Pictori străini, într-un sat din Oltenia

Luna septembrie a fost marcată de o expo­ziție prestigioasă, organizată la Institutul Italian de Cultură din București. Acolo s-au strâns, pentru un splendid recital, câțiva artiști români și străini, găzduiți într-o tabără de pictură, la Conacul Oteteleșanu din Vâlcea. O certă izbândă artistică, dar și una sentimen­tală: efectul principal al artei de la Co­nac a fost că pic­torii stră­ini au ple­cat îndrăgostiți fără leac de Ro­mâ­nia.

Jurnalul românesc al lui Hervé Georges Ic

Hervé Georges Ic este un mus­chetar francez al culorii, care a venit în toamna aceasta de la Bru­xelles la Conacul Otete­leșanu, loc de întâlniri estivale ale unor artiști străini, ca să se împrietenească, prin desen și cu­loa­re, cu România. Este o apariție luminoasă și plă­cută, cum îi e și discursul: clar, cu observații ades surprinzătoare. În­cepe prin a-mi mărturisi că i-a plăcut mult Bucu­reștiul istoric, dar și mo­nu­mentele lui cele noi. Dar și atmosfera re­laxată și cosmo­polită a orașului. Încet, încet, trecem apoi la lumea satului românesc, așa cum a perceput-o acest pictor sagace, la conacul oltenesc.

- Pe durata șederii dvs. la Conacul Otete­le­șa­nu, ați pictat un jur­­nal românesc, ni­­­mic altceva. De ce?

- Când am ajuns în România, nu ști­am că voi desena această cronică. Nu pregătisem nimic. Aveam la mine nu­mai o sticluță de tuș negru. Îmi pro­pu­sesem să fac lucruri foarte simple, să mă joc cu lumina, dar nu­mai în alb și ne­gru. Am căutat un su­biect care să mă inspire și l-am și gă­sit. Am făcut câteva foto­grafii în jurul conacului, care mi-au servit, mai apoi, ca modele. Pe noi, oaspeții cona­cului, ne-a impre­sionat întâlnirea cu ță­ranul român, în mijlocul unui pământ atât de fru­mos și de bogat. Știu că mulți francezi, germani, en­glezi și chiar chinezi vin în România și își cumpără pă­mân­turi, tocmai pentru a le cultiva. Iar eu cred că aici, la dvs., este locul cel mai bun pentru agri­cul­tu­ră din toată Europa. Totuși, țăranii care trăiesc pe aceste pământuri bogate sunt săraci. Cu toate că tră­iesc peste o adevărată co­moa­ră, ei sunt săraci. Dar am văzut, totuși, cum toate micile sate prin care am tre­cut sunt în reconstrucție, și cred că asta ar putea fi un semn că lucrurile încep să se mai îmbună­tă­țească și pentru țăranii români. De asemenea, știu câte ceva despre istoria români­lor. Știu că acest popor are o istorie dură, că a trecut prin vremuri de mare restriște. Iar acum, românii trebuie să se adapteze la noua economie europeană. Astfel, după ce am privit și am înțeles toate acestea - mi-am întocmit un mic jur­nal cu ce am reținut și m-a im­pre­sionat din România. Am fă­cut și multe por­trete de animale pentru că pe ele se proiectează e­xis­tența omului. Când vedem un animal, vedem o alteritate a noastră. De aceea eu pictez "por­trete" de ani­ma­le. Am pictat în jur­nalul meu, de pil­dă, un ponei. Bătrânul ponei al conacului care stă lângă o veche casă țărănească. O ca­să românească tradi­țio­­nală, de curând restaurată. Voi expu­ne aceste dese­ne, ală­turi de două fotografii pe care le-am făcut la conac. Au fost sursa mea de inspirație.

- Ați desenat și vechea bise­ri­că a co­na­cului, cu lu­mâ­nări aprin­se la vii și la morți.

- Biserica a fost chiar punc­tul de por­nire. M-a im­pre­sionat e­norm de mult a­ceastă i­ma­gine. Pentru mi­­ne, un om de cul­tură ca­tolică, mor­ții a­par în­tot­dea­una la stân­ga, iar vii la dreap­ta. Aici, pri­mul lu­cru pe ca­re l-am remarcat a fost așezarea lumâ­nă­ri­lor pentru vii la stân­ga și pentru morți la dreapta. Apoi am înțeles că pentru ortodocși, moar­tea este mai im­portantă. De a­ceea, ei așează și acele mici cruci și troițe pe mar­ginea drumului, călăuză pentru sufle­tele celor ce trec în lumea de dincolo. Am văzut multe pe la răs­pântii. Îmi pare rău că nu am putut să le și desenez.

- V-a priit șederea la conac, se pare...

