Prea Sfințitul MACARIE DRĂGOI - episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord - "Românii din diaspora simt nevoia să se întoarcă acasă, la rădăcini"

- De două ori pe an, vara și iarna, "mai marele" bisericilor ortodoxe din Scandinavia organizează în România tabere spirituale -

Un altfel de episcop

Prea Sfințitul Macarie Drăgoi s-a născut și a crescut într-un sat năsăudean, frumos ca o icoană - Sper­mezeu. Are, așadar, imprimată în inimă, o iubire nestinsă pen­tru tot ceea ce este vechi și autentic în România. Iubirea aceasta îl face să fie mereu aninat între două lumi - cea scan­dinavă, unde îi păstorește pe româ­nii plecați afară și unde a convertit mulți occidentali la ortodoxie și locurile sale natale, unde re­vine mereu și unde își aduce și ucenicii. Tot în sat era și când l-am rugat să ne acorde un inter­viu, unde tocmai salvase cea mai veche și mai frumoasă casă, în pericol să fie dărâmată de pro­prie­tari. O casă pe care sfinția sa a cumpărat-o, a restaurat-o, transformând-o în muzeu. Dialogul nos­tru a pornit, firesc, de la taberele de spiritualitate ortodoxă pe care le organizează în România.

- Prea Sfinția Voastră, cum ați ajuns la această idee, a unor tabere pentru familiile ortodoxe, ro­mâ­nești și scandinave, din Europa de Nord?

- Am venit în întâmpinarea unor așteptări evi­dente ale familiilor și tinerilor din Țările Nordice: cunoașterea României, sau, după caz, reîntâlnirea cu ea, cu mânăstirile noastre, cu slujbele atât de frumoase ale Bisericii noastre, implicarea în activi­tăți care le descoperă participanților că se poate trăi și munci și altfel decât în lumea scandinavă. Este, practic, o "evadare" din această lume occidentală, totuși, atât de secularizată, pentru a intra în contact direct, viu, cu o lume a mânăstirilor, a duhului și a frățietății, căci aceste tabere sunt și prilejuri de a "exersa" frățietatea. Poate că pentru românii de aca­să, care au toate lucrurile acestea aproape, ele par oarecum banale, însă noi, cei din diaspora, însetăm după aceste oaze de duhovnicie și de trăire în co­mun. Unele tinere familii, în special cele scandi­nave, se gândeau că, dacă e vorba de o tabără orto­doxă, înseamnă că programul este foarte strict și compus numai din participare la slujbe, o impresie rapid "corectată" la fața locului. Tabăra este o ex­periență în libertate și frățietate a participării la viața unei mânăstiri, ceea ce înseamnă și participare, după puteri, la Sfânta Liturghie, la privegheri, ve­cernii, dar înseamnă și drumeții sau pelerinaje la mâ­năstirile din jur, participarea la ateliere de meș­terit obiecte de cult, activități recreative, seri duhovnicești în jurul focului de tabără... Iernile, uneori, organizăm și concursuri de sanie.

- De ce credeți că românii pe care îi păstoriți în străinătate aleg să se întoarcă mereu la lumea satului românesc, la tradițiile ei și la biserica ortodoxă?

- Exilul te forțează fie să te îndepărtezi, să te înstrăinezi, chiar, de credința și tradițiile tale, fie să te apropii cu și mai multă ardoare de ele. Mulți dintre cei care vin la bisericile noastre ortodoxe, în Țările Scandinave, au devenit "creștini practicanți" în diaspora, nu în țară. Și atunci au început să se întoarcă la rădăcini, la identitatea lor reală. Au me­reu această nevoie, de a se reîntoarce acasă. Oricât de mult se integrează românii în țările de destinație, există ceva ce nu poate fi șters din sufletul lor. Unii își pot nega această durere, însă mulți își dau seama că în noile țări de adopție rămân, totuși, străini. Iar alții, parcă tot mai mulți în ultima vreme, încep să realizeze că tot ce au lăsat în spate este ceva foarte pre­țios, care trebuie păstrat, cultivat, că, de exem­plu, societățile scandinave au pierdut total lumea lor tradițională și mulți regretă acest lucru. Crâm­peie din lumea satului de odinioară se păstrează, astăzi, doar în muzeele etnografice scandinave, care sunt foarte bine organizate. Or, noi încă mai avem o civilizație rurală, dacă vorbim de sa­tul românesc, și  o comuniune fră­țească deplină, da­că vorbim de bise­rică. Eu sunt, cum se spune, "de la țară", și de câte ori am prilejul să mă întorc în Ro­mânia, îmi vizitez satul meu năsău­dean natal, Sper­me­zeu, și casa părinteas­că. Există aici ceea ce nu­mim "tradi­ții" ale satelor, ca­re sunt atât de fru­moase și care, dacă mai vrem să fim un po­por care prețuiește frumu­sețea, tre­buie sal­vate, re­trăi­te spiri­tual și de noile ge­nerații, trans­mise mai de­parte. Dar nu doar obiceiu­rile, nu doar ele­mentele de folclor sunt preți­oase. Sa­tul româ­nesc are și un mod de viață specific, o anume comuniu­ne, o frățietate și o soli­daritate greu lovite de încercările istoriei, și care merită cu atât mai mult să fie recuperate, înțelese și puse, din nou, în lucrare, cu ajutorul și darul Prea­milostivului Dumnezeu.

