Întâmplări stranii într-un sat basarabean

Suntem în vara anului 1934, în România Mare.

O avalanșă de fapte grozave și stra­­nii se prăvale peste un sat basa­rabean din județul Ismail. Satu Nou se numește locul ce va fi prins, o vreme, într-un turbion de întâmplări neobiș­nuite. Ziarele vremii abia dacă vor consemna câte ceva. Evenimentele de la Satu Nou se vor pierde în neant, înghițite repede de anii cei grei care vor urma pentru țară. Dar după război, ele reapar și fac vâlvă, deși noii stăpâni sovietici ai Basarabiei în­cear­că să apese pedala asupra lor. Adevărata lor cau­ză se lasă întrevăzută în 1984, când un arheolog român face o desco­perire, la rândul ei, tulburătoare.

Rănit de un vis

Înconjurat de vii și de trei lacuri cu nume me­lo­dioase - Cahul, Cartal și Ialpug - Satu Nou era, în anii '30, un loc în care ți-ai fi dorit să viețuiești liniștit, departe de agitația multicoloră a vremu­rilor de atunci. Și acolo, în acel colț neștiut de Românie Mare își împlinea rostul Lazăr, un țăran vrednic basarabean. Dar, într-o singură zi din vara aceea a anului 1934, totul s-a schimbat. Și pentru el, și pentru familia lui, și pentru sat.
De la o vreme, Lazăr începuse să viseze greu. Noapte de noapte, îi apărea în vis o femeie fru­moasă și blondă, îmbrăcată ca boieroaicele de demult, cu o rochie albă și largă de dantele. Avea însă chip uscățiv, iar obrajii pământii îi erau vârstați de dâre de sânge închegat, ca ai unui om schingiuit. "O vedeam în vis, mai întâi venind de departe de mine" - poves­tea Lazăr, "pe urmă, brusc, o simțeam aproape. Sta drept în fața mea și-mi spunea: «Voi intra acum în trupul tău încet, pe nesimțite. Și n-aș vrea să trăiești și să simți tot ce am trăit eu, cândva»".
Au trecut așa câteva săptămâni. Nevasta lui Lazăr nu prea lua în serios poveștile bărbatului ei. Dar omul ajunsese să trăiască mai tot timpul între somn și trezie, iar femeia cea chinuită din visele lui nu se da, nici ea, bătută. Începuse să îl ia de mână și îl ducea într-un loc în care erau numai fum, foc și ruine. "Simți cât de fierbinte este pojarul de-aici? Încearcă doar să-l a­tingi...". Lazăr se simțea bine în vis, alături de femeia aia frumoasă, doar focul ruinelor îl speria. Îl simțea aievea, mâinile și picioarele îl ardeau de parcă ar fi fost acolo. Abia apuca să fugă dintre dărâmă­turile cuprinse de flăcări. Când se trezea, rămânea însă doar umbra neliniștitoare a visului.
Până într-o dimineață, când s-a ridicat din pat, și a vrut să pășească, omul n-a mai putut. A dat să apuce un ulcior cu apă și nu l-a putut ține în mână! Și-a privit tălpile și palmele și s-a îngrozit. Erau pline de răni și arsuri grele. Ce visase în vis se împlinise întocmai. Jarul ruinelor îi pârjoliseră car­nea... L-au dus repede cu căruța la spitalul din Reni. Doctorii nu înțelegeau ce pățise. Nu era nicio cauză medicală clară. Părea că fusese torturat. Dar cum? Și de cine? Doc­torii l-au pansat și l-au ținut sub observație. După trei zile, rănile i-au dispărut. Lazăr cel rănit de un vis s-a întremat la fel de mira­culos.

