- Vă spun povestea lui Shaun Williams, tânărul american care a plecat în căutarea unui sunet de acordeon şi a rădăcinilor sale îndepărtate. Cel dintâi american care îşi dă doctoratul în muzică tradiţională românească! -
Jean Americanu'Se înserează la Clejani. Ograda cea largă începe să se umple de muzicanţi şi puradei somnoroşi. Shaun Williams - zis "Jean Americanu'" - îşi înfoaie acordeonul său Hohner, întorcând capul spre lăutarii cei bătrâni. Aşteaptă semnul lor, ca să înceapă. Maestrul Nicolae Feraru atinge de câteva ori strunele ţambalului, umplând curtea c-o armonie amplă şi tânguită. Alături e un alt muzician celebru, Marin Sandu "Ţagoi", unul din primii lăutari ai legendarului Taraf al haiducilor din Clejani, care au uluit întreg mapamondul cu muzica lor: toţi cei din bătătură sunt copiii şi nepoţii săi. Îşi pune şi el încet, ceremonios, acordeonul pe umeri, ridicând privirea peste toţi, apoi spre stele, ca un împărat mofturos ce trebuie să se lase rugat. Şi cei trei încep să cânte. Doar pentru mine, singurul musafir. O sârbă, cu un asemenea patos, de parcă s-ar afla pe marile scene ale Americii, nu în curtea asta de dincolo de uliţele desfundate ale unui biet sat din câmpia Teleormanului. Personajul meu e Shaun Williams. Îl urmăresc atent, cum stă între cei doi maeştri ai săi, privindu-i ca un copil timid, c-un respect aproape de veneraţie, străduindu-se să le ţină ritmurile înnebunitoare. Ani de zile i-a visat din Statele Unite, după ce le-a ascultat "vinilurile" în arhiva universităţii, unde studia părându-i-se că sunt nişte muzici cum nu mai există altele pe pământ. "Mi-aş dori să fiu ca ei, dar îmi dau seama că nici în două vieţi n-o să pot cânta aşa", avea să-mi spună, privindu-i. Deşi e şi el un virtuoz, cântă cu patimă, ca orice lăutar de-al nostru; degetele-i joacă straşnic pe clapele Hohnerului din anii '30, pe care cântau cândva marii acordeonişti români ai Munteniei. Shaun e un tânăr frumos, cuminte, şi ochii îi scânteiază de-un licăr de recunoştinţă, pentru tot ce i-e dat să audă şi să vadă. N-ai zice că are 36 de ani şi-o viaţă în care a trecut prin multe. Primul american care îşi dă doctoratul în muzică lăutărească românească, după ani lungi de studiu. De numai un an stă aici, însă nu doar "din interes ştiinţific". Simţi că îi place. Îl vezi. E ca transfigurat printre oamenii ăştia sangvini, îţi pare că vrea să profite de orice clipă petrecută pe pământ românesc, ca să mai înveţe ceva. Felul nostru de-a trăi, de-a fi "vii", de a ne simţi bine. L-am văzut încă de când am intrat în Clejani. Cum l-au înconjurat prichindeii lui Ţagoi - "A venit nenea Şan! A venit nenea Şan!..." - şi el i-a luat pe toţi în braţe, apoi pe acordeonistul masiv ca un urs, îmbrăcat în cămaşă albă. "Bine-ai venit, bă băiatule!", iar "băiatul" a pornit-o prin camerele celor şapte copii, să-i salute pe toţi. E, efectiv, unul de-al casei; "ca şi băiatu' meu!", zice lăutarul, iar asta nu din respect pentru un oaspete american, căci americani a văzut destui nea Ţagoi prin satul ăsta celebru, veniţi să caşte gura la muzica lor. Shaun e altfel. I-a cucerit prin felul lui smerit de a fi, fără ifose, prin pofta de a trăi la fel ca şi dânşii. Prin pasiunea sa pentru muzică. A locuit în casa lui Ţagoi mult timp, râvnitor să înveţe acordeonul, a mâncat cu ei, le-a ascultat necazurile, s-a străduit să-i ajute. A făcut cursuri de limba română şi acum o vorbeşte mai bine decât mulţi români de-ai noştri. În Clejani, îl cunoaşte tot satul. Îi zic ba "Şon", ba "Şan", dar cel mai uşor le e "Jean". Ca la unul de-al nostru: Jean Americanu'!