- Prea Sfinția Voastră, sunteți un împătimit al tradiției. Tocmai ați inaugurat un muzeu la dvs. în sat, într-o casă veche, cea mai frumoasă din Sper­­mezeu, pe care ați cumpărat-o pentru a o sal­va de la demolare. Ați fost la fel și înainte de a ple­ca în misiunea dvs. episcopală din Europa de Nord?

- Preocupările față de cultura tradițională a satului meu natal au debutat în lucrarea de licență de acum 17 ani, când am realizat monografia Sper­mezeului. După ce am ajuns să îi păstoresc pe ro­mânii din țările scandinave, am făcut toate demer­surile pentru ca în trei muzee etnografice în aer liber, satul meu și satele de pe Văile Țibleșului să fie reprezentate. Tot mai numeroase și mai intere­sante sunt în țara noastră și în Europa demersurile de păstrare in situ a minunatelor case de lemn din spațiul etnocultural, unde comunitățile locale se implică în conservarea și studierea lor sistematică. Iată de ce, gândul meu s-a îndreptat spre un astfel de muzeu sătesc al comunei Spermezeu, dar și al satelor de pe bine­cuvântatele Văi ale Țibleșului, pe care l-am inau­gu­rat chiar astăzi. Vizitatorii vor ve­dea aici, cumulate, exemple de pro­duse meșteșugă­rești, unelte pe ca­re strămoșii noștri le-au împodobit cu măiestrie, pe care le-au folosit apoi în munca de zi cu zi sau în îm­prejurări de săr­bătoare. Obiectele acestea nu sunt sim­ple unelte. A­se­menea textelor populare și for­mu­lelor rituale, ele alcătuiesc o filoso­fie de viață, o con­cepție unitară des­pre mediul geo­gra­fic, despre spa­țiu și despre timp, despre întreaga creație a lui Dum­nezeu. Sunt, așa­dar, foarte strâns legate de credința noastră ortodoxă.

"La noi e vorba de omenie. În Danemarca e vorba de educație"

Sânziana Sofa este o româncă plecată în nordul Europei după o viață mai bună pentru familia ei. Participă în fiecare an la taberele organizate de Prea Sfințitul Macarie Drăgoi, pentru că o parte din su­flet i-a rămas acasă, în lumea satului românesc, unde au trăit bunicii ei și unde își petrecea, copilă fiind, vacanțele de vară.

- Doamnă Sofa, sunteți nelipsită de la taberele din România, organizate de Prea Sfințitul Maca­rie. Ce vă atrage cu atâta putere înapoi?

