"Între mine și mama a fost mereu un raport de forțe."
Dacă o asculți, te învăluie din prima catifeaua inconfundabilă a vocii ei - o căldură și o forță care i-au făcut pe critici să o încoroneze cu premii și să se declare doborâți de vocea ei excepțională. ("Elle a secoué les cocotiers."/"A făcut valuri." titrau ziarele după primul ei spectacol). Însă cu mult înainte să devină "la fameuse Vaduvá", care și-a meritat aplauzele pe cele mai faimoase scene ale lumii și pe care francezii au numit-o expertă în repertoriul francez de operă, cu mult înainte ca Parisul s-o primească și s-o găzduiască pe o stradă care într-un fel îi poartă numele, Rue de la Reine Blanche, Leontina Văduva a fost doar fiica Mariei Ciobanu. O descendență greu de purtat, mai ales când ești tu însuți un artist cu har.
- Ați ales o fotografie alături de mama dvs, cântăreața Maria Ciobanu.
- Da, îmi plac în ea cele două priviri diferite : cea a mamei, sigură și afirmată, cealaltă a mea nesigură, cu o ușoară teamă de viitor. Chiar și zâmbetul nostru e diferit.
- Pe mine mă face să mă gândesc la un joc al apropierii și depărtării de mama, pe care intuiesc că l-ați dus toată viața.
- Într-un fel, da, jocul acesta a existat din plin în relația noastră. Între noi a fost mereu un raport de forțe, generat de faptul că avem personalități diferite. Dar și de faptul că am traversat alături de mama perioada cea mai dificilă din viața ei, lucru care ne-a încrâncenat câteodată, dar care ne-a și apropiat foarte tare. Eu sunt primul ei copil și am fost practic martoră la toate greutățile pe care le-a avut de întâmpinat la începutul carierei. Mi-ar fi plăcut să o cunosc într-o perioadă mai calmă a vieții ei. În copilărie, mama muncea enorm de mult. Când venea acasă, săraca trebuia să vadă care sunt problemele, nu mai avea timp și de bucurii. De altfel, una din imaginile din copilărie care îmi persistă în memorie e cu noi două într-o mică garsonieră într-o mansardă de lângă Cișmigiu. Mama are un fular pe cap, e îmbrăcată cu un palton și face mâncare pe un aragaz mic și prăpădit după un paravan de carton. Era îngrozitor de frig, erau primii ei ani în București.
- Nu v-a lipsit o confidentă la vârsta aceea ?
- Nu, pentru că am avut un înger păzitor, pe Tanti Stelica, o mare admiratoare a mamei, care dădea adesea târcoale casei, doar-doar o va vedea puțin. Și într-o zi, când a venit să-i dea un buchet de flori, mama a întrebat-o dacă nu poate să stea câteva ore cu noi, avea deja două fete și ducea lipsă de persoane de ajutor. A venit și a rămas 30 de ani, un devotament rar întâlnit.
- Dar cu tatăl dvs ce s-a întâmplat ?
Mama era foarte tânără când s-a căsătorit, după un an și-a dat seama că relația nu merge. S-a recăsătorit la scurtă vreme, însă nu mi-a spus că eu am de fapt alt tată. Am aflat adevărul abia la 9 ani. Tata a venit s-o vadă pe mama și în fața blocului m-a recunoscut. Eu semăn foarte bine cu el. M-a luat de gât și mi-a zis : « Tu știi că eu sunt tatăl tău? » Am rămas interzisă. A urmat apoi o perioadă foarte dificilă în viața mea, până pe la 17 ani, când am trecut prin tot felul de crize în care încercam să înțeleg și să accept.
- Ați ținut legătura cu el ?
L-am văzut doar de patru ori în toată viața mea. Și asta pentru că m-am dus eu să-l caut. Aș fi vrut să-l cunosc mai bine. Se spune că fetele își iau patrimoniul afectiv de la tată.
"Mi s-a reproșat că nu știu să fiu divă"
- La vremea la care a fost făcută fotografia, apăruserăți deja pe scenă. Dar de când cântați, de fapt ?
- Cred că am cântat dintotdeauna. Pe la 13 ani, Tanti Stelica a insistat pe lângă mama să mă ia să cânt cu ea la nunți. Și vreo șapte ani am cântat împreună. A fost o școală foarte bună pentru mine, deși de învățat am învățat mai mult singură. « Păi, ce, eu n-am învățat singură ? », îmi spunea. Mama e un om foarte direct. Când mă vede pe mine cum predau, e într-o mare admirație. Îmi zice: "Eu n-aș avea răbdarea ta. Eu spun ce am de spus și gata. »
Nu e greu să crești alături de o asemenea personalitate ?
