În clădirea construită în 1920 de străbunicul meu, al cărui nume, "Ion Popescu", îl poartă astăzi, am păşit pragul, mut de emoţie. Eram îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, cu altiţă pe piept şi mâneci largi. Altiţa era galbenă, din mătase naturală, cusută de bunica Floarea. Am încălţat şi primii pantofi din viaţa mea, peste care se revărsau manşetele pantalonilor, de culoare albastru-închis. Ne-a întâmpinat în uşa şcolii chiar fratele bunicului meu, cel căruia îi spuneam Unchiul Mitu. Bunicul era Tata Victor. Unchiul era Tovarăşu' învăţător. Clasa era luminoasă, cu ferestre mari, mirosea a var şi a vopsea de lemn. Cei din clasa întâi ne-am aşezat pe băncile dinspre fereastră. Cei de-a III-a, pe băncile de la perete. Om straşnic, de la ţară, dascălul era înalt, mergea cu paşi rari şi purta o geantă mare de piele.
Primele zile au trecut în linişte. Noi, şcolarii începători, căutam să învăţăm pe furate de la colegii dintr-a treia. Zi după zi, până la sfârşitul lunii septembrie, ei cântau, pe două voci, la începutul şi la sfârşitul orelor, tabla înmulţirii: Doi ori unu, dooii.../ Doi ori doi, paatruu ... În fiecare recreaţie, "tovarăşul", pe care-l strigam unchiule, când îi vorbeam de aproape, îşi lua scaunul cu spătar înalt şi ieşea în curtea şcolii, la umbră de vişini. În mijloc, înconjurat de terenul bătătorit, se înălţa cel mai frumos tei al copilăriei mele. În jurul lui, ţinându-ne de mâini, porneam tiribomba... 20-30 de copii veseli, alergând în jurul copacului, speriam cu vocile noastre piţigăiate coţofenele şi vrăbiile. Unchiul nu auzea prea bine, aşa că nu ne certa. El însuşi, cu 50 ani înainte, se rotise în jurul teiului, pe când coaja era netedă, crudă, de copac tânăr. Învăţase cu tatăl lui, răposatul Ion, şi menţinuse dragul de şcoală în tot satul. Nu puteai fi din Bărbăteşti, dacă nu iubeai învăţătura. De aceea, era mândru de mine, îmi urmărise copilăria, întrebând-o deseori pe mama ce mai fac, câte capre păzesc, ce dealuri urc la păşune... Sfârşitul anului l-a speriat puţin. Era vremea excluderii din Comitetul Central a primilor comunişti veniţi pe tancuri din URSS: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca... Te puteai trezi cu cătuşele pe mâini, dintr-o vorbă anapoda. Mi-a spus să învăţ o poezie, deoarece urma să iau premiul I. Am căutat în pod, printre nişte cărţi rupte, pe care mama dorea să le arunce în foc şi am învăţat poezia "În Brigada Olga Bancic". Nu ştiam că şi marea "eroină" fusese interzisă... A doua zi, la serbare, pe o scenă de lemn ridicată în curtea şcolii, după ce numele îmi fusese strigat cu glas tare, mort de emoţie şi cu o coroniţă de flori albastre pe cap, am început să recit: "În brigada Olga Bancic merg pe şantier/ De cu zori şi până-n seară/ Lucru ca brigadier!". Auzind că rostesc numele interzis, unchiul, sărind ca ars, se repede pe scenă, mă trage în culise şi-mi strigă furios: "Banditule! Vrei să mă bagi la puşcărie?". Nu l-am băgat, iar poezia începută atunci am continuat-o de-a lungul vieţii, cu versuri corecte, până am ajuns, tot într-o zi de septembrie, să scriu la "Formula AS". De atunci, sunt 26 de ani.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
