Balada americanului Shaun

Bogdan Lupescu
- Vă spun povestea lui Shaun Williams, tânărul american care a plecat în căutarea unui sunet de acordeon și a rădăcinilor sale îndepărtate. Cel dintâi american care își dă doctoratul în muzică tradițională românească! -

Jean Americanu'

Se înserează la Clejani. Ograda cea largă începe să se umple de muzicanți și puradei somnoroși. Shaun Williams - zis "Jean Americanu'" - își în­foaie acordeonul său Hohner, întorcând capul spre lăutarii cei bătrâni. Așteaptă semnul lor, ca să încea­pă. Maestrul Nicolae Feraru atinge de câteva ori stru­nele țambalului, umplând curtea c-o armonie am­plă și tânguită. Alături e un alt mu­zician celebru, Marin Sandu "Țagoi", unul din primii lăutari ai legendarului Taraf al haiducilor din Clejani, care au uluit întreg mapamondul cu mu­zi­ca lor: toți cei din bătătură sunt copiii și nepoții săi. Își pune și el în­cet, cere­monios, acordeonul pe umeri, ridi­când privirea peste toți, apoi spre stele, ca un împărat mofturos ce tre­buie să se lase rugat. Și cei trei încep să cânte. Doar pentru mine, singurul musafir. O sârbă, cu un asemenea pa­tos, de parcă s-ar afla pe marile scene ale Americii, nu în curtea asta de dincolo de ulițele desfundate ale unui biet sat din câmpia Teleormanului. Personajul meu e Shaun Williams. Îl urmăresc atent, cum stă între cei doi maeștri ai săi, privindu-i ca un copil timid, c-un respect aproape de venerație, străduindu-se să le țină ritmurile înnebunitoare. Ani de zile i-a visat din Statele Unite, după ce le-a ascultat "vinilurile" în arhiva universității, unde studia părându-i-se că sunt niște muzici cum nu mai există altele pe pă­mânt. "Mi-aș dori să fiu ca ei, dar îmi dau seama că nici în două vieți n-o să pot cânta așa", avea să-mi spună, privindu-i. Deși e și el un virtuoz, cântă cu patimă, ca orice lăutar de-al nostru; dege­tele-i joacă strașnic pe clapele Hohnerului din anii '30, pe care cântau cândva marii acordeoniști români ai Mun­teniei. Shaun e un tânăr frumos, cuminte, și ochii îi scânteiază de-un licăr de recunoștință, pen­tru tot ce i-e dat să audă și să vadă. N-ai zice că are 36 de ani și-o viață în care a trecut prin multe. Pri­mul ame­rican care își dă doctoratul în muzică lău­tărească românească, după ani lungi de studiu. De numai un an stă aici, însă nu doar "din interes știin­țific". Simți că îi place. Îl vezi. E ca transfigurat prin­tre oamenii ăștia sangvini, îți pare că vrea să profite de orice clipă petrecută pe pământ româ­nesc, ca să mai învețe ceva. Felul nostru de-a trăi, de-a fi "vii", de a ne simți bine. L-am văzut încă de când am intrat în Clejani. Cum l-au înconjurat prichindeii lui Țagoi - "A venit nenea Șan! A venit nenea Șan!..." - și el i-a luat pe toți în brațe, apoi pe acordeonistul masiv ca un urs, îmbrăcat în cămașă albă. "Bine-ai venit, bă băiatule!", iar "băiatul" a pornit-o prin camerele celor șapte copii, să-i salute pe toți. E, efectiv, unul de-al casei; "ca și băiatu' meu!", zice lăutarul, iar asta nu din respect pentru un oaspete american, căci americani a văzut destui nea Țagoi prin satul ăsta celebru, veniți să caște gura la muzica lor. Shaun e altfel. I-a cucerit prin fe­lul lui smerit de a fi, fără ifose, prin pofta de a trăi la fel ca și dânșii. Prin pasiunea sa pentru muzică. A locuit în casa lui Țagoi mult timp, râvnitor să învețe acordeonul, a mâncat cu ei, le-a ascultat necazurile, s-a străduit să-i ajute. A făcut cursuri de limba română și acum o vorbește mai bine decât mulți români de-ai noștri. În Clejani, îl cunoaște tot satul. Îi zic ba "Șon", ba "Șan", dar cel mai ușor le e "Jean". Ca la unul de-al nostru: Jean Americanu'!

