Peste ani şi ani, l-am cunoscut la Las Vegas pe Robert. Tatăl lui era din Estonia. Şi tot un clarvăzător mi-a spus că voi avea doi copii, dar că pe unul am să-l pierd. Chiar înainte să-l am pe Nicolas, am pierdut o sarcină.

- Încerc să vă imaginez în rolul de mamă, în timp ce vă faceţi şi vocalizele...

- Ah, păi asta a fost o reală problemă, pentru că Nicolas, încă de la doi ani, cum mă auzea că încep să cânt, cum se înroşea tot şi urla cât îl ţineau plămânii. Când a început să vorbească, n-apucam bine să încep să studiez, că ţipa "Taaaaci!". Până într-o zi, când deja avea cam patru ani, când l-am luat frumuşel şi am stat de vorbă. I-am zis: "Tu ştii cât te iubeşte mami, nu? Dar ştii cât iubeşte şi muzica!" A lăsat capul în jos! "Mami fără muzică nu e fericită. Tu vrei să ai o mamă nefericită?" Şi n-a mai plâns, dar venea timid şi mă întreba: "Mai ai mult?" Abia atunci am înţeles cât de greu trebuie să-i fi fost mamei la începutul carierei cu un copil mic.


"M-am şi obişnuit aşa, să cânt şi să joc pe viaţă şi pe moarte."

- Aţi lăsat-o pe mama în ţară şi v-aţi făcut o viaţă la Paris. V-au adoptat francezii? Simţiţi că vibraţi cu ei la unison?

- Da, dar mai mult cu cei din sud. Sunt un pic mai deschişi, mai primitori. Sigur că Franţa e pentru mine acasă acum. Dar noi, cei care trăim în străinătate, rămânem mereu nişte dezrădăcinaţi. Eşti mereu între ţări, niciodată într-un singur loc, şi din pendularea asta continuă se naşte muzica.

- Recunosc oare francezii, când vă ascultă, că-n vocea dvs. se ascund şi originile din Est?

- Cred că da. Vocile româneşti au o particularitate fericită, au frumuseţea vocilor italieneşti, cu subtilitatea franceză şi cu arderea slavă. Dacă mai ai şi înţelepciunea să laşi tot ceea ce trăieşti, dragoste, suferinţă, credinţă, să treacă în muzica ta, nu ai decât de câştigat.

- În ultimii ani, aţi avut mai puţine spectacole. Ce v-a făcut să renunţaţi la luminile scenei?

- O criză personală pe care am avut-o într-un anumit moment al vieţii. Care a început încet-încet cu cel de-al doilea divorţ, apoi a fost sarcina cu Nicolas, la 42 de ani, destul de târziu, din care m-am recuperat foarte greu. Şi înainte de ea, sarcina pe care am pierdut-o, pe care nimic n-a înlocuit-o. A fost şi mai greu că nu am avut timpul necesar să fac doliul interior, fiindcă eram chiar între concerte şi în interviuri pentru un documentar care se făcea despre viaţa mea. Între "Boema" de la Florenţa şi "Faust"-ul de la Strassbourg, salvarea m-a luat de pe jos din aeroport, în crize, şi m-a dus direct la spital. Iar de acolo, a doua zi am urcat pe scenă, iar a treia zi am continuat interviurile. Am făcut atunci toate eforturile să supravieţuiesc şi să duc la bun sfârşit ce aveam de dus. Însă toată durerea, toată suferinţa, toată tensiunea aceea s-a aşezat pe corzile vocale. Am avut noroc că soţul meu a insistat să merg la doctor. M-am oprit la timp, am fost la un pas să fac un nodul. A trebuit să urmez tratament şi timp de vreo doi ani am făcut o reeducare a corzilor vocale. Atunci, n-am spus nimănui prin ce trec, mi-am recuperat vocea încet, încet, dar deja în mine se instalase o frică. Şi frica nu e bună pe scenă. Unde mai pui că, dacă dispari aşa câte doi ani, nici agenţii nu mai au încredere. Ei, şi atunci, în momentele mele de îndoială am primit câteva oferte de a preda. Am simţit de la bun început o foarte mare bucurie să lucrez cu alţii. Acum am primit un contract, o propunere ca în toamna lui 2018 să urc din nou pe scena Operei. Nu sunt încă hotărâtă dacă să accept, dar dacă am s-o fac, am s-o fac ca să-mi iau adio de la scenă în termenii mei. Simt că prea am încheiat capitolul pe fugă.

- Cred că scena vă lipseşte.

- Da, îmi lipseşte, scena îţi dă un tumult, o intensitate extraordinară, te face foarte viu. Iar eu m-am şi obişnuit aşa, să cânt şi să joc pe viaţă şi pe moarte. Greu am învăţat să-mi stăpânesc emoţia, la un grad la care să nu-mi afecteze vocea. Aproape mă confund cu personajul. Când ieşeam din "Boema", ieşeam pe jumătate moartă.

- Chiar mă întrebam cum reuşesc cântăreţii de operă să-şi inducă plânsul.

- Nu-l induci, îl simţi, vine peste tine. Iar când nu vine, ai sentimentul că ai trădat publicul. Pe scenă suferi cu adevărat şi te îndrăgosteşti cu adevărat. Cine a cântat cu Jonas Kauffman precis l-a şi iubit! Îmi amintesc de o Micaela din "Carmen" de Bizet pe care am făcut-o la Covent Garden cu Luis Lima, eram îndrăgostită lulea de el, se vede din înregistrare că-l sorb din ochi, că sunt topită. Dar el n-a ştiut niciodată nimic! Când ieşi din scenă îţi trece, îţi dai seama că nu e chiar aşa. Dar sigur că trăitul la asemenea intensităţi creează dependenţă. Cum să te mai adaptezi la o viaţă banală? Nu vedeţi că am schimbat trei parteneri? (Râde) Trăieşti mereu cu un reper de intensitate foarte greu de egalat, ceri prea mult de la viaţă, cauţi ceva himeric şi trebuie să ai înţelepciunea să accepţi că doar uneori îl poţi găsi şi în afara scenei.


"Simt că pot oricând s-o iau de la zero."

- Să ne întoarcem puţin la fotografie. Aţi luat suficientă distanţă în anii trăiţi la Paris, pentru a vă putea privi cu detaşare. Ce credeţi că aţi moştenit de fapt de la mama ?

- Mi-ar fi plăcut să moştenesc mai multă tenacitate. Mama e o femeie de fier. Lucrează până la epuizare, face sport până cade jos. E foarte puternică, o admir pentru asta. Sigur că uneori observaţiile Fecioarei omoară idealismul Săgetătorului. Dar îi înţeleg perfecţionismul. Mama nu şi-a dat niciodată voie să greşească, a trebuit mereu să lupte, fiindcă venea de jos, fiindcă atunci era singură cu doi copii, fiindcă bărbaţii n-au sprijinit-o. Forţa asta am moştenit-o şi eu, chiar dacă se manifestă altfel. Simt că oricând pot s-o iau de la zero, să încep viaţa în altă parte.

Fotografii: Aurel Varlan