Telefonul fără fir
Licențiat al faimoasei Universități din Cambridge, Rupert Sheldrake explorează de mulți ani puterile necunoscute ale animalelor domestice. După părerea lui, nu oamenii de știință sunt cei care știu cel mai mult despre câini și pisici, ei fiind obișnuiți să considere animalele mai curând un fel de "obiecte mișcătoare". Adevărații "specialiști" sunt aceia care au relații afective cu animalele, în primul rând copiii, apoi stăpânii și crescătorii de animale. Rupert Sheldrake și echipa sa au strâns cu răbdare, timp de cinci ani, mii de mărturii în această privință. Apoi le-au studiat pe cele mai tulburătoare dintre acestea.
Unul dintre cele mai stranii exemple se referă la pisicile care "răspund" la telefon. Ele știu dinainte că stăpânul este acela care sună și se agită în preajma aparatului. Chiar dacă apelurile stăpânului se petrec la orele cele mai imprevizibile, mâțele cu pricina se reped către telefon și se alintă cu burta lipită de podea, în timp ce restul apelurilor le lasă indiferente. Mai mult decât atât, ele se agită încă înainte ca cineva să răspundă sau chiar înainte ca telefonul să fi sunat. Cum pot fi oare explicate aceste premoniții?
În realitate, orice stăpân de pisici este obișnuit cu tot felul de mistere cotidiene, atât de numeroase, încât nici măcar nu le mai bagă în seamă. De multe ori, pisicile rămân, dintr-odată, pur și simplu imobilizate în câte o poziție bizară, ca și cum ar vedea lucruri invizibile, ca și cum ar auzi zgomote care urechilor omenești le rămân ascunse... Ce percep ele în acele momente? Să fie oare numai mirosuri, imperceptibile pentru oameni, care au acest simț de 14 ori mai puțin dezvoltat decât al lor? Sau este ceva mai mult decât atât? Să fie oare vorba despre percepția infrasunetelor, acele unde sonore pe care noi nu le putem auzi? Sau poate că realitatea este încă și mai surprinzătoare...
Dialog la distanță
Un alt fenomen bizar, consemnat de Rupert Sheldrake: o pisică se află în afara casei și dorește să intre. Ea nu miaună, nu zgârie la ușă, și, totuși, stăpânii săi intră în alertă într-un mod inexplicabil. Imaginea pisicii le vine pur și simplu în cap, uneori chiar în timp ce dorm, și știu cumva că pisica iubită este la ușă. Se duc să deschidă și, într-adevăr, pisica este acolo, așteptând. S-ar putea vorbi astfel despre adevărate puteri telepatice ale felinelor și, fără să vrei, te întrebi cine este de fapt stăpânul, pisica sau omul...
Alte mărturii uluitoare: mai mulți proprietari de pisici s-au simțit pur și simplu "ghidați" către micul lor animal care s-a rătăcit și se află într-o situație dificilă. De obicei, mai întâi aleargă "orbește", îl strigă pe nume disperați, îl caută, pentru ca, în cele din urmă, să abandoneze căutarea, neștiind încotro s-o apuce. Și, dintr-odată, au sentimentul straniu dar clar, că știu cu certitudine unde să caute. "Am mers într-o direcție precisă", povestește o femeie, "apoi am știut că trebuie s-o iau pe o străduță la stânga, apoi din nou la stânga, într-un gang. Când am ajuns la capăt... Rufus, motanul meu, era acolo. Mă aștepta."