Piatra de foc

Dar fusese doar începutul. Primul semn că vor urma încercări noi l-a dat dulăul casei. De la o vreme, începuse să alerge în fiecare zi, pe o co­lină din spatele satului. Se oprea mereu în același loc, începea să scurme pământul cu labele și scheuna lung, a jale. Nu știa nimeni ce-l apucase. Dar câinii nu prea greșesc. Nici Lazăr nu prea era în apele lui.
Deși picioarele i se vindecaseră, visele stranii continuau, deși femeia în haine albe plecase. Se repetau în fiecare noapte, chinuitor. Și odată cu ele, arătările... Într-o seară, se băgase iar în pat, cam în silă. Și chiar înainte să adoarmă, în cameră a văzut o piatră de foc. Era cât un cap de om de mare și pe ea, sute de puncte străluceau ca niște pepite mici, de lumină. Piatra de foc era roșie, de un roșu intens și plutea sub tavan, fără să-l atingă. Sărea ca o veveriță, sus, jos, dintr-un perete în altul.
Lazăr era o fire puternică și se o­biș­nuise cu sem­ne­le ca­re îl potopeau de la un timp. Așa că nu și-a pierdut cum­pătul. S-a ridi­cat să privească mai în­dea­proape piatra aia ciudată. Dar când a aprins lampa, bolo­vanul de foc a dis­părut. Și așa s-a în­tâmplat de mai mul­te ori. Piatra apărea serile și nu i se arăta nu­mai lui, dar și ne­vestei și copiilor. În­tr-o seară, bolo­vanul de foc s-a pre­schimbat într-o sălbăti­ciune mică, cu coada și blana ro­șii. Apoi s-a fă­cut la loc glob de foc. Părea că voia să le spună, să le trans­mită ceva, cu orice preț.
Cu vremea, apa­rițiile bizare din casa lui Lazăr s-au amplificat. Mai întâi au fost zgomotele. Fără noimă. Pe urmă, ba i se lua fe­meii lui din mână piep­­tenele, pe o cale inexpli­cabilă, ba auzeau răsu­flări și pași prin casă, fără să fie cineva prin preajmă. Într-o zi, au găsit sem­ne în odaia din față. Acolo, ca la țară, nu prea intra nimeni. Era camera pentru oaspeți. Patul era me­reu aranjat, cu poclada întin­să fără nicio cută. Plecaseră de acasă de două zile și când s-au în­tors, au găsit pe pat, zgâriate pe pătură, urme ca de aripă... Ușa fusese închisă și geamurile la fel.
În altă zi, au trăit ceva cu totul aparte. Mai întâi, Lazăr a auzit în bucătărie un foșnet. S-a dus să vadă ce e și a găsit pe masă Biblia familiei. Pa­ginile ei se întorceau singure. Cineva sau ceva frun­zărea filele Sfintei Scripturi, cu degete nevă­zute. A rămas împietrit. Nevasta lui rămăsese și ea mută. Apoi, mâna nevăzută s-a oprit, înroșind un pasaj scris în carte: "ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund". În clipa aia, dulăul lui Lazăr a scheu­nat lung și a fugit să caute ceva într-un loc numai de el știut. Lazăr începuse să simtă că întâmplă­rile din casă și din ogradă îl copleșesc.

Femeia misterioasă

În altă seară, piatra de foc a intrat iarăși în casa lui Lazăr. Venea, ca de obicei, de niciunde. A fost vă­zută de toți ai casei. Bolovanul de foc a plutit o vreme în mijlocul casei, după care din el a înce­put să apară, întrupată, o ființă. Când s-a uitat mai bine, Lazăr a văzut în bolovanul de foc chipul unei fe­mei. Era chiar femeia din primul lui vis. Fără să scoată un cuvânt, ea le-a spus cu gândul povestea ei. Trăise demult. Fusese ultima iubită a viteazului voie­vod și martir Ioan Vodă cel Cumplit. Nu era româncă, ci o săsoaică din Ardeal, cu părul blond și ochii al­baștri. Îl iubise atât de mult pe Vodă, încât l-a ur­mat în toate bătă­liile lui purtate în domnia lui scurtă și temerară. Îl ur­ma peste tot, pur­tând cu ea la sân pruncul ei și al voievodului. A­poi, în focul ulti­mei lui lupte, cu ordiile fără număr de turci și tătari, care i-a și adus pieirea viteazului, iubita lui a avut o presimțire. L-a sfă­tuit să nu se a­mestece cu călări­mea boierilor, ca să nu fie "vicle­nit". În zadar! Ioan Vodă a fost ucis mișelește, atunci când s-a predat singur tur­cilor: "ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas" - întocmai cum îi lăsaseră semn în Biblie lui Lazăr mâinile nevăzute. Unele cronici scriu că frumoasa iubită săsoaică a lui Ioan Vodă ar fi fost luată în robie la Constan­tino­pole odată cu pruncul ei. În realitate, ea a fost ucisă de păgâni fără milă, doar pruncul fiind cruțat. Au îngopat-o ienicerii în taină, ca hoții, într-un mormânt fără cruce, pe o colină de lângă Satu Nou. Era exact colina pe care dulăul lui Lazăr înce­puse să cotrobăie neașteptat și frenetic în acel an.
"Iar dacă te-am ales pe tine, Lazăre, să te zgândăr și să te minunez" - i-a mai dat de înțeles chipul din flăcări, "este pentru că de trei sute cinci­zeci de ani nu-mi găsesc liniștea. Și bântui ca o fantasmă întruchipată în vise grele, aștep­tând să fiu răzbunată. Te-am ales și pentru că ești urmaș de răzeș, un luptător curajos al lui Vodă, printre puți­nii care au scăpat de turci. Și ca să-ți duci menirea la împlinire, o să-ți dăruiesc și o putere în plus".

