Pisicile misterioase

Redactia
- Anumite pisici au puteri magice. Ele pot comunica telepatic și percep lucruri care scapă înțelesului omenesc. Și mai greu de crezut, ele pot să vindece anumite boli! Un biolog englez de renume internațional, Rupert Sheldrake, a cercetat ani de zile puterile stranii ale pisicilor. Vă prezentăm câteva dintre descoperirile sale -

Telefonul fără fir

Licențiat al faimoasei Universități din Cam­bridge, Rupert Sheldrake explorează de mulți ani puterile necunoscute ale animalelor domestice. După părerea lui, nu oamenii de știință sunt cei care știu cel mai mult despre câini și pisici, ei fiind obișnuiți să considere animalele mai curând un fel de "obiecte miș­că­toare". Ade­vărații "specialiști" sunt aceia care au relații afec­tive cu animalele, în primul rând copiii, apoi stă­pânii și cres­cătorii de animale. Rupert Sheldrake și echi­pa sa au strâns cu răbdare, timp de cinci ani, mii de mărturii în această privință. Apoi le-au studiat pe cele mai tul­bu­rătoare dintre acestea.
Unul dintre cele mai stra­­nii exem­ple se referă la pisicile care "răs­pund" la telefon. Ele știu di­nain­te că stăpânul este acela care sună și se agită în preajma apara­tului. Chiar dacă ape­lu­rile stă­pâ­nului se petrec la orele cele mai im­pre­vizi­bile, mâțe­le cu pricina se re­ped către telefon și se alintă cu bur­ta lipită de podea, în timp ce restul apelurilor le lasă indiferente. Mai mult decât atât, ele se agită încă înainte ca cineva să răspun­dă sau chiar înainte ca telefonul să fi sunat. Cum pot fi oare explicate aceste pre­moniții?
În realitate, orice stăpân de pi­sici este obișnuit cu tot felul de mis­te­re cotidiene, atât de numeroase, în­cât nici măcar nu le mai bagă în seamă. De multe ori, pisicile rămân, dintr-odată, pur și simplu imobi­lizate în câte o poziție bizară, ca și cum ar vedea lucruri invizibile, ca și cum ar auzi zgomote care urechilor omenești le rămân ascunse... Ce percep ele în acele momente? Să fie oare numai mirosuri, im­per­ceptibile pentru oameni, care au acest simț de 14 ori mai puțin dezvoltat decât al lor? Sau este ceva mai mult decât atât? Să fie oare vorba despre percepția in­fra­sunetelor, acele unde sonore pe care noi nu le putem auzi? Sau poate că realitatea este încă și mai sur­prinzătoare...

Dialog la distanță

Un alt fenomen bizar, consemnat de Rupert Shel­drake: o pisică se află în afara casei și dorește să in­tre. Ea nu miaună, nu zgârie la ușă, și, totuși, stă­pâ­nii săi intră în alertă într-un mod inexplicabil. Ima­gi­nea pisicii le vine pur și simplu în cap, uneori chiar în timp ce dorm, și știu cumva că pisica iubită este la ușă. Se duc să deschidă și, într-adevăr, pisica este acolo, aș­tep­tând. S-ar putea vor­bi astfel despre ade­vărate pu­teri tele­patice ale felinelor și, fără să vrei, te în­trebi cine este de fapt stăpânul, pisica sau omul...
Alte mărturii uluitoare: mai mulți pro­prietari de pisici s-au simțit pur și simplu "ghidați" către micul lor animal care s-a rătăcit și se află într-o situație dificilă. De obicei, mai întâi aleargă "orbește", îl strigă pe nume dis­perați, îl caută, pentru ca, în cele din urmă, să aban­doneze căutarea, neștiind încotro s-o apuce. Și, dintr-odată, au sentimentul straniu dar clar, că știu cu cer­ti­tudine unde să caute. "Am mers într-o direcție precisă", poves­tește o femeie, "apoi am știut că trebuie s-o iau pe o străduță la stânga, apoi din nou la stânga, într-un gang. Când am ajuns la ca­păt... Rufus, motanul meu, era acolo. Mă aștepta."