Elevul maestrului Feraru
La ţambal...
Nu-ţi vine să crezi că e străin, când îl vezi cum "învârte" acordeonul ăsta auriu în braţe, dezmierdându-l în toate nuanţele bătrânelor cântece ale lui Gabi Luncă sau Dona Siminică. Apoi trece la ţambal, în locul lui Feraru. "Aşa, Shaun! Bravo! Dă-i din la! Bagă-n ele!...", îl îmboldeşte acesta, luându-l apoi pe după umeri, zâmbind. Te înfiori când realizezi că ţiganul ăsta zâmbitor şi modest din bătătura unde fiii lui Ţagoi pregătesc grătarul, e unul dintre cei mai mari ţambalagii ai lumii, premiat recent de Barrack Obama, cu «National Heritage Fellowship», cea mai înaltă distincţie acordată de statul american artelor tradiţionale. Că acest om, ce trăieşte de aproape 30 de ani în SUA, a cântat în faţa unor preşedinţi precum Clinton, Obama, dar şi Ceauşescu, concertând în faţa a zeci de mii de oameni, pe marile scene ale lumii. A venit aici pentru Shaun, pentru Ţagoi, pe care nu l-a văzut de când au cântat împreună la Chicago. Când îl numeşte "elevul meu", Shaun se simte mândru. Coboară de pe "scena" prispei casei şi vine lângă mine, lăsându-i pe cei doi prieteni virtuozi să cânte mai departe. Îmi povesteşte cum l-a ascultat prima dată pe Feraru, pe discurile "Electrecord", din biblioteca universităţii din Michigan, pe când era student acolo, la imagine-film, şi a rămas uluit. "Nici nu ştiam ce instrument e ăla. Dar eram fascinat. Ce muzică e asta? Pe unde-i ţara asta, România, de unde vine muzica asta?... Am început să ascult şi alte discuri, Marcel Budală, Fraţii Gore, le căutam pe la anticariatele din Detroit. Dar muzica lui Feraru mi-a rămas în minte, de la început. După mult timp, am aflat că acest maestru a trăit ceva timp în Detroit şi apoi s-a mutat în Chicago. De la un profesor am aflat numărul lui de telefon şi am îndrăznit să îl sun. Mi-a spus direct: «Da, nicio problemă, vino la mine şi îţi arăt.» Am mers o noapte întreagă cu autobuzul, din Michigan până în Chicago. Ne-am întâlnit la o parcare, lângă maşina lui. M-a luat acasă. Şi, vă spun, m-am simţit ca în familia mea! M-au ţinut la ei, el şi soţia lui, doamna Lelia, nişte oameni deosebiţi, oneşti, cu o familie minunată. Când l-am văzut prima oară cântând «pe viu», acasă la el, nu-mi venea să cred. «Ce bucurie!», îmi ziceam în gând. Ce bucurie!... Din clipa aia am ştiut că vreau să învăţ la ţambal şi să cânt muzica asta. Fără cale de întoarcere".
În 2012, deşi avea deja două licenţe, în limba germană şi Arte Plastice, Shaun s-a înscris şi la Etnomuzicologie, tocmai la prestigioasa Indiana University. A luat lecţii de acordeon, şi a cumpărat un ţambal mic, cu care cânta după lecţiile lui Feraru sau discurile lui Budală şi Fărămiţă Lambru. A ştiut: de acum, avea un destin.