Lumina

Promisiunea femeii avea să se îndeplinească întocmai. Lazăr, țăranul, se trezi într-o zi cu puteri nebănuite. Mai în­tâi l-au văzut ne­vasta și copiii lui. Speriată, fe­meia și-a chemat și vecinii să vadă ce se întâmplase cu bărbatul ei. Lazăr dormea și zâmbea în somn. Și în vremea asta, din el ieșeau raze de lumină!... Niș­te raze foarte pu­ternice ieșeau din trup, la intervale inegale și lungi. În alte zile, chipul lui Lazăr devenea atât de strălucitor, precum soarele, încât de pe frunte și de pe obraji îi țâșneau scântei. La fel se întâmpla când mergea se­rile pe țarină sau prin vii. Jerbe de scântei și raze de lumină îl însoțeau pretutindeni.
Surprinși de transformarea lui Lazăr, tot mai mulți săteni au început să sușotească pe la porțile caselor, mai întâi înspăimântați, apoi fermecați. Încât, încet, încet, lumea începuse să-l considere pe Lazăr un fel de sfânt, iar țărani și orășeni din toată Basa­rabia începuseră să vină, duium, la Satu Nou. Apariția unui om luminiscent, într-un sat uitat din Bugeac, era, cu adevărat, extraordinară. Aseme­nea întâmplări sunt rarisime, și sunt legate, de obicei, de ortodocși. Ca Serafim din Sarov, ma­rele sfânt al Rusiei, despre care se spune că l-a certat într-o zi pe un apropiat: "De ce nu mă pri­vești?". "Părinte, nu te pot privi, pentru că îți țâșnesc fulgere din ochi, chipul îți strălucește ca soarele și mă dor ochii". Dar autoritățile române ale acelor ani au crezut că la mijloc se află o șar­la­tanie și au luat măsuri. L-au trimis pe Lazăr la spitalul cel mare de nebuni de la Chișinău. Spe­cial pentru el, a venit și un profesor mare din București. Doar că presupusul șarlatan continua să erupă lumină, noapte de noapte. Și de parcă asta n-ar fi fost de a­juns, umplea de lumină și tot ce era în jurul său: salonul de spital, pe in­firmieri și pe gardieni. Părea că mii de licurici se abătuseră asupra lor iluminân­du-i. Se întâm­pla ceva inexplicabil, stu­pefiant, de parcă La­zăr ar fi coborât de pe o altă planetă... El însuși le-a spus medicilor că nu știe cum și de ce i se întâmplă toate astea. Totul începea în somn, dar se continua apoi și pe trezie. După exami­nări atente de zile în­tregi și supraveghere ne­întreruptă, medicii au scris un raport: "Subiec­tul nu este un medium profesionist și nici simu­lant. Când adoarme, din când în când, un fasci­cul de lumină orbitoare îi iese din piept, în drep­tul inimii, luminându-l câteva secunde. În toată vremea asta, fața îi rămâne în mod bizar în întu­neric, după care, manifestările luminiscente din jurul său iau am­ploare. Feno­menul rămâne complet in­ex­plicabil". Apoi me­dicii au închis cazul și au convenit să păstreze o tăcere totală asupra bărba­tului luminos din Is­mail. Existența lui era prea tulbură­toa­re.
Lazăr s-a întors acasă și, după un timp, viața lui a re­intrat în normal. Du­se au fost și lu­mina exotică a tru­pului său, și femeia ciudată din vise. Liniștea se așternu­se peste Satu Nou. O vreme...