Mângâie-mă și spune-mi că mă iubești
În sfârșit, sunt nenumărate experiențe individuale care, toate, concordă: o pisică pare a ști întotdeauna atunci când stăpânului său îi este rău, când are o suferință fizică sau psihologică. Pare a ști cu precizie când ceva îl doare, când este trist sau supărat. În asemenea momente, animalul are un comportament neobișnuit. Renunțând la sfânta și legendara sa independență, pisica rămâne aproape de stăpânul său și își sporește dovezile inconfundabilei sale tandreți. Îi atinge fața cu lăbuțele sau se lipește de pieptul lui, acolo unde se află inima, se lipește de el ca și cum ar vrea să-i aline suferința cu gesturile ei de dragoste. Pamponette, o pisică elvețiană, a rămas astfel ore întregi lângă stăpânul ei cuprins de disperare, reușind, în cele din urmă, să-l întoarcă de la hotărârea de a-și lua viața. Cum a ghicit ea oare ce se petrecea în sufletul său? Asemenea împrejurări indică faptul că pisicile ne pot percepe intențiile și sentimentele, că o legătură necunoscută se stabilește pe cale afectivă între animal și om. Rupert Sheldrake relatează cum o anume Christine Hardy, grav rănită la un picior în timpul unei călătorii în India, a fot nevoită să se întindă pe jos. O durere insuportabilă îi răvășea trupul. În momentul acela a apărut pisicuța, venită de nicăieri. Mai întâi i s-a așezat pe ceafă. Imediat durerea i s-a diminuat, și corpul i s-a destins. Apoi s-a mutat pe tibia rănită, puțin mai jos de tendonul smuls și durerea s-a oprit. Piciorul părea că devenise insensibil. "Am tras concluzia", a povestit călătoarea, "că pisicuța era perfect conștientă de rană, că acționa în mod deliberat și inteligent la împrejurarea dramatică prin care treceam."
Ghici cine intră pe ușă?
Cum se pot explica aceste fenomene și modul surprinzător în care acționează animalele în asemenea situații? Pentru cercetătorul Rupert Sheldrake este evident că există un anumit tip de comunicare telepatică între om și animal, comunicare "condiționată, în primul rând, de forța legăturii afective" care îi unește. Numai că în cazul oamenilor "civilizați", raționali, din ce în ce mai separați de natura-mamă, acest dar al telepatiei este pe cale să se piardă. Cu toate acestea, mai există încă urme ale acestei puteri naturale de a comunica. Boșimanii din Kalahari, în Africa australă, știu dacă vânătoarea a fost norocoasă sau nu înainte ca vânătorii să ajungă acasă. Cum spun ei, comunică "fără fir", adică prin transmiterea gândurilor unii către alții. Același lucru se petrece și în cazul așa-numitului "fenomen vardoger" - tradus literal "spirit care te avertizează" -, care mai funcționează încă în mediul rural norvegian. Cu zece până la treizeci de minute înainte ca un apropiat al casei să se întoarcă, cel care așteaptă, "receptorul", aude ușa deschizându-se și închizându-se la loc, îl aude pe cel care urmează să vină, punându-și paltonul în cuier sau mergând către camera sa, și toate acestea fără ca cineva să fi intrat încă în casă. Atunci, stăpâna casei, liniștită și sigură pe sine, pune pe foc ibricul pentru ceai, știind că omul va apărea în curând. Ei bine, niciunul din toate aceste fenomene nu a fost studiat vreodată cu temeinicie.
Despre spirit și stele
Rupert Sheldrake e de părere că puterile misterioase ale animalelor sunt manifestările cele mai vizibile ale unei puteri telepatice "universale". Acestea erau cândva implicite și firești, însă evoluția noastră și tabu-urile noastre culturale au sfârșit prin a ne face să le pierdem, să le uităm. "Dogmele științei și medicinii actuale separă spiritul de corp", spune el. De ce să nu repunem în discuție această idee acceptată fără să fi fost vreodată dovedită? Astfel, cercetătorul propune "cercetarea posibilității ca spiritul să se întindă cu mult mai departe decât limitele materiale ale creierului, așa cum au crezut dintotdeauna popoarele vechi, de-a lungul istoriei umanității". Spiritul, departe de a fi un biet prizonier în interiorul cutiei craniene, și-ar putea avea granițele undeva, în infinitul universului. El ar putea fi cu adevărat în legătură - așa cum propovăduiau vechile credințe - cu spiritele străbunilor, ale animalelor, ale naturii... Suntem noi oare sortiți să pierdem această legătură cu universul? Sau poate că ne vom întoarce la origini și vom începe să vedem universul altfel, ca pe un tot viu, în evoluție eternă, în care fiecare părticică poate comunica și le poate simți pe toate celelalte, în care fiecare gând, îndrumat de iubire, creează echilibru și armonie.