Acordeonul magic
...şi la acordeon
Cei doi "fantastici" vin şi ei la masă cu noi. Neobosiţi, mereu puşi pe glume deocheate, antrenaţi să cânte şi patru zile la rând, după sutele de nunţi şi concerte ale vieţii lor. "Bravo, băiatule, ai mai exersat!", îl bate pe umăr Feraru pe Shaun şi ia cu poftă o gură de bere rece. Apoi se întoarce spre mine: "E grozav de talentat, îmi face plăcere să cânt cu el. Când a venit la mine, la Chicago, şi-am văzut că ştia deja cântecele după discurile mele, am rămas... aşa. Wow! Ce nebunie, să vii din America aici, ca să-nveţi ţambalu', limba română, să studiezi muzica bătrânilor... Nici măcar ai noştri n-au cercetat-o prea bine. Să-ţi dai doctorat în asta! E cam grozav, nu?...". Vin fripturile şi vinul, e-aproape 11 noaptea, vipia verii s-a mai domolit. Unul dintre nepoţei, un negruţ îmbrăcat c-un sacou mult prea mic, direct pe pielea goală, se joacă pe-o claviatură, improvizând o piesă abia cântată de maeştri. "Io-te ce-i dă ăsta micu'! Are cinci ani, a-nvăţat decât de două luni. Zi-le, Florentine!", strigă Ţagoi, mândru. "Şi tu, americane, prinzi repede! Auzi! E alţii ţigani care n-aude. Le merge mâna, da' n-aude. Dacă cântă cu cineva în ansamblu, nu ştie. E boccii. Tu auzi. Asta-i mare lucru, să auzi muzica...".
Pe Shaun îl stânjenesc laudele. Nu vorbeşte decât întrebat. Iar dacă-l întrebi, îţi răspunde orice, despre toate intimităţile lui, sec, senin, aşa cum fac deseori copiii. Doar faptele. S-a mai scris o dată despre el în revista noastră. Despre viaţa lui plină de peripeţii. Cum s-a înrolat la 25 de ani, în Corpul Păcii, doar ca să ajungă cât mai aproape de ţările unde se cântă "muzica asta". Deşi, ca voluntar, n-aveai voie să-ţi alegi destinaţia, a rugat să fie o ţară, măcar din Europa de Est, dacă nu se poate chiar România. A obţinut Ucraina, ţinutul Maramureşului de Nord - Transcarpatia, o zonă plină de lăutari de toate etniile Europei răsăritene, unde a rămas patru ani. A învăţat ucraineana, rusa, romanes, puţină maghiară, dar mai ales dialectul huţulilor, etnie de care a fost poate cel mai ataşat. A trăit în case de oameni săraci, a predat engleza, ca să supravieţuiască, a cântat şi într-un taraf huţul, cu care a susţinut concerte în toată micuţa Transcarpatie. Şi-a dat masteratul în muzica de acolo. Graniţa cu România era la doi paşi şi deseori trecea dincolo, să fie mai aproape de patria lui Feraru şi-a marilor lăutari. Doar că în nord nu erau ţambale. Iar acordeonul suna altfel, folosit mai mult pentru "ansambluri folclorice". În curtea lui Ţagoi a intrat pentru prima oară în vara anului 2013. Bătrânul lăutar îşi aminteşte: "Era pe la amiază, cald, şi mă pomenesc acia, pe uliţă, c-un băieţaş. Şi bate la mine. Zic: «Aoleo, ce-i? Ho!». Am sărit din somn, că noi lăutarii ne trezim târziu. Şi el face: «Na, ştiţi, domnu' Ţagoi, eu v-am auzit pe dumneavoastră şi vreau să mă-nvăţaţi şi pe mine. Ta-ta-ta, ta-ta-ta...». Da' eu zic: «Măi, hai în casă, că nu pricep o boabă ce zici». Aveam fata, care cunoaşte engleza. Şi troanca-troanca, troanca-troanca... Am înţeles. Zic: «Bine, stai aicişa frumos, că te-nvăţ...»". Shaun mărturiseşte că cele patru zile cât a rămas atunci în casa lui Ţagoi au fost dintre cele mai fericite din viaţa lui. "Am stat aici, în verandă, şi domnul Ţagoi a început să cânte un cântec de jale. Atunci am auzit prima oară acordeonul ăsta, Hohner. Un sunet vechi, abandonat azi, pe care nu-l auzisem decât demult, pe discurile fraţilor Gore, poate... Iar când am auzit şi cu voce... Mamă, mamă! Aproape mi-au dat lacrimile. M-am simţit ca într-o cârciumă din anii '30. Nu ştiu, a fost... magic. Asta căutasem, ăsta e stilul de muzică care îmi place cel mai mult. În clipa aia, mi-am spus: aici rămân. Să fac un doctorat, să rămân ani, ca să pot înţelege. Să fie măcar ceva ce n-a făcut nimeni".