Elevul maestrului Feraru

Nu-ți vine să crezi că e străin, când îl vezi cum "învârte" acor­deonul ăsta au­riu în brațe, dez­mierdându-l în toate nuan­țe­le bătrânelor cântece ale lui Gabi Luncă sau Dona Siminică. Apoi trece la țambal, în locul lui Feraru. "Așa, Shaun! Bravo! Dă-i din la! Bagă-n ele!...", îl îmboldește acesta, luân­du-l apoi pe după umeri, zâmbind. Te înfiori când realizezi că țiganul ăsta zâmbitor și modest din bătătura unde fiii lui Țagoi pregătesc grăta­rul, e unul dintre cei mai mari țam­ba­lagii ai lumii, premiat recent de Barrack Obama, cu «National Heri­tage Fellowship», cea mai înaltă distincție acordată de statul ame­ri­can artelor tradiționale. Că acest om, ce trăiește de aproape 30 de ani în SUA, a cântat în fața unor pre­ședinți precum Clinton, Obama, dar și Ceaușescu, concertând în fața a zeci de mii de oameni, pe marile scene ale lumii. A venit aici pentru Shaun, pentru Țagoi, pe care nu l-a văzut de când au cântat împreună la Chicago. Când îl numește "elevul meu", Shaun se simte mândru. Co­boară de pe "scena" prispei casei și vine lângă mine, lăsându-i pe cei doi prieteni virtuozi să cânte mai departe. Îmi povestește cum l-a as­cultat prima dată pe Feraru, pe discurile "Electre­cord", din biblioteca universității din Michigan, pe când era student aco­lo, la imagine-film, și a rămas uluit. "Nici nu știam ce instrument e ăla. Dar eram fascinat. Ce mu­zică e asta? Pe unde-i țara asta, România, de unde vine muzica asta?... Am început să ascult și alte discuri, Marcel Budală, Frații Gore, le căutam pe la anti­cariatele din Detroit. Dar muzica lui Feraru mi-a rămas în minte, de la început. După mult timp, am aflat că acest maestru a trăit ceva timp în Detroit și apoi s-a mutat în Chicago. De la un profesor am aflat numărul lui de telefon și am îndrăznit să îl sun. Mi-a spus direct: «Da, nicio problemă, vino la mine și îți arăt.» Am mers o noapte întreagă cu auto­buzul, din Michigan până în Chicago. Ne-am întâlnit la o parcare, lângă mașina lui. M-a luat acasă. Și, vă spun, m-am simțit ca în familia mea! M-au ținut la ei, el și soția lui, doamna Lelia, niște oameni deosebiți, onești, cu o familie minunată. Când l-am văzut prima oară cântând «pe viu», aca­să la el, nu-mi venea să cred. «Ce bucurie!», îmi ziceam în gând. Ce bucurie!... Din clipa aia am știut că vreau să învăț la țambal și să cânt muzica asta. Fără cale de întoarcere".
În 2012, deși avea deja două licențe, în limba ger­mană și Arte Plastice, Shaun s-a înscris și la Et­nomuzicologie, tocmai la prestigioasa Indiana Uni­versity. A luat lecții de acordeon, și a cumpărat un țambal mic, cu care cânta după lecțiile lui Feraru sau discurile lui Budală și Fărămiță Lambru. A știut: de acum, avea un destin.