Inima și torsul pisicilor
Printre alte subiecte pe care le-a cercetat, biologul german Gerard Lippert s-a ocupat și de... torsul pisicilor. Acesta este semnul exterior al mulțumirii, dar și o sursă de relaxare pentru cei care se află în preajma lor. Originea psihologică a torsului rămâne misterioasă: anumiți specialiști vorbesc despre vibrația a două pliuri membranoase aflate în spatele corzilor vocale ale felinelor. Alții sunt de părere că e vorba mai curând despre urcarea sângelui către inimă, care provoacă vibrații la nivelul toracelui și al traheii. Indiferent de explicația corectă, Gerard Lippert este uimit în primul rând de faptul că sunetul produs de o pisică ce toarce este modulat pe frecvența de 60 de bătăi pe minut, în fază perfectă cu... inima oamenilor. El observă, de asemenea, similitudinea uimitoare între torsul pisicii și cântările sacre ale călugărilor tibetani, atât de aproape de ritmul unei respirații...
Pisica din vis
Doctorul francez Fernand Mery povestește despre uluitoarele experiențe pe care le-a trăit cu o pisică. Într-o zi, unul dintre pacienții săi i-a încredințat un motănel pe nume Minou, pentru ca apoi să uite să-l mai ia înapoi. Fernand Mery a început să țină la micuțul animal, însă, la capătul unui an, acesta moare în urma unei meningite fulgerătoare. În mod straniu, chiar a doua zi după moartea lui Minou, veterinarul primește vești de la fostul stăpân al motănelului: "Dragă doctore, după o atât de îndelungată tăcere, sunt sigur că mă veți considera un «tată» denaturat, dar aș vrea să știu dacă îl mai aveți pe Minou... Chiar noaptea trecută, soția mea a avut un coșmar teribil. Se făcea că Minou al nostru era rănit la cap și încerca disperat să se cațere pe fațada casei până la noi. Vă rog deci, domnule doctor, dați-ne vești despre Minou, căci soția mea nu mai are liniște". Minou însă tocmai murise în chinuri teribile, cu capul înfășurat în bandaje cu gheață, menite a-i alina durerile îngrozitoare. Să fi fost o simplă întâmplare visul fostei sale stăpâne? Cum să nu credem că ea a fost pur și simplu "prevenită", într-un fel pe care nu-l înțelegem, despre agonia lui Minou?
Animale care vindecă
Efectele benefice ale animalelor de companie asupra sănătății oamenilor sunt astăzi demonstrate de multiple lucrări științifice. Conform mai multor sondaje, persoanele care au suferințe fizice sau morale afirmă că prezența pisicii sau a câinelui le alină durerea mai mult decât prezența partenerului de viață sau a prietenilor. Poate pentru că animalele au dublul avantaj de a fi tăcute și de a fi capabile de o iubire necondiționată. Un studiu recent, efectuat la Universitatea din Philadelphia, a comparat două grupuri de persoane în vârstă. Din primul grup făceau parte persoane care adoptaseră câte o pisică, din cel de-al doilea, persoane care nu aveau un animal personal. La începutul experimentului, cele două grupuri erau într-o stare de sănătate similară. La capătul unui singur an, persoanele care trăiau împreună cu pisici aveau cu mult mai puține angoase, erau cu mult mai puțin deprimate, în același timp tensiunea lor arterială era mai scăzută și consumau mai puține medicamente. Starea lor de sănătate generală era mai bună.
Conform unui studiu publicat în Revista Americană de Cardiologie, victimele unui infarct au de 6 ori mai puține șanse de a muri, în anul care urmează acestui accident... dacă au acasă un animal domestic. Experiențele care urmăresc transformarea animalelor de companie într-un sprijin pentru sănătatea oamenilor sunt din ce în ce mai răspândite. Clinica "Schlossli d'Oetvil-am-See" din Elveția, unde sunt tratați pacienții cu depresii puternice, a adoptat-o pe Pippo, o pisică în vârstă de 8 ani. Personalul medical a remarcat că această pisicuță nu numai că destinde ambianța, dar, mai mult decât atât, caută compania acelor pacienți care sunt într-o stare mai gravă. De asemenea, la spitalul pentru copii "Great-Ormond" din Londra, voluntarii aduc cu ei căței și pisici în vizită la micii pacienți internați acolo. Tristețea acestora, cauzată de șederea prelungită în spital, este spulberată într-o manieră atât de concludentă, încât experiențele continuă.
LIVIU ȘUTEU
Foto: Dreamstime, 123RF - 3