Mângâie-mă și spune-mi că mă iubești

În sfârșit, sunt nenumărate expe­riențe indi­vi­duale care, toate, concor­dă: o pisică pare a ști în­totdeauna atunci când stăpânului său îi este rău, când are o suferință fizică sau psihologică. Pare a ști cu pre­cizie când ceva îl doare, când este trist sau supărat. În ase­menea momente, ani­malul are un comportament neo­biș­nuit. Renunțând la sfânta și legendara sa in­de­pendență, pisica rămâne a­proa­pe de stăpânul său și își sporește dovezile inconfundabilei sale tan­dreți. Îi atin­ge fața cu lăbuțele sau se lipește de pieptul lui, acolo unde se află inima, se lipește de el ca și cum ar vrea să-i aline suferința cu ges­turile ei de dragoste. Pam­ponette, o pisică elvețiană, a rămas astfel ore întregi lângă stă­pânul ei cuprins de disperare, reușind, în cele din urmă, să-l întoarcă de la hotărârea de a-și lua viața. Cum a ghicit ea oare ce se petrecea în sufletul său? Asemenea împreju­rări indică faptul că pisicile ne pot percepe intențiile și senti­mentele, că o legătură ne­cu­noscută se stabilește pe cale afectivă între ani­mal și om. Rupert Sheldrake rela­tează cum o anume Christine Hardy, grav rănită la un picior în timpul unei călătorii în India, a fot nevoită să se în­­tindă pe jos. O durere insu­por­ta­bilă îi răvășea trupul. În mo­mentul acela a apărut pisicuța, venită de ni­căieri. Mai întâi i s-a așezat pe cea­fă. Ime­diat durerea i s-a diminuat, și corpul i s-a destins. Apoi s-a mu­tat pe tibia răni­tă, puțin mai jos de tendonul smuls și du­rerea s-a oprit. Piciorul părea că devenise insen­sibil. "Am tras con­cluzia", a po­vestit că­lătoarea, "că pisicuța era perfect conștientă de rană, că acționa în mod deliberat și inteligent la îm­pre­jurarea dramatică prin care tre­ceam."

Ghici cine intră pe ușă?

Cum se pot explica aceste fe­no­mene și modul surprinzător în care acționează ani­malele în asemenea si­tuații? Pentru cer­ce­tătorul Rupert Shel­drake este evi­dent că există un anu­mit tip de co­mu­­ni­care telepatică în­tre om și animal, co­­municare "con­di­țio­nată, în primul rând, de forța legăturii afective" care îi unește. Numai că în cazul oamenilor "civilizați", raționali, din ce în ce mai separați de na­tura-mamă, acest dar al telepatiei este pe cale să se piar­dă. Cu toate acestea, mai exi­stă încă urme ale acestei puteri natu­rale de a co­munica. Bo­șimanii din Kalahari, în Afri­ca australă, știu dacă vânătoarea a fost noro­coasă sau nu înainte ca vânătorii să ajungă aca­să. Cum spun ei, co­mu­nică "fără fir", adică prin transmiterea gân­du­rilor unii către alții. Același lucru se pe­trece și în ca­zul așa-numitului "fe­no­men vardoger" - tradus literal "spirit care te avertizează" -, care mai func­țio­nează încă în mediul rural norvegian. Cu zece până la treizeci de minute îna­inte ca un apro­piat al casei să se în­toar­că, cel care așteaptă, "recep­torul", aude ușa deschizându-se și în­chi­zân­du-se la loc, îl aude pe cel care urmează să vină, pu­nân­du-și paltonul în cuier sau mergând către camera sa, și toate acestea fără ca cineva să fi intrat încă în casă. Atunci, stăpâna casei, liniștită și sigură pe sine, pune pe foc ibricul pentru ceai, știind că omul va apărea în curând. Ei bine, niciunul din toa­te aceste fenomene nu a fost studiat vreodată cu temeinicie.

Despre spirit și stele

Rupert Sheldrake e de părere că puterile misteri­oase ale animalelor sunt manifestările cele mai vizibile ale unei puteri tele­patice "universale". A­ces­tea erau cândva impli­cite și firești, însă evoluția noastră și tabu-urile noas­tre culturale au sfârșit prin a ne face să le pier­dem, să le uităm. "Dog­mele știin­ței și medicinii actuale separă spiritul de corp", spune el. De ce să nu repunem în discuție această idee acceptată fără să fi fost vreodată dovedită? Astfel, cercetătorul propune "cercetarea posibilității ca spiritul să se întindă cu mult mai departe decât limitele ma­te­riale ale creierului, așa cum au crezut dintotdeauna popoa­rele vechi, de-a lungul istoriei umanității". Spi­ritul, departe de a fi un biet prizo­nier în interiorul cu­tiei craniene, și-ar putea avea granițele undeva, în in­fi­nitul universului. El ar pu­tea fi cu adevărat în legătură - așa cum propovă­duiau vechile credințe - cu spiritele străbunilor, ale animalelor, ale naturii... Suntem noi oare sortiți să pierdem această legătură cu universul? Sau poate că ne vom întoarce la origini și vom începe să vedem universul altfel, ca pe un tot viu, în evoluție eternă, în care fiecare părticică poate comunica și le poate simți pe toate celelalte, în care fiecare gând, îndrumat de iubire, creează echilibru și armonie.