Acordeonul magic

Cei doi "fantastici" vin și ei la masă cu noi. Neo­bosiți, mereu puși pe glume deocheate, antrenați să cânte și patru zile la rând, după sutele de nunți și con­certe ale vieții lor. "Bravo, băiatule, ai mai exer­sat!", îl bate pe umăr Feraru pe Shaun și ia cu poftă o gură de bere rece. Apoi se întoarce spre mine: "E grozav de talentat, îmi face plăcere să cânt cu el. Când a venit la mine, la Chicago, și-am văzut că știa deja cântecele după discurile mele, am rămas... așa. Wow! Ce nebunie, să vii din America aici, ca să-nveți țambalu', limba română, să studiezi muzi­ca bătrânilor... Nici măcar ai noștri n-au cercetat-o prea bine. Să-ți dai doctorat în asta! E cam grozav, nu?...". Vin fripturile și vinul, e-aproape 11 noaptea, vipia verii s-a mai domolit. Unul dintre nepoței, un negruț îmbrăcat c-un sacou mult prea mic, direct pe pielea goală, se joacă pe-o claviatură, improvi­zând o piesă abia cântată de maeștri. "Io-te ce-i dă ăsta micu'! Are cinci ani, a-nvățat decât de două luni. Zi-le, Florentine!", strigă Țagoi, mândru. "Și tu, americane, prinzi repede! Auzi! E alții țigani care n-aude. Le merge mâna, da' n-aude. Dacă cântă cu cineva în ansamblu, nu știe. E boccii. Tu auzi. Asta-i mare lucru, să auzi muzica...".
Pe Shaun îl stânjenesc laudele. Nu vorbește de­cât întrebat. Iar dacă-l întrebi, îți răspunde orice, despre toate intimitățile lui, sec, senin, așa cum fac deseori copiii. Doar faptele. S-a mai scris o dată des­pre el în revista noastră. Despre viața lui plină de peripeții. Cum s-a înrolat la 25 de ani, în Corpul Păcii, doar ca să ajungă cât mai aproape de țările unde se cântă "muzica asta". Deși, ca voluntar, n-aveai voie să-ți alegi destinația, a rugat să fie o țară, măcar din Europa de Est, dacă nu se poate chiar România. A obținut Ucraina, ținutul Maramu­re­șului de Nord - Transcarpatia, o zonă plină de lăutari de toate etniile Europei răsăritene, unde a ră­mas patru ani. A învățat ucraineana, rusa, romanes, puțină maghiară, dar mai ales dialectul huțulilor, etnie de care a fost poate cel mai atașat. A trăit în case de oameni săraci, a predat engleza, ca să supra­viețuiască, a cântat și într-un taraf huțul, cu care a susținut concerte în toată micuța Transcarpatie. Și-a dat masteratul în muzica de acolo. Granița cu Ro­mâ­nia era la doi pași și deseori trecea dincolo, să fie mai aproape de patria lui Feraru și-a marilor lău­tari. Doar că în nord nu erau țambale. Iar acordeo­nul suna altfel, folosit mai mult pentru "ansambluri folclorice". În curtea lui Țagoi a intrat pentru prima oară în vara anului 2013. Bătrânul lăutar își amin­tește: "Era pe la amiază, cald, și mă pomenesc acia, pe uliță, c-un băiețaș. Și bate la mine. Zic: «Aoleo, ce-i? Ho!». Am sărit din somn, că noi lău­tarii ne trezim târziu. Și el face: «Na, știți, domnu' Țagoi, eu v-am auzit pe dumneavoastră și vreau să mă-nvățați și pe mine. Ta-ta-ta, ta-ta-ta...». Da' eu zic: «Măi, hai în casă, că nu pricep o boabă ce zici». Aveam fata, care cunoaște engleza. Și troanca-troan­ca, troan­ca-troanca... Am înțeles. Zic: «Bine, stai ai­cișa frumos, că te-n­văț...»". Shaun mărturisește că cele patru zile cât a rămas atunci în casa lui Țagoi au fost dintre cele mai fericite din viața lui. "Am stat aici, în veran­dă, și domnul Ța­goi a în­ceput să cânte un cântec de jale. Atunci am auzit prima oară acordeo­nul ăsta, Hohner. Un sunet vechi, abandonat azi, pe care nu-l auzisem decât demult, pe discurile fraților Gore, poate... Iar când am auzit și cu voce... Mamă, mamă! Aproape mi-au dat lacrimile. M-am simțit ca într-o cârciumă din anii '30. Nu știu, a fost... magic. Asta căutasem, ăsta e stilul de muzică care îmi place cel mai mult. În clipa aia, mi-am spus: aici rămân. Să fac un doctorat, să rămân ani, ca să pot înțelege. Să fie măcar ceva ce n-a făcut ni­meni".