Sigur că mama e o adevărată profesionistă, o femeie extrem de puternică și prezența ei e copleșitoare, o prezență de care nu ai cum să scapi. Încă sunt pentru toată lumea fiica doamnei Maria Ciobanu. Iar eu eram exact opusul ei, o persoană foarte discretă, foarte timidă. La 12 ani, când venea cineva la noi, eu încă mă mai ascundeam într-un colț și nu vorbeam cu nimeni. În timp, pe unii o apropiere de genul acesta îi poate minimaliza, le poate tăia din aripi doar pentru că nu fac față aceluiași ritm nebunesc. Dar e fals, pentru că performanțele pot fi de foarte multe feluri, iar rețetele de succes nu sunt identice. De altfel, mama mi-a mărturisit odată cu admirație: "Măi, mamă, tu crezi că eu aș fi putut face ce faci tu? E greu, mamă!"
- De ce ați lăsat muzica populară în urmă ?
- Cred că am simțit nevoia de identitate. Nu puteam să merg la nesfârșit pe urmele mamei. A început cu dragostea mea pentru Strauss și cu plăcerea de a face pe soprana prin casă. Pe mama a bucurat-o noua mea pasiune și, fiindcă m-am luat în serios, m-a dus la cursuri la doamna profesoara Arta Florescu. Muzica de operă mi-a făcut bine. Pentru că trebuia să interpretez mereu un personaj, încet, încet am ieșit din coconul meu și am început să comunic și eu normal.
- Poate că dorința de a merge spre ceilalți a existat dintotdeauna, dar ceva vă ținea în loc.
- Nu am fost niciodată o persoană expansivă. Pe scenă, da, îmi permit orice. Dar în viața mea de zi cu zi sunt exact opusul. De multe ori, după spectacol mă demachiez și ies cât pot de repede din teatru, ca să nu am de-a face cu publicul. Cumva, asta mi s-a și reproșat, că nu știu să fiu divă, că nu am prelungit personajul și în afara scenei, ca să creez o legendă.
"Succesul se împrăștie ca fumul de țigară"
- În fotografie, mama se uită mai aproape, dvs. spre depărtări. E privirea celei care într-o zi își face valiza și pleacă din țară.
- Așa e. (Râde!) În 1987 am avut debutul la Toulouse și imediat după m-am trezit cu mai multe contracte: un spectacol la Genova, unul la Houston în America, unul în Olanda, unul pentru Opera din Paris și unul pentru Covent Garden la Londra. M-am întors deci în țară cu valijoara bine făcută, mândră de mine și cu cele mai bune intenții. Însă când să plec în America mi s-a refuzat viza. Și doar cu foarte mari sacrificii și intervenții din partea mamei am reușit s-o obțin mai târziu pentru Paris. Pierdusem deja Olanda, pierdusem și intrarea în America. Ca s-o recuperez a trebuit să aștept încă zece ani, fiindcă niciun impresar nu mai avea încredere în mine, odată ce nu respectasem contractul. Ei, și când m-am văzut la Paris nici prin gând nu mi-a mai trecut să mă întorc. Nu puteam să mai risc. Cum am ajuns, am cerut azil politic.
- Cum a fost ruptura de țară? Statutul de emigrant poate fi umilitor.
A fost foarte grea, dar a fost un rău necesar, altfel nu m-aș fi putut realiza. Din fericire, aveam contractele, care îmi aduceau bani, aveam din ce să trăiesc. Dar erau toate celelalte. Sentimentul de vinovăție că pe mama o interziseseră la televizor și la radio din cauza mea. Dorul sfâșietor de ea, de fiecare dată când vorbeam la telefon. Faptul că nu aveam unde sta, o vreme am locuit la impresara mea, apoi m-am tot mutat dintr-un loc în altul. Și mai ales singurătatea. Mi-era frică, mă îndoiam de mine, aveam un contract, un succes, dar cum trecea, mă întorceam singură în camera de hotel și iar cădeam în agoase: "O să mai vină?" "O să mai am?" "Oare chiar a fost bine sau așa aplaudă ei de obicei?"
- Ați avut totuși succese fulminante pe cele mai mari scene ale lumii.
Da, dar succesul se împrăștie ca fumul de țigară. Când cade cortina, te întorci la viața de zi cu zi, la îndoielile dintotdeauna, la calcule. Mă holbam la vitrinele de la Monoprix și-mi puneam mii de întrebări: "Mi-aș cumpăra asta, dar dacă mi-o cumpăr, cât o să-mi mai rămână? Și dacă o să-mi mai rămână doar atât, câte luni mai pot trăi aici?" Timp de doi ani am tot avut coșmaruri noaptea că sunt oprită la avion, că nu-mi dau pașaportul, că nu mă lasă să ies din țară. Și de câte ori ieșeam în oraș mă copleșea distanța francezilor, răceala lor.