Cel mai mare vis din lume
După plecarea din Clejani, am petrecut mai multe zile cu etnomuzicologul Shaun Williams. Nu mă puteam dezlipi de el, mereu îmi spuneam că merită, căci asemenea inşi sunt rari: oameni care-şi urmează un vis. Cu orice preţ! Am venit la concertele sale - cântă aceste muzici vechi împreună cu o talentată "guristă" româncă (am rămas surprins că atât de mulţi tineri sunt atraşi de sunetele astea bătrâne). L-am urmat prin locuri unde se întâlneşte şi cu alţi lăutari, pentru studiul său: mereu noaptea, căci doar atunci se cântă "de inimă albastră". Am stat amândoi sub stele, pe terasa apartamentului său din strada Mântuleasa şi mi-a mărturisit lucruri despre viaţa lui, pe care nu le-a mai spus niciunui român, dintre foarte mulţii prieteni pe care îi are aici. Despre copilăria din Ohio, despre fratele său mai mic, Chad, şi tatăl Peter, care uneori cânta la clarinet, când erau copii, ca să îi înveselească. Despre mama sa, buna Janice, care l-a rugat mereu să nu plece.
Lecţii de acordeon la Clejani (Foto: Harald Medboe)
"Ăsta e regretul meu, că părinţii mei n-au înţeles ce vreau să fac. Şi nici acum nu înţeleg. Na, ei auziseră despre România doar de comunism, Ceauşescu, răpiri, crime... Degeaba le-am spus că nu e deloc aşa, că s-a schimbat foarte mult, nu m-au înţeles. «Ce cauţi tu acolo?», asta mă întrebau mereu. Hm, sunt plecat prin Europa de est din... 2007, s-au făcut de-acum zece ani. În ultimii ani, tatăl meu s-a îmbolnăvit de-o formă gravă de depresie, nu ştiu dacă din cauza mea. Am fost la el, îmi pare atât de rău... N-am ce să fac. I-am spus de la început că nu pot fi inginer, ca el. E ceva care mă cheamă. Am vorbit cu părinţii mei, le-am spus. Îmi este foarte dor de ei. De prietenii de acolo. Dar nu am ce face". Mi-a explicat câte examene grele a trebuit să dea, pentru a fi acceptat la doctoratul ăsta. Studiu istovitor, timp de patru ani, sute de cărţi rare, săptămâni la rând nedormite, pentru a obţine dreptul de cercetare în aceste zone îndepărtate. "Până şi pentru Africa sau Thailanda e o mulţime de bibliografie. Despre muzicile din Europa de Est se ştie prea puţin...". Aici, în România, lucrează cu specialişti la vârf, se mândreşte că e probabil singurul cercetător străin care a obţinut acces la toată arhiva de înregistrări vechi a "Institutului Brăiloiu", unde e inexplicabil de greu de intrat. În altă seară, mi-a povestit şi despre iubita lui din Ohio, de care a fost nevoit să se despartă, înainte de a pleca pe acest lung drum, în martie, 2007. "Doar ea, poate, m-a înţeles, când i-am spus că vreau să plec. Ţin minte cum m-a întrebat: «Cât stai?». Bănuia, ştia cumva. I-am zis că măcar un an. Au fost de fapt zece (râde). N-avea nici un sens să stăm aşa de departe, să ne vedem o săptămână la un an, poate... Nu-i nici o viaţă aşa. Nici eu n-aş fi rugat-o să vină cu mine, să lase serviciu, tot, acolo. N-am putut. A fost foarte trist. Tare trist...".
