Ana lui Sfântu'

Oraşul şuşotea pe la colţuri, când trecea pe vreun drum: "E Ana lui Sfântu'!"

Co­piii aruncau cu pietre şi râdeau şi se mai­muţăreau pe la spatele ei. Ana părea şleampătă şi zdrenţăroasă, aşa cum trecea, cu poalele fustei albastre, când mai lungi, când mai scurte, măturând şi colorând drumul. Şi părea cumva din altă lume, cu ochii ei cenuşii, ce priveau mereu dincolo de via­ţă, şi cu un zâmbet şă­galnic şi neterminat şi se­nin. Înaltă şi albă şi fru­moasă şi demnă.
Cu mersul ei drept, Ana păşea prin oraş, printre oameni şi printre bârfe. Cu toate privirile întoarse spre ea, cu toate întrebările rămase fără răspuns: "Cine e femeia asta?". Dar nimeni nu ştia nimic altceva decât că e "Ana lui Sfântu'".
În faţa casei, Ana avea o băncuţă din lemn, ce mă tot îmbia, de o vreme, să mă aşez. Eu trebuie să fi avut vreo 7 ani pe-atunci, copil curios şi des­chis. Iar ea, 50 sau 60, dar un suflet de-un leat cu al meu. Mi-am luat, într-o zi, inima-n dinţi şi m-am cocoţat pe băncuţă, cu degetele înfipte între stin­ghiile roase şi legănându-mi picioarele de­de­subt, ca să-mi fac emoţia să se topească în pământ.
Aşa m-a găsit Ana, într-o după-amiază de vară, când m-a invitat înăuntru, în casa ei neobişnuită, în care nu mai călcase picior de om. Şi am trecut atunci, prin uşa mereu ferecată, într-o altă lume, ca printr-o poartă ce mi-a deschis o altă viaţă: viitorul magic ce avea să devină prezentul de-acum.