"Mami fără muzică nu e fericită. Tu vrei să ai o mamă nefericită?"
- Dar erați căsătorită când ați plecat din țară.
- Da, și cum am ajuns în Franța l-am sunat pe bărbatul meu și i-am spus că nu mă mai întorc, să ceară divorțul. Eram după opt ani de mariaj, care fusese mai mult o alianță de moment. Mă căsătorisem foarte tânără, fiindcă m-am temut că, dacă nu mă mai ia el, n-o să mă mai ia nimeni. (Râde) Era și primul bărbat din viața mea, un bărbat frumos. Tatăl primului meu soț este persoana care a ajutat-o pe mama să vină la București. Consider că a fost un cadou al sorții că am putut, în schimb, să-i fac numele celebru. Însă am simțit repede că drumurile noastre se despart, eu urcam tot mai mult, iar el nu avea nicio ambiție, nu-și dorea să facă nimic cu viața lui. Și fiindcă mie nu-mi place deloc să trăiesc singură și nici n-am fost genul să schimb bărbații de la o zi la alta, în scurt timp m-am recăsătorit la Paris tot cu un român, cu care am stat aproape 13 ani. Și de care am divorțat tot de comun acord. Din păcate, nu sunt adepta certurilor. Zic "din păcate", pentru că suport, suport, tac, tac și la un moment dat îmi iau valiza și plec.
- Nu pot să nu observ însă că, exact ca mama dvs, ați repetat trei căsătorii.
- Da, aproape un clișeu ! (Râde) Eu m-am gândit mereu că viața e prea scurtă s-o trăim în suferință. Dacă nu suntem fericiți, ce sens are să mai stăm cu cineva, să-i facem și lui viața amară și să ne umplem și noi de frustrări ?
- Iar acum în sfârșit v-ați găsit liniștea?
- Acum da, mi-e bine. Știu că o să râdă mulți de mine, dar eu cred în destin. La Toulouse am întâlnit odată un clarvăzător orb. A pus mâinile pe mine și mi-a spus "Nu sunteți foarte fericită în viața personală. Cu cariera e totul bine, dar veți schimba partenerul. Și o să fie cineva slav, cineva cu R...Robert." Peste ani și ani, l-am cunoscut la Las Vegas pe Robert. Tatăl lui era din Estonia. Și tot un clarvăzător mi-a spus că voi avea doi copii, dar că pe unul am să-l pierd. Chiar înainte să-l am pe Nicolas, am pierdut o sarcină.
- Încerc să vă imaginez în rolul de mamă, în timp ce vă faceți și vocalizele...
- Ah, păi asta a fost o reală problemă, pentru că Nicolas, încă de la doi ani, cum mă auzea că încep să cânt, cum se înroșea tot și urla cât îl țineau plămânii. Când a început să vorbească, n-apucam bine să încep să studiez, că țipa "Taaaaci!". Până într-o zi, când deja avea cam patru ani, când l-am luat frumușel și am stat de vorbă. I-am zis: "Tu știi cât te iubește mami, nu? Dar știi cât iubește și muzica!" A lăsat capul în jos! "Mami fără muzică nu e fericită. Tu vrei să ai o mamă nefericită?" Și n-a mai plâns, dar venea timid și mă întreba: "Mai ai mult?" Abia atunci am înțeles cât de greu trebuie să-i fi fost mamei la începutul carierei cu un copil mic.
"M-am și obișnuit așa, să cânt și să joc pe viață și pe moarte."
- Ați lăsat-o pe mama în țară și v-ați făcut o viață la Paris. V-au adoptat francezii? Simțiți că vibrați cu ei la unison?
- Da, dar mai mult cu cei din sud. Sunt un pic mai deschiși, mai primitori. Sigur că Franța e pentru mine acasă acum. Dar noi, cei care trăim în străinătate, rămânem mereu niște dezrădăcinați. Ești mereu între țări, niciodată într-un singur loc, și din pendularea asta continuă se naște muzica.
- Recunosc oare francezii, când vă ascultă, că-n vocea dvs. se ascund și originile din Est?
- Cred că da. Vocile românești au o particularitate fericită, au frumusețea vocilor italienești, cu subtilitatea franceză și cu arderea slavă. Dacă mai ai și înțelepciunea să lași tot ceea ce trăiești, dragoste, suferință, credință, să treacă în muzica ta, nu ai decât de câștigat.