Inima și torsul pisicilor

Printre alte subiecte pe care le-a cercetat, bio­logul german Gerard Lippert s-a ocupat și de... tor­sul pi­sicilor. Acesta este semnul exterior al mul­țumirii, dar și o sursă de relaxare pentru cei care se află în preajma lor. Originea psihologică a torsului rămâne mis­te­rioasă: anumiți specialiști vorbesc despre vibrația a două pliuri membranoase aflate în spatele corzilor vo­cale ale felinelor. Alții sunt de părere că e vorba mai cu­rând despre urcarea sânge­lui către inimă, care pro­voa­că vibrații la nivelul toracelui și al traheii. Indiferent de explicația co­rectă, Gerard Li­ppert este uimit în primul rând de faptul că sunetul pro­dus de o pisică ce toarce este mo­dulat pe frecvența de 60 de bătăi pe minut, în fază perfectă cu... inima oamenilor. El ob­servă, de asemenea, si­mi­li­tu­di­nea uimi­toa­re între torsul pi­sicii și cân­tările sacre ale că­lu­gărilor ti­betani, atât de aproa­pe de rit­mul unei respirații...

Pisica din vis

Doctorul francez Fernand Mery povestește despre ului­toa­rele experiențe pe care le-a trăit cu o pisică. Într-o zi, unul dintre pacienții săi i-a încre­dințat un motănel pe nume Minou, pentru ca apoi să uite să-l mai ia îna­poi. Fernand Mery a început să țină la micuțul animal, însă, la capătul unui an, acesta moare în urma unei meningite fulge­ră­toare. În mod straniu, chiar a do­ua zi după moartea lui Mi­nou, veterinarul primește vești de la fostul stăpân al mo­tă­ne­lului: "Dragă doctore, după o atât de înde­lungată tăcere, sunt sigur că mă veți con­sidera un «tată» denaturat, dar aș vrea să știu dacă îl mai aveți pe Mi­nou... Chiar noaptea trecută, soția mea a avut un coș­mar teribil. Se făcea că Minou al nos­tru era rănit la cap și încerca disperat să se cațere pe fațada casei până la noi. Vă rog deci, domnule doctor, dați-ne vești despre Mi­nou, căci soția mea nu mai are liniște". Minou însă tocmai murise în chinuri teribile, cu capul înfășurat în bandaje cu ghea­ță, menite a-i alina du­rerile în­gro­zitoare. Să fi fost o simplă întâmplare visul fostei sale stăpâne? Cum să nu credem că ea a fost pur și simplu "pre­venită", într-un fel pe care nu-l în­țe­legem, despre agonia lui Minou?

Animale care vindecă

Efectele benefice ale ani­ma­lelor de companie asu­pra să­nă­­tății oa­me­nilor sunt astăzi de­mons­­trate de multiple lu­crări științifice. Con­form mai multor son­da­je, per­soanele care au su­ferințe fizice sau mo­rale afirmă că prezența pisicii sau a câinelui le alină durerea mai mult de­cât prezența par­te­ne­rului de viață sau a prie­te­nilor. Poate pentru că animalele au dublul avan­taj de a fi tăcute și de a fi capabile de o iu­bi­re necondiționată. Un stu­diu recent, efec­tuat la Universitatea din Philadelphia, a comparat două grupuri de persoane în vârstă. Din primul grup făceau parte per­soa­ne care adoptaseră câte o pi­­sică, din cel de-al doi­lea, persoane care nu aveau un animal personal. La începutul experimen­tu­lui, cele două grupuri erau într-o stare de să­nă­tate similară. La capătul unui singur an, per­soa­nele care trăiau îm­pre­ună cu pisici aveau cu mult mai puține angoase, erau cu mult mai puțin deprimate, în același timp tensiunea lor arterială era mai scăzută și consumau mai puține medicamente. Starea lor de sănătate generală era mai bună.
Conform unui studiu publicat în Revista Ame­ricană de Cardiologie, victimele unui infarct au de 6 ori mai puține șanse de a muri, în anul care urmează acestui accident... dacă au acasă un animal domestic. Ex­pe­riențele care urmăresc transfor­marea animalelor de companie într-un sprijin pentru sănătatea oamenilor sunt din ce în ce mai răspândite. Clinica "Schlossli d'Oetvil-am-See" din Elveția, unde sunt tratați pa­cienții cu depresii puternice, a adop­tat-o pe Pippo, o pisică în vârstă de 8 ani. Personalul medical a remarcat că această pisicuță nu numai că destinde ambianța, dar, mai mult decât atât, caută compania acelor pacienți care sunt într-o stare mai gravă. De asemenea, la spi­ta­lul pentru copii "Great-Ormond" din Londra, vo­lun­tarii aduc cu ei căței și pisici în vizită la micii pacienți internați acolo. Tristețea acestora, cauzată de șederea pre­lungită în spital, este spulberată într-o manieră atât de concludentă, încât experiențele continuă.

LIVIU ȘUTEU

Foto: Dreamstime, 123RF - 3