Cel mai mare vis din lume

După plecarea din Clejani, am petrecut mai multe zile cu etnomuzicologul Shaun Williams. Nu mă puteam dezlipi de el, mereu îmi spuneam că merită, căci asemenea inși sunt rari: oameni care-și urmează un vis. Cu orice preț! Am venit la concer­tele sale - cântă aceste muzici vechi împreună cu o talentată "guristă" româncă (am rămas surprins că atât de mulți tineri sunt atrași de sunetele astea bătrâne). L-am urmat prin locuri unde se întâlnește și cu alți lăutari, pentru studiul său: mereu noaptea, căci doar atunci se cântă "de inimă albastră". Am stat amândoi sub stele, pe terasa apartamentului său din stra­da Mântuleasa și mi-a măr­turisit lucruri des­pre viața lui, pe care nu le-a mai spus niciunui român, dintre foarte mulții prieteni pe care îi are aici. Despre copi­lăria din Ohio, despre fra­tele său mai mic, Chad, și tatăl Peter, care uneori cânta la clarinet, când erau copii, ca să îi în­ve­selească. Despre mama sa, buna Ja­nice, care l-a rugat mereu să nu plece. "Ăsta e regretul meu, că pă­rinții mei n-au înțeles ce vreau să fac. Și nici acum nu înțeleg. Na, ei auziseră despre România doar de co­munism, Ceau­șes­cu, ră­piri, crime... De­gea­­ba le-am spus că nu e deloc așa, că s-a schimbat foarte mult, nu m-au înțeles. «Ce cauți tu acolo?», asta mă întrebau mereu. Hm, sunt plecat prin Europa de est din... 2007, s-au făcut de-acum zece ani. În ultimii ani, tatăl meu s-a îmbol­năvit de-o formă gravă de depresie, nu știu dacă din cauza mea. Am fost la el, îmi pare atât de rău... N-am ce să fac. I-am spus de la început că nu pot fi inginer, ca el. E ceva care mă chea­mă. Am vorbit cu părinții mei, le-am spus. Îmi este foarte dor de ei. De priete­nii de acolo. Dar nu am ce face". Mi-a explicat câte examene grele a trebuit să dea, pentru a fi acceptat la doctoratul ăsta. Studiu istovitor, timp de patru ani, sute de cărți rare, săptă­mâni la rând nedormite, pentru a obține dreptul de cercetare în aceste zone îndepărtate. "Până și pen­tru Africa sau Thailanda e o mulțime de bibliogra­fie. Despre muzicile din Europa de Est se știe prea puțin...". Aici, în Româ­nia, lucrează cu spe­cia­liști la vârf, se mân­drește că e proba­bil singurul cerce­tător străin care a obținut acces la toa­tă arhiva de înregis­trări vechi a "In­stitu­tului Brăi­loiu", unde e inexplicabil de greu de intrat. În altă seară, mi-a povestit și des­pre iubita lui din O­hio, de care a fost ne­voit să se despartă, îna­inte de a pleca pe acest lung drum, în martie, 2007. "Doar ea, poate, m-a înțeles, când i-am spus că vreau să plec. Țin minte cum m-a în­trebat: «Cât stai?». Bă­nuia, știa cumva. I-am zis că măcar un an. Au fost de fapt zece (râde). N-avea nici un sens să stăm așa de departe, să ne vedem o săptămână la un an, poate... Nu-i nici o viață așa. Nici eu n-aș fi rugat-o să vină cu mine, să lase ser­vi­ciu, tot, aco­lo. N-am putut. A fost foarte trist. Tare trist...".

