El se compune din numele celor doi evangheliști pictați pe bolta bisericilor ortodoxe, în partea dinspre altar. Mă numesc Ioana Matei și m-am născut exact la jumătatea secolului al XX-lea, într-un sat pitoresc din mijlocul Olteniei. Deși am copilărit la țară, nu pot spune că n-am cunoscut și zile de bucurie. Cu toate că părinții mei erau săraci și munceau din greu pământul, luptându-se cu cotele către stat (în acei ani ai "obsedantului deceniu" '50-'60), totuși își făceau timp, mai ales iarna, să-și educe copiii, sădindu-le în suflet credința în Dumnezeu, spiritul de dreptate, de cinste, dragostea pentru locul nașterii și pentru înaintași. Fiind cea mai mare dintre frați, vara eram solicitată de părinți la treburile gospodărești. Asta nu m-a făcut să-mi simt copilăria o temniță. Ba, dimpotrivă, singură pe câmp, cu cele cinci oițe la pășune, sub razele blânde sau arzătoare ale soarelui, admiram cerul albastru, priveam gâzele multicolore ce se dezmorțeau primăvara, firele de iarbă și florile legănate de vânt sau căutam cu satisfacție prin fânul înmiresmat mult râvniții fragi dulci. Și, cel mai adesea, în mijlocul câmpului, ascultând trilul ciocârliei și, urmărindu-i zborul, visam. La ce putea visa un copil de la țară dacă nu la viitor, la un viitor mai bun, la o lume frumoasă, în care să nu mai fie copii flămânzi, îmbrăcați prost, istoviți prea devreme de muncile câmpului? Mai târziu, în anii de școală, mi s-au deschis alte orizonturi asupra lumii. Îmi plăcea să învăț. Și în anii aceia visam mult la viitor, la un viitor luminos pentru toată lumea, când omenirea, pe deplin conștientă, va fi făurit o viață bună, fericită pentru toți oamenii. Așa gândeam pe atunci, neștiind că toate sunt de la Dumnezeu.
Acum, în anul de grație 2017, când mi-am irosit cea mai mare parte din viață fără să întâlnesc fericirea statornică la care visam, rămân pe gânduri și mă-ntreb: oare pentru ce am trăit și la ce mi-a folosit viața pe care am dus-o? Ce a fost mai frumos în viața mea? Căutând un răspuns la această întrebare, găsesc că tot ce a fost frumos au fost visele: visul unei vieți mai bune, visul unei cariere împlinite, al unei căsnicii reușite, visul de mamă ce-și dorește copii frumoși, sănătoși și deștepți. Am năzuit la toate acestea. Și totuși...
Într-o zi de aprilie, m-am îmbolnăvit, ca orice om, de o boală obișnuită: gripă. După tratamentul ambulatoriu cu antibiotice, după o internare la spital, unde am fost tratată de pneumonie, în urma unor analize amănunțite, a căzut ca un trăsnet verdictul: aveam leucemie acută mieloblastică. Fiind internată la Clinica de Hematologie a Spitalului nr. 2 Craiova, am cunoscut prăbușirea, sentimentul condamnării la moarte, suferința cea mai profundă - fizică și sufletească. Vedeam muribunzi, epave umane, ceea ce mai rămăsese în urma suferinței acerbe din ceea ce fusese cândva un om. Am cunoscut sentimentul disperării fără limite, când, în urma curei chimioterapice, simțeam imense și insuportabile dureri de oase, grețuri, dureri usturătoare care-mi ieșeau prin creștet.
În același salon cu mine se afla și soția unui judecător, grav bolnavă, muribundă, care avea același diagnostic ca și mine. Judecătorul procurase mai multe numere din revista "Formula AS" și, citind-o și eu în momentele când mai puteam citi, am aflat de cazuri vindecate de această cumplită boală. Într-unul din numere era relatat cazul unei călugărițe care se vindecase, într-un an de zile, prin tratamente alternative (chimioterapie și tratament naturist) și prin credință nestrămutată în Dumnezeu. Se spunea acolo că un an de zile s-a rugat citind Cinstitul Paraclis al Maicii Domnului, și boala a dispărut. Aceste exemple de vindecare mi-au dat și mie speranțe. După cura făcută în iunie-iulie, am venit acasă, am căutat și eu cartea mea de rugăciuni și am început să citesc zilnic, cu credință fermă, Paraclisul. Mi-a fost foarte repede de ajutor. Imediat, Dumnezeu a făcut să nu mă mai simt părăsită, abandonată și nenorocită, bătută de soartă. Pe la sfârșitul verii, aflând de ceea ce mi s-a întâmplat, vecinii, acei vecini de bloc atât de indiferenți altădată, mi-au dat un semn de solidaritate și ajutor. Aici a înfăptuit Dumnezeu minunea, schimbându-i pe oameni, făcându-i mai buni. Sprijinită moral, imediat starea mea sufletească s-a îmbunătățit și, odată cu ea, starea sănătății. M-am rugat din tot sufletul să le ajute Dumnezeu și să-i ferească de asemenea cumplite și necruțătoare boli pe toți oamenii. Ce să vă spun? Prin rugăciune continuă, prin nădejdea nețărmurită că bunul Dumnezeu mă va ajuta, în prezent, starea sănătății mele s-a îmbunătățit simțitor, boala a intrat în remisiune completă și mi-a revenit pofta de viață. Îi mulțumesc din toată inima atotputernicului Stăpân al vieții și morții că m-a ridicat din patul suferinței. Acum pot spune că sunt fericită că trăiesc, că mi-a mai dat Dumnezeu zile și că m-a ajutat să-L descopăr cu adevărat. Pentru asta merită, într-adevăr, să trăiesc.
IOANA MATEI