- A fost un loc deosebit de bine ales, un spațiu de lucru foarte plăcut. Totuși, opt zile sunt cam puține pentru tot ceea ce ne-am propus. Să găsim un subiect, să lucrăm, să vizităm împrejurimile, să înțelegem modul de viață al oamenilor. Totul a tre­cut mult prea repede. Am apucat să fac numai aceas­tă mică cronică a vieții omului printre ani­male. Dacă aș mai fi stat câteva săptămâni, aș fi pictat mai mult. Oricum, mi-au rămas multe idei și, odată întors la Bruxelles, mă voi apuca de lucru.

- Cum ați ajuns în România?

- Mi-am dorit să vin aici. Tătăl meu a fost imi­grant de origine slavă. Era din Slovacia. Genealogia mea se întinde până în Polonia și în nordul Un­ga­riei. De aceea mi-am dorit să văd Europa de Est. Ro­mâ­nia este o foarte bună poartă de in­tra­re. Întâlnirea cu pictorul Chris­tian Paraschiv a fost șan­sa mea.

- Sunteți artist francez, dar acum locuiți la Bruxelles. Cum ați ales această cale?

- M-am născut la Paris, acolo mi-am făcut și toate stu­diile. Nu am studiat Artele Fru­moase, nu mi s-a părut nece­sar, cu toate că de mic am știut că vreau să devin pic­tor. Am ales un par­curs știin­ți­fic. Primele expoziții le-am avut încă din timpul școlii. În anii '90, li­beralismul a schimbat mult lu­mea artei din Europa apuseană. Lu­crurile au devenit comerciale. S-a creat un soi de schismă, o ruptură. În anii '90, problema artistului nu mai era cum să câștige bani, ci cum să își servească mai bine clientul. În plus, după al doilea război mondial, Franța și-a pierdut ceva din mândria națională, iar asta se resimte și în actul creator. Artiștii au devenit mult mai modești, căci imaginația, fantezia crea­toare se naște din dorință și din încredere. Dacă nu avem încredere, nu putem arunca piatra prea de­parte. Doar atunci poți să avansezi. Și după război, francezii n-au mai aruncat-o deloc. Arta franceză de azi e din ce în ce mai modestă. Se uită prea mult spre arta americană.

- Și cum ați ales Bruxelles-ul?

- Pentru că Parisul a devenit mult prea scump. Nu mi-aș dori să alerg după bani. La Bruxelles traiul este mai ieftin. Trăiesc în Bruxelles de 10 ani și simt că mediul artistic belgian m-a acceptat. Belgia mi-a acordat mai multă încredere.

- Vă simțiți în siguranță la Bruxelles, cu atâta violență și atentate?

- La Paris e și mai rău! Lucrurile s-au petrecut în oglindă. Bruxelles-ul a fost mai afectat, pentru că e un oraș mult mai mic și nu se aștepta la așa ceva. Dar Parisul este mult mai puternic. Parisul este un loc al puterii. Iar puterea aduce după sine, mai întotdeauna, violența. Bruxelles-ul n-a fost niciodată un oraș al puterii. Poate de aceea am fost și atât de bine acceptat aici. Belgienii sunt din fire mult mai pașnici decât francezii.

Johanna Perret:
"Îmi doresc foarte tare să mă întorc"

Impresii la cald despre România am vrut să aflu și de la pictorița franceză Johanna Perret.

- Cum vi s-a părut tot ceea ce ați văzut pe la noi, săptâ­mâ­nile acestea?

- Eu, de fapt, cunosc de mai mult timp Româ­nia. M-a fas­cinat mai ales multivalența ei, cultura ei, și latină, și slavă, la hotarul dintre Răsărit și Apus. Așa că am profitat de fie­care ocazie care mi s-a ivit ca să vin în țara dvs. Am văzut multe, am și lucrat aici. Am fost foarte încântată să ajung cât mai departe. Am reușit să străbat pe îndelete Carpații și nordul țării, și asta, nu doar ca turist. În călătoriile mele, am descoperit cu uimire orna­men­tele de pe straiele românești, și pe zidurile caselor, pe porți, și, în general, în arta populară. Mi-ar plă­cea să le revalorific în arta mea, așa cum am mai fă­cut și aici, la conac. Am adus împreună forme spe­cifice cul­tu­rii românești și imagini extrase din istoria româ­nilor, din cele mai vechi timpuri până as­tăzi. De la ima­gini precum gravurile medievale, cât și foto­grafii din veacul 20. Le voi alătura și le voi trans­forma într-o serie de colaje dedicate istoriei Ro­mâ­niei. Dar pentru asta aș avea nevoie să mă în­torc iar aici. Oricum, îmi doresc foarte tare să re­vin în țara dvs. România mă interesează de mult timp. Vreau să cunosc mai bine tradițiile, peisajul. Poate că voi veni cu o mașină cu care să mă plimb prin țară.