Epilog cu strămoşi regăsiţi
Cu reputaţii lăutari Feraru şi Caliu
Shaun locuieşte la etajul şapte al unui imobil din anul '30. De pe terasa casei sale se văd stelele şi toate acoperişurile povârnite ale Bucureştiului vechi, ca-ntr-un basm de penumbre, sub care au cântat cândva lăutarii lui dragi, din Izvorul Rece, Strada Latină sau Calea Moşilor Vechi... Un împărat se simte acolo sus Jean Americanu'. Când îşi aprinde luminile pe terasă şi se uită în jur. Este oraşul lui de suflet. Şi, adesea, zice că parcă n-ar mai pleca. La doar câteva luni după ce a închiriat casa, proprietarii i-au micşorat chiria cu 100 de euro. Zice că le-a plăcut ce face, muzica lui, dar mai ales le-a plăcut de el. Un om care "îţi cade la inimă", ăsta e Shaun Williams. Abia la final l-am întrebat şi despre străbunica sa, Agneta, care-a fugit din România înainte de noaptea nunţii, la 25 de ani, în anul 1920. Citisem despre ea chiar în revista noastră. Tulburătoarea poveste a unei femei neînfricate, care a trecut oceanul fiindcă n-a vrut să se mărite cu un bărbat pe care nu l-a dorit, mai bătrân decât ea. Shaun a aflat târziu de această Agneta Haldenwang, când i-a găsit fotografia într-un paşaport vechi, apoi corespondenţa mamei şi a bunicii sale cu cineva din... Pianu de Jos. Rudele lui tainice, rămase în Ardeal. Aceasta a fost, de fapt, prima sa călătorie în România. În anul 2006. Singur, aproape un copil, fără să ştie o boabă româneşte, doar cu poza aceea a bunicii şi câţiva bani în buzunar. Erau primele sale drumuri în Europa, pentru a studia germana, limbă pe care-o ştia puţin din familie şi nu pricepea de ce. Cum de bunica a fost din România, şi era nemţoaică? A găsit satul, casa străbunicii sale. A găsit mormintele înaintaşilor săi, călăuzit de ultimul sas bătrân care a rămas să păzească biserica pustie din Pianu. A făcut fotografii, a strâns documente pentru arborele genealogic al familiei. Mama şi bunica lui nu s-au arătat însă prea interesate. "Era vorba, totuşi, de mama ei, de familia noastră. «Mda, a zis bunica, interesant... Ok, na. Dar, totuşi... ce-ai căutat tu acolo, băiatule? Ce e bine acolo?», Şi asta iarăşi mi s-a părut trist...".
În acea noapte, coborând de la Shaun cu liftul cel vechi, interbelic, am dat de o bătrână cu un căţel, care locuia în acel imobil de când era copilă. M-a întrebat dacă am fost la băiatul ăla de sus, care cântă noaptea la acordeon. Puţin jenat, i-am spus că da şi am întrebat-o dacă o deranjează muzica. "Nu, nu", mi-a răspuns, închizând anevoie uşa liftului. "E un tânăr cumsecade, cântă foarte frumos. Parcă îmi aminteşte de timpurile care-au fost odată. Nu mai sunt demult... acele timpuri", mai zice, şi liftul începe să urce încet, înapoi.
Fericit în România! E ceva!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
