Când visele se împlinesc

Cititor Formula AS
Sunt o persoană cu un nume pre­destinat, se pare.

El se compune din numele celor doi evangheliști pictați pe bolta bisericilor ortodoxe, în partea dinspre altar. Mă numesc Ioana Matei și m-am năs­cut exact la jumătatea secolului al XX-lea, într-un sat pitoresc din mijlocul Olteniei. Deși am copilărit la țară, nu pot spune că n-am cunoscut și zile de bucurie. Cu toate că părinții mei erau săraci și munceau din greu pământul, luptându-se cu cotele către stat (în acei ani ai "obsedantului deceniu" '50-'60), totuși își fă­ceau timp, mai ales iarna, să-și educe copiii, să­dindu-le în suflet cre­dința în Dumnezeu, spiritul de dreptate, de cinste, dra­gos­tea pentru locul nașterii și pentru înaintași. Fiind cea mai mare dintre frați, vara eram solicitată de părinți la trebu­rile gospodărești. Asta nu m-a făcut să-mi simt copi­lă­ria o temniță. Ba, dimpotrivă, singură pe câmp, cu cele cinci oițe la pășune, sub razele blânde sau arzătoare ale soa­relui, ad­miram cerul albastru, priveam gâzele multicolore ce se dez­mor­țeau pri­mă­vara, firele de iarbă și florile legănate de vânt sau căutam cu satisfacție prin fânul înmiresmat mult râv­niții fragi dulci. Și, cel mai adesea, în mijlocul câm­pu­lui, ascul­tând trilul cio­cârliei și, urmărindu-i zbo­rul, vi­sam. La ce putea visa un copil de la țară dacă nu la viitor, la un viitor mai bun, la o lume frumoasă, în care să nu mai fie copii flă­mânzi, îm­brăcați prost, is­to­viți prea devreme de mun­cile câmpu­lui? Mai târziu, în anii de școală, mi s-au des­chis alte ori­zonturi asu­pra lumii. Îmi plăcea să în­văț. Și în anii aceia visam mult la viitor, la un viitor lu­minos pentru toată lumea, când ome­nirea, pe deplin con­știentă, va fi făurit o viață bu­nă, feri­cită pentru toți oa­me­nii. Așa gândeam pe a­tunci, neștiind că toate sunt de la Dumnezeu.
Acum, în anul de grație 2017, când mi-am irosit cea mai mare parte din viață fără să în­tâlnesc fericirea statornică la care visam, rămân pe gânduri și mă-ntreb: oare pentru ce am trăit și la ce mi-a folosit viața pe care am dus-o? Ce a fost mai frumos în viața mea? Căutând un răs­puns la această întrebare, găsesc că tot ce a fost frumos au fost visele: visul unei vieți mai bune, visul unei cariere îm­plinite, al unei căsnicii reu­șite, visul de mamă ce-și dorește copii fru­moși, sănătoși și deștepți. Am năzuit la toate acestea. Și totuși...
Într-o zi de aprilie, m-am îmbolnăvit, ca orice om, de o boală obișnuită: gripă. După trata­men­tul ambulatoriu cu antibiotice, după o internare la spital, unde am fost tratată de pneumonie, în urma unor analize amănunțite, a căzut ca un trăs­net verdictul: aveam leucemie acută mieloblas­tică. Fiind internată la Clinica de Hematologie a Spitalului nr. 2 Craiova, am cunoscut prăbu­și­rea, sen­ti­­mentul condamnării la moarte, sufe­rința cea mai profun­dă - fizică și sufletească. Ve­deam mu­ribunzi, epave umane, ceea ce mai ră­mă­sese în urma suferinței acerbe din ceea ce fusese cândva un om. Am cunoscut sentimentul dispe­rării fără limite, când, în urma curei chimiote­rapice, sim­țeam imense și insuportabile dureri de oase, grețuri, dureri usturătoare care-mi ieșeau prin creștet.
În același salon cu mine se afla și soția unui judecător, grav bolnavă, muribundă, care avea același diagnostic ca și mine. Judecătorul procu­rase mai multe numere din revista "Formula AS" și, citind-o și eu în momentele când mai pu­team citi, am aflat de cazuri vindecate de această cum­pli­tă boală. Într-unul din numere era relatat cazul unei călugărițe care se vindecase, într-un an de zile, prin tratamente al­ternative (chimioterapie și tratament na­tu­rist) și prin credință nestrămu­tată în Dumnezeu. Se spu­­nea acolo că un an de zile s-a rugat citind Cins­titul Para­clis al Maicii Domnului, și boala a dis­părut. Aceste exemple de vindecare mi-au dat și mie speranțe. După cura făcută în iunie-iulie, am venit acasă, am căutat și eu cartea mea de ru­găciuni și am început să citesc zilnic, cu credință fermă, Pa­ra­clisul. Mi-a fost foarte repede de ajutor. Imediat, Dumnezeu a făcut să nu mă mai simt pă­ră­sită, aban­donată și nenorocită, bătută de soartă. Pe la sfâr­și­tul verii, aflând de ceea ce mi s-a în­tâm­plat, ve­cinii, acei vecini de bloc atât de indiferenți al­tă­dată, mi-au dat un semn de solidaritate și ajutor. Aici a în­făp­tuit Dumnezeu mi­nu­nea, schimbân­du-i pe oa­meni, fă­cându-i mai buni. Spri­jinită moral, imediat starea mea sufletească s-a îm­bunătățit și, odată cu ea, starea să­nătății. M-am rugat din tot sufletul să le ajute Dumnezeu și să-i ferească de ase­me­nea cumplite și necruțătoare boli pe toți oamenii. Ce să vă spun? Prin rugă­ciune continuă, prin nădejdea nețărmurită că bunul Dumnezeu mă va aju­ta, în prezent, sta­­rea sănătății me­le s-a îm­bunătățit sim­ți­tor, boala a in­trat în remisiune completă și mi-a re­venit pofta de via­ță. Îi mulțu­mesc din toa­tă ini­ma atot­pu­ternicului Stă­pân al vieții și morții că m-a ridi­cat din pa­tul sufe­rin­ței. Acum pot spune că sunt feri­cită că trăiesc, că mi-a mai dat Dumne­zeu zile și că m-a ajutat să-L desco­păr cu adevărat. Pentru asta merită, într-adevăr, să tră­iesc.

IOANA MATEI