Vânzătoarea de pietre

Odată ce am intrat, mi s-a dezvăluit o încăpere mică, din lemn, cu pereţi coloraţi în verde aprins. Un ochi de geam, orb, sub perdeluţa de in porto­calie. O laviţă stingheră, cu o pernă roasă deasupra. O masă cu picioare noduroase şi strâmbe, pe a cărei tăblie leneşă poposeau, ostenite parcă dintot­dea­una, mai multe blide ciobite. Ana mă îmbie să stau. Şi-mi puse dinainte o cană mare şi aburindă cu ceai. În timp ce sorbeam din fiertura aromată, îmi roteam ochii de jur împrejur, uimită să descopăr că nimic din ce se spunea despre ea nu era adevărat. Nu avea copii răpiţi şi ascunşi prin ciubăre, nici ierburi sau vase ciudate, de făcut farmece. "Tu a cui eşti, mamă?" - începu Ana să mă descoasă. "A lui nea Jan", zic. "Stau aici, peste drum şi eu te ştiu pe matale de multă vreme". Ana zâmbi şi mă întrebă dacă le-am spus alor mei unde sunt, ca să nu-şi facă griji dacă m-or căuta. Nu ştiau, pentru că nici eu nu ştiusem că voi ajunge aici. Aşa că Ana mă lăsă cât să-mi termin ceaiul, apoi mă trimise acasă. A doua zi, mă înfăţişasem iar pe băncuţă. Acum spusesem unde mă duc, deşi bunica mă certase aprig: "N-ai ce să cauţi la Ana lui Sfântu'! Să nu te prind c-ai fost la vrăjitoarea aia, că nu mai ieşi cât îi hăul din casă!". Dar eu tot m-am dus. Şi Ana iar m-a lăsat înăuntru. Din căsuţa ei strâmbă şi ciudată, prin ochiul de geam cu per­de­luţă portocalie, pe care-l dezveleam într-un colţ, urmăream zi de zi, oraşul. Strada, cu viaţa ei, cu­coanele dichisite cu ţâncii înţoliţi ca de sărbă­toare, păşind pline de ifose pe drum. Când mai stăteam cu Anişoara pe băncuţă, femeile îmi aruncau priviri pline de milă sau dispreţ. Iar eu mă gândeam că ele nu ştiu ce om bun este şi ce poveşti frumoase îmi spune. Mereu zicea că lucrurile au viaţă şi suflet şi că, dacă ştii să le asculţi, îţi vorbesc la fel ca oamenii sau chiar mai frumos. "I-auzi", îmi spunea, când îmi aducea câte un blid cu mâncare, "Auzi cum susoteşte cior­bica asta, lăudându-se cât e ea de gus­toasă? Şi se plânge c-o gâdilă când vâri lin­gura în cas­tron?". Sau îmi spunea ce po­vesteşte băncuţa de la poartă despre oamenii aflaţi în trecere prin faţa sa. "Ăsta-i Ion al lui Tănţel", îmi desluşea Ana şoaptele băncii. "A rămas şubred de când l-a doborât calul din căruţă, când se-ntorcea de la câmp. S-a supărat că-i căra Ion bici după bici, să tragă mai cu vlagă ditamai carul, plin cu po­rumb". Şi tot aşa vorbea Ana, zi după zi, şi-mi depăna istorie după istorie. Până când am învăţat să ascult singură poveştile, să le sorb direct din gura lucrurilor din jur. Apoi m-a mai învăţat Ana să visez: "Ce vrei tu să fii când o să creşti mai mare şi-o să pleci din oraş?"... "Vreau să mă fac vânzătoare de pietre", i-am răspuns, fără să stau pe gânduri. Şi s-a uitat Ana chiorâş la mine şi m-a dojenit: "D-apăi, asta o poţi face de pe-acum, nu-i nevoie să mai aştepţi pân-oi creşte! Ce are omul de făcut poate face chiar azi, în clipa asta. Numai că nu toţi ştiu taina asta şi aş­teaptă, ca proştii, până e prea târziu". Şi m-a lu­at de mână şi m-a dus pe stradă. "Uite, e plin dru­mul de pietre scumpe şi frumoase, de toate cu­lorile! Strânge-le pe toate care-ţi plac. Şi-apoi, eu ţi-oi face o tarabă numai pentru tine, unde să le-aşterni şi să le vinzi. Dar cu banii ce-ai să faci?". Hmm, nu mă gândisem deloc la asta. "O să-i dau la copiii mai săraci". Şi mi-am umplut bu­zunarele cu pietre, de atârnam cu câteva kilograme mai mult. Apoi le-am rânduit, pe culori şi mărimi, pe o mă­suţă pe care mi-a scos-o Ana în faţa casei. Şi-am stat eu lângă mica mea tarabă, ore bune, iar lumea trecea, se uita, dar nimeni nu cumpăra. Până când a trecut unchiul meu şi s-a oprit să mă-ntrebe ce fac şi mi le-a cumpărat pe toate. Şi m-a trimis acasă, cu bani cu tot. Ce-o fi făcut cu pietrele mele, nu l-am întrebat niciodată, poate să le fi aruncat, pentru că el nu-nţelegea că sunt preţioase. A vrut doar să nu mă lase acolo, caraghioasă, în drum... Câteva zile mai târziu, am descoperit în curtea Ani­şoarei un corcoduş tânăr şi falnic. Şi i-am spus Anei că nu mai vreau să vând pietre, că vreau să-mi fac o căsuţă în pom, nu­mai a mea. Şi s-a cocoţat Ana, cu chiu cu vai, printre crengi, şi mi-a meşterit o căsuţă. Şi stă­team, mândră, în fie­care zi, la înăl­ţime şi ur­mă­­ream oamenii de sus. Tre­buie să fi tre­cut tare fru­mos timpul în vremea aceea. Şi nici nu mai ştiu când am crescut şi am cam uitat să mai trec pe la Ana. Apoi părinţii mei s-au mutat în altă par­te a ora­şului şi, încet-încet, pe negândite, am ui­tat-o com­plet. Apoi am plecat în altă parte a ţării şi mă-ntor­ceam tot mai rar.
Vreo zece ani mai târziu, când am ajuns pe acasă, drumul m-a purtat pe străduţa de altădată. Nici nu mi-aş fi dat seama unde am ajuns, de nu mi-ar fi ieşit în cale pomul: un corcoduş bătrân şi falnic, în care am avut prima mea căsuţă. Un nod de plâns mi s-a oprit în gât. Şi amintirile au dat buz­na. Aici a fost casa Anişoarei! Aici, undeva, lângă corco­duşul ăsta! Acum, pe locul căsuţei în care am fost atât de fericită, tronează restaurantul central din oraş. Nici urmă de casă, de băncuţă, de Ana! Când s-o fi stins, nu ştiu. Pă­mân­tul a-nghiţit-o şi lumea a uitat-o de tot. Şi, la fel ca ea, tot pe nesimţite, s-a stins şi copilăria mea. Fără ca măcar să-mi dau seama când şi cum. "Dar mă­car despre Ana pot afla ce s-a întâmplat", mi-am spus.

Cârciumarul

Trebuia, aşadar, să aflu când s-a dus Ana şi cum. Şi, mai ales, cine fusese ea de fapt şi ce viaţă a avut înainte s-o cunosc. Pentru prima dată, mă întrebam de ce i se spunea "Ana lui Sfântu'". Şi am început să întreb în stânga şi-n dreapta. Dar ni­meni nu ştia: "A, mi-o amintesc pe Ana lui Sfântu', cum să nu! Sfântu' era taică-său, dar nu, nu ştiu de unde i se trăgea porecla asta!". Azi aşa, mâine aşa, până când eram gata, gata să re­nunţ. Dar, chiar înainte de-a mă da bătută, m-am oprit să beau o ca­fea la terasa restaurantului cen­tral, cu ochii aţintiţi la corcoduşul copilăriei mele şi la locul acum pus­tiu. Cu gândul şi inima la minunatele vremuri tre­cute, la Ana şi la poveştile lucrurilor, aşa cum mi le desluşea ea. Trei bătrânei, uitaţi pe pământ de tre­cuţi ce erau, ciocneau un pă­hărel, la masa de lângă mine. Îi auzeam limpede ce vor­beau, fără să vreau. Depănau poveşti din tine­reţile de mult pierdute, cu ochii înlăcrimaţi de nos­talgie, dar şi de vinul roşu ce le dezlegase limbile şi le-nmuiase inimile. Şi-odată-l aud pe unul dintre ei că zice: "Ehe, nu mai e vin ca al lu' Sfântu'! Ce-i făcea, ce nu-i făcea, dar tare bun era!". Încep să trag cu urechea, dar bătrâneii se-nturnaseră la ale lor. Îmi iau inima-n dinţi, mă ridic, le dau bineţe şi le cer permisiunea să mă aşez la o vorbă cu ei. Le spun direct ce vreau să ştiu şi moşneguţii încep să turuie şi să spună, pe trei voci, o singură poveste. Aflu, astfel, din gura lor, că Sfântu', tatăl Anei, avea o cârciumioară care se numea La dreptate. Şi câr­ciu­ma­rul ăsta era tare credincios, mereu se ruga şi se-nchina. Şi mai era şi foarte corect cu clienţii, şi numai băutură bună le dădea, în care nu punea strop de apă. Iar când îi vedea băuţi bine, nu-i mai servea şi-i trimitea acasă. Şi mai avea Sfântu' darul premoniţiei, adăugară bătrâneii. Prezicea multe din cele ce aveau să se petreacă în oraş. Cine cu cine avea să se ia, care avea să se ducă pe ceea lume şi când şi de ce. Chiar şi vremea o ghicea şi mereu le zicea: "V-am spus eu că o să dea piatră? V-am zis eu că are să toarne cu găleata?". Şi azi aşa, mâine aşa, până când cineva, nu se mai ştie cine, i-a spus "Sfântu'". Şi "Sfântu'" i-a rămas numele de-atunci. Iar copiii lui, Ana, încă o fată şi doi băieţi, au ajuns să fie în oraş "ai lu' Sfântu'". Când Sfân­tu' s-a dus printre cei drepţi, câr­ciu­ma a luat-o în grijă băiatul mai mare. Şi-a ţinut-o bine, dar nu pre­cum tatăl său. Sora Anei avea şi ea o brutărie. Mirosea pâinea proas­pătă până hăt, departe, în oraş, iar copiii pof­teau la covrigii proaspăt scoşi din cuptor. Bună la suflet, fata vrednică a lui Sfântu' îi che­ma pe cei mici şi îi ome­nea. Ca singur preţ, le întindea un sac alb, de cânepă, peste aluat, şi le cerea să joace pe el, ca să-l fră­mân­te. Au mers bine, şi crâş­ma, şi bru­tăria o vreme, până ce co­mu­niştii au ras tot şi au pus în loc alte câr­ciumi şi alte prăvălii, fără suflet şi fără poveşti. Cu Ana, în schimb, lucrurile au stat altfel. Ar fi iubit tare mult, cândva, un tânăr chipeş, de viţă bo­gată. Şi voinicul ăsta ar fi murit tânăr şi ea de atunci s-ar fi retras dintre oameni, în lumea şi că­suţa ei, unde avea să şi piară, singură şi fără lu­mânare, mulţi, mulţi ani mai târziu.
Pentru mine, însă, "Ana lui Sfântu'" va trăi me­reu, în casa aceea cu perdele portocalii. Şi va ră­mâ­ne mereu aşa cum o ştiam - ascultând şi po­ves­tind ce-i vorbesc lucrurile. O fiinţă diafană şi stranie, cu un suflet atât de uşor şi-mpă­cat, încât va pluti veşnic deasupra a tot! Ana, Sfân­ta!

(Reproduceri după picturi de Ana Ruxandra Ilfoveanu)

ALINA DINCĂ