Epilog cu strămoși regăsiți

Shaun locuiește la etajul șapte al unui imobil din anul '30. De pe terasa casei sale se văd stelele și toate acoperișurile povârnite ale Bucureștiului vechi, ca-ntr-un basm de penumbre, sub care au cântat cândva lăutarii lui dragi, din Izvorul Rece, Strada Latină sau Calea Moșilor Vechi... Un împărat se simte acolo sus Jean Americanu'. Când își aprinde luminile pe terasă și se uită în jur. Este orașul lui de suflet. Și, adesea, zice că parcă n-ar mai pleca. La doar câteva luni după ce a închiriat casa, proprietarii i-au micșorat chiria cu 100 de euro. Zice că le-a plăcut ce face, muzica lui, dar mai ales le-a plăcut de el. Un om care "îți cade la inimă", ăsta e Shaun Williams. Abia la final l-am întrebat și despre stră­bu­nica sa, Agneta, care-a fugit din România înainte de noaptea nunții, la 25 de ani, în anul 1920. Citi­sem despre ea chiar în revista noastră. Tulbură­toarea poveste a unei femei neînfricate, care a trecut oceanul fiindcă n-a vrut să se mărite cu un bărbat pe care nu l-a dorit, mai bătrân decât ea. Shaun a aflat târziu de această Agneta Haldenwang, când i-a găsit fotografia într-un pașaport vechi, apoi cores­pon­dența mamei și a bunicii sale cu cineva din... Pianu de Jos. Rudele lui tainice, rămase în Ardeal. Aceasta a fost, de fapt, prima sa călătorie în Româ­nia. În anul 2006. Singur, aproape un copil, fără să știe o boabă românește, doar cu poza aceea a bunicii și câțiva bani în buzunar. Erau primele sale drumuri în Europa, pentru a studia germana, limbă pe care-o știa puțin din familie și nu pricepea de ce. Cum de bunica a fost din România, și era nemțoaică? A găsit satul, casa străbunicii sale. A găsit mormintele înain­ta­șilor săi, călăuzit de ultimul sas bătrân care a ră­mas să păzească biserica pustie din Pianu. A făcut fotografii, a strâns documente pentru arborele ge­nea­logic al familiei. Mama și bunica lui nu s-au ară­tat însă prea interesate. "Era vorba, totuși, de mama ei, de familia noastră. «Mda, a zis bunica, intere­sant... Ok, na. Dar, totuși... ce-ai căutat tu acolo, bă­ia­tule? Ce e bine acolo?», Și asta iarăși mi s-a părut trist...".
În acea noapte, coborând de la Shaun cu liftul cel vechi, interbelic, am dat de o bătrână cu un cățel, care locuia în acel imobil de când era copilă. M-a întrebat dacă am fost la băiatul ăla de sus, care cântă noaptea la acordeon. Puțin jenat, i-am spus că da și am întrebat-o dacă o deranjează muzica. "Nu, nu", mi-a răspuns, închizând anevoie ușa liftului. "E un tânăr cumsecade, cântă foarte frumos. Parcă îmi amintește de timpurile care-au fost odată. Nu mai sunt demult... acele timpuri", mai zice, și liftul înce­pe să urce încet, înapoi.


Pentru promovarea muzicii tradiționale, pe 30 sep­tembrie 2017, Shaun organi­zează o petrecere cu muzică lăută­reas­că în curtea acordeonistului "Țagoi" Sandu, cu mari lăutari ai Clejaniului. Bile­tul costă 120 de lei și include transport dus-întors (București-Clejani), mâncare și o bău­tură din partea casei.Pentru cei care vor să sprijine cu orice sumă evenimentul sau pentru rezervări: saraimanarts@gmail.com / Facebook: "Bairam la Clejani". Biletele pot fi procurate online de pe https://eventbook.ro/music/bilete-bairam-la-clejani .