Ploaia roșie

1954. Basara­bia este de zece ani sub ocupație rusească. Stalin i-a rupt, cu carandașul pe hâr­tie, bucăți întregi din trup. Satu Nou are acum nume ru­sesc și este în regiunea Odessa, ce aparține Ucrai­nei. Dar locul a rămas tot românesc, ca întreg raionul Reni, din Bugeac. Ca în vremea lui Ioan Vodă! Acum este vară și lumea a ieșit să strângă grâul pentru colhoz. Ca de fiecare dată în cei zece ani de ocupație rusească, pa­tru­le de miliție cu "Gaz"-uri păzesc oamenii, patrulează pe dealuri și pe la Podul lui Rașcu, de pe șoseaua Galați-Ismail. Oamenii sunt supă­rați, căci ei muncesc oricum, dar nu au ce face.
Până când, într-o zi de iulie, s-a pornit urgia. O ploaie roșie s-a abătut peste țarini și peste dea­luri. Mași­nile și uniformele miliție­nilor s-au umplut, toate, de o pastă de un roșu vâscos și aprins. Părea că-i sânge, dar nu era. Și dacă pă­mântul a înghițit repede potopul acela, în schimb, pe milițieni și mașini, roșul a rămas lipit pentru veci ca și orânduirea lor criminală. Așa au scăpat țăranii din Satu Nou de munca aia cu de-a sila. Paznicii au fugit speriați, raportând la raion că locul e periculos și pare ocrotit de ceva care trece dincolo de indicațiile de partid. Iar cei de la cen­tru n-au vrut să facă vâlvă. Le era teamă să nu fie acuzați de agitație mistică.

Chipul martirului

Tot în același an, s-a mai întâmplat o minune. O caravană cinematografică tocmai sosise la Satu Nou, ca să proiecteze niște filme rusesești, din acelea cu muncitori și țărani înfrățiți sub steagul roșu. Proiecția începuse, lumea din sat se strân­sese ciopor la Căminul cultural. Mai întâi a rulat un jurnal de știri, în care figura lui Stalin apărea obsesiv. Deodată, imaginea țarului roșu s-a es­tompat, într-un mod inexplicabil, și peste ea a apărut o figură de uriaș. Era îmbrăcat în haine de boier, de domn moldovean... În mâini, uriașul ținea un iatagan. "Aista-i Vodă Ioan al nostru, Cum­plitul!" - a strigat atunci Lazăr, care era și el în sală, mai bătrân cu 20 de ani. "El e, fraților, Vodă Ioan! E așa cum s-a luptat, neînduplecat, în ultima lui bătălie, la Iezerul Cahulului, cu 200.000 de turci și tătari". Lazăr știa toate astea, de la moșul lui care luptase alături de Vodă. Po­vestea se transmisese în familie. Știa și cum apoi, într-o coloană de fier, din oastea cea uriașă de moldoveni mai rămăseseră 7000. Se retrăseseră într-un sat de pe un deal, un sat transformat în ruine fumegânde. Numele lui fusese Roșcani. Acolo, fără apă, moldovenii așteptau noaptea, ca să întindă fâșii de pânză peste iarbă și își ungeau buzele cu rouă, dar tot nu cedau. Până când, voievodul lor a fost ademenit și ucis prin tră­dare. Și acum, Ioan Vodă se arăta iar: o nălucă pu­ternică și vie, pe o pânză de cinematograf ru­sesc...

Epilog

Zeci de ani, istoricii au crezut că locul uciderii lui Ioan Vodă cel Cumplit e dincoace de Prut, în județul Galați, unde chiar exista un sat Roșcani. Acolo, în iunie 1974, la 400 de ani de la moartea domnitorului mol­do­vean, autoritățile noastre de atunci au ridicat un mare și frumos monument. Ba, apăruseră și legende, despre bujorii din pă­durea vecină, care ar fi crescut pe locul și din sân­gele vărsat de voinici, la 1574. Până când, în 1984, arheologul Valeriu Cojocaru din Bugeac a desco­perit urmele adevăratului Roșcani. Fusese ars și distrus în bătălie. Era pe un deal, între lacuri, lângă Satu Nou, așa cum visase Lazăr. Dacă povestea lui, răspândită în Basarabia, îl aju­tase pe arheolog în cercetările lui, nu se știe. Important este că adevărul fusese descoperit, și Vodă, împreună cu frumoasa lui, îmbrăcată în rochie albă, puteau dormi liniștiți. Li se făcuse dreptate. În 2004, pe dealul de lângă Satu Nou s-a sfințit o cruce care să pomenească adevăratul loc al morții lui Ioan Vodă. Și care a așternut liniștea peste Satul Nou.