- Ce a însemnat pentru dvs. șederea la conacul Oteteleșanu?
- Șederea la conac mi-a permis să pătrund cu adevărat în lumea satului românesc, să înțeleg viața țăranilor și viața românească în general. Sper să mă întorc cât mai curând ca să pot descoperi și mai multe.

- Acum, dacă e să ne întoarcem puțin în timp, cum v-ați descoperit dvs. în lume, ca artist fran­cez?

- De la început am știut că vreau să desenez, că meseria mea va fi legată de asta. De aceea, am mers la Academia de Arte Frumoase. Apoi am plecat la Berlin, vreo patru-cinci ani. Franța este un pic cam scumpă, pe când Berlinul e ceva mai accesibil. Mi-a plăcut acolo. În Berlin există mai multă libertate în artă. O libertate de creație ce poate fi simțită mai ales la tineri. Sunt ajutați să facă expoziții, să iasă în evidență. Am rămas și eu acolo câțiva ani, ca tânără artistă. Dar după ceva timp, m-am întors în Franța. Am șansa de a avea un atelier mare, în care pot lucra. Este o uzină de familie moștenită de tatăl meu. Cum nu mai e folosită, am trans­for­mat-o în atelier. Pentru asta am ple­cat din Berlin, ca să lo­cu­iesc într-un mic orășel din Franța. Iar Bucu­reștiul îmi aduce aminte cum­va de Berlin. De asta mi-a plă­cut atât de mult Ca­pitala dvs. E ceva special în ar­hi­tec­tură, în modul de a fi al oa­me­nilor, ceva unic. Ceva ce lip­sește în orașe ca Parisul sau Bruxelles-ul, care mi se par prea standardizate.

Claudio Parentela (Italia):
"Noi, calabrezii, semănăm bine cu românii, avem caractere și limbi asemănătoare, și suntem demni"

Claudio Parentela a pictat cel mai mult dintre toți artiștii popo­siți la Co­nac. A lucrat dezlănțuit și cu poftă, în­conjurat de o lume româ­neas­că și de un peisaj ce-i par, cumva, foarte a­proape.

- De unde sunteți, d-le Clau­dio Parentela?

- Trăiesc în Italia, în sudul ei. Re­giunea mea se numește Cala­bria. Locuiesc în Catanzaro, un oră­șel care e nu departe de Cro­tona, cetatea lui Pitagora.

- Când v-ați descoperit vocația de artist? Și cum?

- Eu pictez de când eram copil. Însă am devenit artist profesionist în anii '90. Am început cu benzile desenate. Am publicat o grămadă prin țările din fosta Iugoslavie, în special în Slovenia. În 1996, am fost sin­gurul ita­lian invitat la Fes­ti­valul ti­ne­rilor artiști de la Ljubli­jana. Apoi, în pri­mii 14 ani, am lucrat mai ales în alb-negru. Cred că ne­grul obținut cu tuș chi­ne­zesc este cel mai frumos din lume. Iar nuan­țele din­tre alb și negru sunt ase­meni mii­lor de nuan­țe ale su­fle­tului. După acești 14 ani de alb și negru, am trecut, nu știu cum, la culoare. Folosesc toate materialele și tehnicile. Lucrez mult și în lumea modei. Am făcut tot felul de cover-uri pentru reviste de modă. Îmi place moda ex­tre­me­lor. Cele mai mul­­te piese de modă le vând în celebra Galerie Saatchi, din Lon­­dra.

- Dar picturile unde le vin­deți?

- În Statele U­ni­te. Aco­lo există o anume liber­tate în artă, care în Europa de Vest lip­sește. La ei se ex­pe­ri­men­tează mult, cu tot ce se poate.

- Cum ați ajuns în Ro­mâ­­nia?

- Am avut no­ro­cul să îl cu­nosc pe acest mare artist ro­mân care este Chris­tian Pa­ras­chiv. Un amic comun, un ar­tist fran­cez, care a fost și el la co­nac, mi-a tot spus că trebuie să cu­nosc un mare ar­tist român.

- Și cum a fost în­tâl­nirea cu Christian Pa­ras­chiv?

- Așteptam acest moment de mult timp. A fost o în­tâlnire și o prietenie foarte frumoasă. Sunt norocos și mândru că sunt prieten cu el. Datorită lui am putut fi oas­pete în acest loc frumos, la Conacul Oteteleșeanu. Sunt fericit că am venit aici, nu atât pentru pictură sau pentru ospitalitate, ci pentru faptul că, în sfârșit, am reușit să îl cunosc pe Pa­ras­chiv. Care a fost exact așa cum mă așteptam. Îmi place caracterul său. În Italia nu avem acest tip caracter. La noi există un caracter mai "soft". Aici, la dvs., oamenii sunt mai fermi, mai duri. Eu unul am adoptat acest tip de carac­ter nu doar în viață, ci și în artă. Și pictez, pictez, pictez. Nu mă pot opri. Nu știu să fac altceva.