- Noi venim în aceste tabere pentru dorul de casă, de spiritualitate și tradiție românească auten­tică, pe care nu le poți găsi decât în țară. Ne plac aceste meleaguri, locurile în care Prea Sfințitul Ma­carie alege să facem aceste tabere, și știm că vom avea parte de timp frumos petrecut împreună cu el și cu celelalte familii. Dar faptul cel mai important pentru noi este că prin ele copiii noștri pot lua con­tact cu lucruri pur românești, pe care aici, în Dane­marca, nu prea au șansa să le întâlnească. Vrem să le transmitem identitatea noastră româ­nească, știin­ța noastră de a fi oameni generoși și deschiși. Când spun identitate românească, mă gândesc la modul autentic în care se poartă oamenii la noi acasă, la felul în care îi primesc, de pildă, pe străini. Din punctul meu de vedere, danezii printre care trăim sunt foarte politicoși și sociabili, dar mi se pare că toate acestea țin la ei de o formalitate, că e vorba de o educație pe care și-au însușit-o. Li se impune să fie așa, pe când la noi, în România, oa­menii, mai ales țăranii, sunt naturali. Așa simt ei - să te pofteas­că în casă, să îți ofere un pahar cu apă, chiar dacă nu pari însetat. La noi e vorba de omenie, în Dane­marca e vorba de educație și civilizație, care sunt bune și ele, nimic de zis, dar noi căutăm acasă dra­gostea simplă, sinceră, curată, cu care, de altfel, am crescut.
Eu mi-am petrecut toate vacanțele de vară la țară, cu mirosul de busuioc în nări, duminica, atunci când bunicii scoteau hainele bune din casa de curat, pentru a merge la biserică. Pe vremea aceea, nu știam să prețuiesc toate astea, dar ele m-au făcut adultul care sunt astăzi. Eu cred că aceste realități nu pot fi înțelese de copiii noștri decât aducându-i înapoi, acasă, și punându-i în mijlocul comunităților autentice de la noi.

- Viața în străinătate te apropie sau te în­de­părtează de Dum­nezeu?

- Din punctul meu de vedere, aș spune că te apro­pie. Fără dubiu! N-aș ști să arăt cu degetul și să spun de ce, dar cred că învățăm să ne apre­ciem mai mult or­todoxia și identita­tea noastră națio­nală. Când nu sunt biserici la tot pasul, în care să intri în timpul săptămânii oricând dorești, când duci dorul mirosului de tămâie și pe cel al dangătului de clo­pot, duminica dimineața, atunci ajungi însetat de slujbe și ajungi să apreciezi mult mai mult ceea ce aveai în țară. Ca să vă dau un exemplu, la noi, în Copenhaga, ca preoții să împace pe toată lumea, au început să facă în timpul săptămânii slujbe la mie­zul nopții. Liturghia de sărbători se face în cursul săptămânii, la unu, două sau patru noaptea, ca să poată credincioșii să vină, să se întoarcă apoi acasă, să doarmă puțin și să plece dimineața la lucru. Și să știți că vin oamenii la aceste slujbe, vin uneori chiar și cu copii. E o stare de priveghere, de Înviere, pentru că și slujba Paștilor e tot noaptea. Și facem toate acestea, ca să nu ni se pară nouă, românilor, că a doua zi când mergem la serviciu, trece săr­bătoarea pe lângă noi. Ai în felul acesta o altfel de stare interioară, o împlinire sufletească. Știi că, deși ziua trebuie să lucrezi, măcar ai fost noaptea la liturghie.

- V-ați gândit vreodată să vă întoarceți în țară defi­nitiv?

- Da, noi, adulții, ne-am gândit. Ne-am gândit că am răzbate și în țară, dar pentru copii, cântărind lucrurile, mo­mentan balanța înclină că­tre societatea daneză. Cred că la fel ca și celorlalți români care trăim în străi­nătate, siguranța financiară a zilei de mâine ne este prin­cipala piedică în calea reve­nirii. Și mai este și frica aceasta că, în viitor, copiii mei, care acum sunt destul de măricei, ar vedea dife­ren­țele dintre cele două socie­tăți pe care noi le știm, și că ar fi poate dezamăgiți de alegerea pe care am face-o dacă ne-am întoarce defini­tiv. Mă gândesc că, poate, ne-ar acuza mai apoi că le-am răpit șansa unei alte vieți, șansa unui viitor mai bun. Financiarul cântărește mult. În Danemarca, dacă muncești, ai siguranța că pri­mești bani pentru munca prestată și poți să înaintezi către luna viitoare. Or, în România, incertitudinea își spune și astăzi cuvântul, te stresează pe tine, ca individ, iar mai apoi asta își pune amprenta asupra cuplului și asupra întregii familii. Mo­mentan, nu aș vrea să îmi pun copiii în fața acestei si­tuații. Dar nu știu peste ani cum se vor schimba lucrurile. Și cred că la fel este situația cu mulți dintre cei veniți aici - se gândesc că, deocamdată cel puțin, mai stau în străinătate. Dar suntem în legătură foarte strânsă cu țara, venim des la bunici, ne programăm concediile în așa fel încât să putem merge la țară, să locuim acolo, să poată sta copiii împreună cu bunicii, trei-patru săptămâni. Facem tot ce putem ca și ei să trăiască vacanțele de vară așa cum le-am trăit și noi odini­oară. Pentru că acasă e numai în România. Slujbele ortodoxe sunt mult mai mișcătoare de inimi.