- În ultimii ani, ați avut mai puține spectacole. Ce v-a făcut să renunțați la luminile scenei?
- O criză personală pe care am avut-o într-un anumit moment al vieții. Care a început încet-încet cu cel de-al doilea divorț, apoi a fost sarcina cu Nicolas, la 42 de ani, destul de târziu, din care m-am recuperat foarte greu. Și înainte de ea, sarcina pe care am pierdut-o, pe care nimic n-a înlocuit-o. A fost și mai greu că nu am avut timpul necesar să fac doliul interior, fiindcă eram chiar între concerte și în interviuri pentru un documentar care se făcea despre viața mea. Între "Boema" de la Florența și "Faust"-ul de la Strassbourg, salvarea m-a luat de pe jos din aeroport, în crize, și m-a dus direct la spital. Iar de acolo, a doua zi am urcat pe scenă, iar a treia zi am continuat interviurile. Am făcut atunci toate eforturile să supraviețuiesc și să duc la bun sfârșit ce aveam de dus. Însă toată durerea, toată suferința, toată tensiunea aceea s-a așezat pe corzile vocale. Am avut noroc că soțul meu a insistat să merg la doctor. M-am oprit la timp, am fost la un pas să fac un nodul. A trebuit să urmez tratament și timp de vreo doi ani am făcut o reeducare a corzilor vocale. Atunci, n-am spus nimănui prin ce trec, mi-am recuperat vocea încet, încet, dar deja în mine se instalase o frică. Și frica nu e bună pe scenă. Unde mai pui că, dacă dispari așa câte doi ani, nici agenții nu mai au încredere. Ei, și atunci, în momentele mele de îndoială am primit câteva oferte de a preda. Am simțit de la bun început o foarte mare bucurie să lucrez cu alții. Acum am primit un contract, o propunere ca în toamna lui 2018 să urc din nou pe scena Operei. Nu sunt încă hotărâtă dacă să accept, dar dacă am s-o fac, am s-o fac ca să-mi iau adio de la scenă în termenii mei. Simt că prea am încheiat capitolul pe fugă.
- Cred că scena vă lipsește.
- Da, îmi lipsește, scena îți dă un tumult, o intensitate extraordinară, te face foarte viu. Iar eu m-am și obișnuit așa, să cânt și să joc pe viață și pe moarte. Greu am învățat să-mi stăpânesc emoția, la un grad la care să nu-mi afecteze vocea. Aproape mă confund cu personajul. Când ieșeam din "Boema", ieșeam pe jumătate moartă.
- Chiar mă întrebam cum reușesc cântăreții de operă să-și inducă plânsul.
- Nu-l induci, îl simți, vine peste tine. Iar când nu vine, ai sentimentul că ai trădat publicul. Pe scenă suferi cu adevărat și te îndrăgostești cu adevărat. Cine a cântat cu Jonas Kauffman precis l-a și iubit! Îmi amintesc de o Micaela din "Carmen" de Bizet pe care am făcut-o la Covent Garden cu Luis Lima, eram îndrăgostită lulea de el, se vede din înregistrare că-l sorb din ochi, că sunt topită. Dar el n-a știut niciodată nimic! Când ieși din scenă îți trece, îți dai seama că nu e chiar așa. Dar sigur că trăitul la asemenea intensități creează dependență. Cum să te mai adaptezi la o viață banală? Nu vedeți că am schimbat trei parteneri? (Râde) Trăiești mereu cu un reper de intensitate foarte greu de egalat, ceri prea mult de la viață, cauți ceva himeric și trebuie să ai înțelepciunea să accepți că doar uneori îl poți găsi și în afara scenei.
"Simt că pot oricând s-o iau de la zero."
- Să ne întoarcem puțin la fotografie. Ați luat suficientă distanță în anii trăiți la Paris, pentru a vă putea privi cu detașare. Ce credeți că ați moștenit de fapt de la mama ?
- Mi-ar fi plăcut să moștenesc mai multă tenacitate. Mama e o femeie de fier. Lucrează până la epuizare, face sport până cade jos. E foarte puternică, o admir pentru asta. Sigur că uneori observațiile Fecioarei omoară idealismul Săgetătorului. Dar îi înțeleg perfecționismul. Mama nu și-a dat niciodată voie să greșească, a trebuit mereu să lupte, fiindcă venea de jos, fiindcă atunci era singură cu doi copii, fiindcă bărbații n-au sprijinit-o. Forța asta am moștenit-o și eu, chiar dacă se manifestă altfel. Simt că oricând pot s-o iau de la zero, să încep viața în altă parte.
Fotografii: Aurel Varlan