- Ați lu­crat mult aici. V-au inspirat co­na­cul, liniștea?

- Foarte mult. Mi-au plă­cut îm­pre­ju­rimile și mai ales conacul. Am ales să pic­tez multe ta­blo­uri într-o căbă­nuță de lângă co­nac. Pen­tru că eu sunt un solitar și acolo e lo­cul perfect pentru a picta. Apoi, în conac, am avut toa­te ma­terialele ca­re mi-au tre­buit: cer­ne­luri, culori, ab­so­lut tot. Totul a fost per­fect. Oame­nii sunt cumsecade și mân­carea bună. Cele opt tablouri le-am făcut cu mare plăcere, de­și nu tre­buia să fac decât trei.

- Vă veți mai întoarce în România?

- Sper că da. Voiam să vin de acum câțiva ani, dar nu a fost posibil. Mai întâi, pentru că noi, cala­brezii semănăm bine cu românii. Poate de aceea, în Calabria, mulți români și românce se căsătoresc cu localnicii. Pentru că noi și românii avem caractere și limbi asemănătoare. Și sutem demni. Ca și noi, ro­mânii sunt rezervați, înainte de a cunoaște o per­soa­nă. Ne trebuie mai mult timp. Demnitatea ră­mâne chiar și atunci când suntem săraci. Apoi, eu sunt foarte atras de cultura și arta românească. Ro­mâ­nia este o țară străveche, cu un pământ magic. Iar mie îmi place să studiez magia. Și sunt foarte interesat și de reli­gia și de obiceiurile din România. La fel ca țara mea, România e sălbatică, plină de fructe și de bu­nătăți. În Calabria, de unde vin eu, pei­­sajul este ex­traordinar. Marea este aproape de mun­te. Un tărâm plin de contraste.

"Artă într-un sat din Oltenia"

La sfârșit, am stat de vorbă și cu pictorul Chris­tian Paraschiv, organizatorul taberelor de la Co­na­cul Oteteleșanu.

- De trei ani, organizați la Conac, împreună cu amfitrionul Valentin Io­nescu, un ciclu pres­ti­gios de tabere de pictură, nu­mite "Prietenii lui Chris­­tian Paraschiv". Invi­tați sunt artiști români, dar mai ales străini, care iau con­tactul, prin artă, cu Ro­mâ­nia. Despre prima ta­bă­ră de la Conac revista noas­tră a scris pe larg. Ce a adus nou anul acesta?

- Când am început să or­ganizăm aceste "tabere de lucru", am avut mai multe în min­te. Am vrut să aducem în Ro­mânia artiști repre­zen­tativi de pe scena interna­țio­nală, alăturându-i unor artiști ro­mâni valoroși ai diverselor gene­rații din țară. Stând și pictând îm­preună o vreme, în acest loc maiestuos și mi­rific, toți artiștii pot schimba idei despre lume și artă. Dar, întâi de toate, am vrut să-i atragem pe oaspeții noștri stră­ini înspre cunoaș­terea în pro­­funzime a satului româ­nesc și a culturii lui. Ba chiar și a modului cum până și mâncarea, și cele mai simple obiceiuri de aici sunt o ex­tin­dere culturală a locu­lui. Ar­tiș­tii străini intră în­tr-un dia­log creativ cu acest crâm­pei de pământ cu totul aparte din România.

- Cum i-ați ales pe ar­tiștii stră­ini care și-au ex­pus apoi, alături de cei ro­mâni, la Institutul Italian de Cul­tură din București, lu­crările rea­lizate la Conac?

- Expozitia de la Ins­ti­tutul Cultural Italian din Bucu­rești n-a fost singulară. Noi, în fiecare an, am orga­nizat o expoziție la București, imediat după taberele de la Conac. Cum anul acesta am avut invitat un artist italian, expoziția a fost găzduită de Institutul Italian.

- Cum se va termina experiența dvs.?

- Lucrările făcute la Conacul Oteteleșanu vor face parte dintr-un muzeu ce va fi deschis lângă conac. Anul următor va fi ultima ediție, după care inaugurăm muzeul. Va fi o expozitie permanentă, cu lucrări selectate ale tuturor artiștilor, ce va marca sfârșitul acestei experiențe fascinante. O inițiativă absolut originală: un muzeu de artă contemporană, cu artiști români și străini, într-un sat din România.