Un istoric descoperă ortodoxia

Jon Gissen este istoric, profesor aso­ciat la Universitatea din Copenhaga și, de câțiva ani, unul dintre membrii parohiei or­todoxe românești din capitala daneză. Era firesc să ne intereseze cum a ajuns în biserica ortodoxă.
- Înainte de a mă converti la ortodoxie, am făcut parte din Biserica Statului Danemarca, așa-numita "biserică a poporului", care este luterană, cel puțin cu numele. Am simțit, însă, că ceea ce se întâmplă acolo nu poate fi numit "creștinism", așa că am vrut să părăsesc acea comunitate și a trebuit să caut, să văd încotro să mă îndrept. Ca istoric, sunt membru al Comitetului Național Danez Pentru Studii Bizan­tine și, uimitor, un membru al acestei comisii a fost cel care m-a informat pentru prima oară despre o parohie ortodoxă română din Ordrup, la nord de Copenhaga. Am putea numi această informație ca un act al providenței, care a avut consecințe pe termen lung pentru mine. În 2014, am devenit catehumen și am părăsit biserica Danemarcei. În 2015, de Rusalii, am fost botezat în credința ortodo­xă, de Episcopul Macarie Drăgoi. Să intri în bise­rica ortodoxă înseamnă să intri într-o altă mentalita­te, dar, mult mai mult decât atât, într-o altă experi­en­ță a timpului. Iar felul de a trăi al ortodoxiei și felul de a trăi în timpul modern pot intra în conflict. Viața în zilele obișnuite este cumva diferită pentru un ortodox, încerci să păstrezi un mod de a trăi mai liniștit și mai profund decât modul occidental de viață. Pentru mulți danezi, ar putea fi dificil să tră­ias­că în ritmul acesta măsurat în posturi și rugă­ciuni. Pentru mine nu este complicat. M-am adaptat la noua măsură a timpului, în care am loc mai mult pentru mine.

- Ce apreciați cel mai mult la ortodoxie și cum vi s-a părut cea românească?

- Ar fi multe de spus, dar cu certitudine, ideea și experiența unei parohii ortodoxe ca o familie m-a mișcat. De asemenea, gândul la experiența su­ferinței în ortodoxie, care a trecut prin multe pri­goane, sub turci, sub comuniști, nu este doar la nivel intelectual, ci și la nivel emoțional. Este o problemă profundă, deopotrivă intelectuală și emoțională, care îți marchează întreaga viață. De asemenea, chiar din prima clipă de când am început să particip la slujbele ortodoxe, ele mi-au părut mult mai miș­că­toare de inimi decât cele catolice. Bineînțeles, înțelegeam puțin în acea vreme, acum înțeleg ceva mai mult, dar ele continuă sa îmi atingă sufletul. Cât privește ortodoxia românească, am luat contact cu ea în cele două vizite făcute în România. Am fost la Cluj-Napoca, iar prima dată călătoria a inclus și drumuri în alte părți ale Clujului și în Maramureș. Am fost atunci însoțit de preotul meu paroh și de un grup de români ortodocși, care trăiesc în Scandi­navia, într-un pelerinaj care a avut în centru Întâl­nirea Tinerilor Ortodocși din Cluj-Napoca. Pot să spun că peisajul a fost frumos, și la fel au fost mâ­năs­tirile pe care le-am vizitat. Vizitarea mânăstirilor a fost o experiență marcantă pentru mine, pentru că mânăstirile sunt o prezență rară în țara mea. Dar, categoric, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost vizita la Aiud și contactul direct cu suferința din epoca comunistă și cu represiunea fizică a creș­ti­nismului. Acum, când mă gândesc la țara voas­tră, am în minte o țară frumoasă, care a suferit mult.

Foto: Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord