Ştiu, sute de mii de turişti români au fost la Balcic înaintea mea. Umblu pe străzi arhicunoscute. Privesc peisaje pictate de maeştri şi anonimi, deopotrivă, şi fotografiate la început de artişti, acum de toată lumea. Vizitez locuri descrise de călători şi memorialişti, de reporteri sau de orice turist cu un dram de înclinaţie spre scris. În nenumăraţi ochi şi nenumărate inimi s-a răsfrânt locul acesta. În primele zile de la începutul lui august, iată-mă şi pe mine, un vilegiaturist oarecare, în intimitatea Balcicului, respirându-i aerul şi lumina, deopotrivă, aşezând peste imaginile vechi din stampe, imaginile proaspete, culese cu lăcomie de simţuri.
Muncelul cu pelin sălbatic
Înaintând cu maşina pe şoseaua care străbate podişul bulgar, îngălbenit prematur de secetă, bănuiesc prezenţa mării, undeva spre răsărit. Mă simt ca un vânător în junglă: ştiu că tigrul e prin preajmă, dar încă nu-l zăresc. Marea e sălbăticiunea albastră, ascunsă sub un orizont îngroşat, uneori, de perdele forestiere din frasini superbi. Din loc în loc, grupuri de centrale eoliene îşi mişcă lent elicele, în bătaia unui vânt slab. Dintr-un sens giratoriu, de unde, mai departe, continuă drumul spre Varna şi Burgas, virez la stânga. Şoseaua se înclină la început uşor, apoi coboară vertiginos, de parcă ar dispărea, dintr-odată, de sub roţile maşinii, care ar avea nevoie urgentă să se transforme în aeroplan. În sfârşit, iată marea, întinzându-se pe tot orizontul! E tot mai vie, tot mai aproape, cu apele ei din turcoaz. Cobor cu prudenţă drumul printre ziduri din piatră poroasă şi case de epocă, cu etaj, acoperite cu olane. Balcicul e inundat de soarele verii. Locul cel mai iubit al reginei Maria, vegheat şi azi de castelul înălţat pe ţărmul abrupt al mării, a mutat mica aşezare balcanică direct în legendă. O legendă care supravieţuieşte şi azi.
Am avut norocul să închiriem ieftin un apartament spaţios, cu un balcon deschis către mare şi către malul stâncos, peisajul care i-a atras pe mulţi dintre pictorii noştri la Balcic. Priveliştea este, într-adevăr, unică. De sus, marea se vede până în adânc, iar râpele de calcar sclipesc în soarele care albeşte totul în jur. Sub ele, vegetaţia este copleşitoare: o junglă de arbori şi arbuşti spinoşi, captivi într-o ţesătură de curpeni impenetrabilă.
Ies, într-o dimineaţă, să caut o potecă, o fisură în această pătură groasă de funii şi noduri vegetale, ca să-mi scurtez drumul spre plajă. Trec pe sub un dud cu fructele scuturate pe trotuar şi în iarbă, de vântul nopţii. Intru pe poarta unui stadion nou-nouţ, încă în lucru. Întâlnesc o muncitoare, ducând în ambele mâini câte un pahar din plastic cu cafea. Arăt cu mâna spre dealul cu pini, întrebând prin gesturi dacă e de găsit o cărare, să merg pe jos. Înţelege, într-un sfârşit, şi-mi răspunde "nema". Stadionul are tribune din piatră, ca un amfiteatru antic. Urc treaptă cu treaptă, până ajung sub o coastă înierbată, cu tufişuri din loc în loc. Mă agăţ de orice tulpină, fie cât de firavă. Mă caţăr, atent să nu deranjez vreun şarpe ieşit la soare. Ajung pe culme şi priveliştea mă năuceşte. Sub picioarele mele se cască o prăpastie, la baza ei hăţişurile de nepătruns, apoi şirul de case şi de hoteluri lipite de mal, iar mai departe, marea, vizibilă de la un promontoriu la altul. Am sub ochi tot Balcicul, toată splendoarea aşezării. Abia acum înţeleg de ce au tânjit şi au ajuns aici artiştii noştri, de ce au umblat şi ei pe coclauri, cărând cu ei şevaletul, culorile şi pensulele. E suficient să ajungi aici o singură dată, ca să rămâi pentru totdeauna sub vraja locului.
Pietre şi viori
De departe, bătrânele rusoaice erau cele mai interesante exemplare din grupul lor. Într-o seară, când vuietului mării îi răspundeau greierii cu ţârâitul lor, ne-a ajuns la urechi sunet de vioară. Două fete mişcau arcuşul pe coarde, chiar pe aleea de lângă mare. În faţa lor, la picioare, deschisă, sta cutia viorii. Primiseră ceva bani. Bancnote româneşti şi monede bulgăreşti. Copiii mei, truditori ai pianului, au empatizat cu micile violoniste şi le-au depus în cutie o bancnotă de 10 lei. Ne-au spus că sunt din Moscova. A doua zi, le-am reîntâlnit la plajă. Adolescentele s-au zbenguit în apă, apoi s-au întors la familia lor: tata, mama şi încă trei fraţi, dintre care unul încă în cărucior. Tatăl cosea o sacoşă şi vorbea întruna, în vreme ce mama îi îngâna băieţelului ei gama muzicală. Mulţi copii mai mari se distrau aruncând cu pietre în apă sau în alte pietre. Aruncatul pietrelor părea să fie plăcerea lor favorită. Un rus bătrân a dat însă o altă întrebuinţare pietrelor: a clădit un turn înalt de o jumătate de metru.
14 leva pentru pacea lăuntrică
Seara, târziu, stau la masa din balcon şi sorb dintr-un vin alb, bulgăresc, având ca marcă "Valea Tracilor". Nu mai văd marea. Tălăzuieşte ascunsă de bezne. Deasupra dealului cu pini s-a ridicat o jumătate de lună. Lumina ei loveşte blând în peretele de stâncă situat în dreapta privirii mele. Atât a mai rămas din Balcic: un deal cu pini, o prăpastie şi, prin apropiere, câteva case. Exact cât trebuie pentru ca locul să semene cu ceea ce-a fost altădată, regina să-şi fluture din nou veşmintele albe pe uliţele pline de praf, tătăroaicele să-şi ducă apa pe cap, în ulcioare, iar pictorii să-şi instaleze din nou şevaletele, aşteptând răsăritul soarelui.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
