Viaţa cât o pereche de cizme

- Suferinţele Basarabiei nu vor fi spuse niciodată destul. Alungaţi din case şi din pământuri, prin decizii brutale, basarabenii deportaţi în Siberia spun poveşti halucinante. Suferinţa lor nu poate fi echivalată azi în despăgubiri, iar viaţa furată nu se întoarce înapoi. Rămâne doar datoria de a nu uita, de a spune mai departe povestea, grea ca o lespede de mormânt -

Covorul cu flori

- Elena Şoimu-Postolachi, eraţi doar un copil în vârstă de nouă ani când aţi luat calea sur­ghiu­nului în Siberia, alături de părinţi şi de fra­tele mic. Ce ţineţi minte, din clipele acelea grozave, când aţi fost smulşi din locul natal?

- Pentru că tata a fost preot (îl chema Porfirie Şoi­mu şi se trăgea dintr-o familie veche, ce co­boară din căpitanii lui Ştefan cel Mare), familia noas­tră a fost prima luată în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când au început depor­tă­rile. Se ştie că după cedarea Basarabiei, primii care au avut de suferit au fost primarii, preoţii, în­văţătorii, într-un cuvânt, intelectualii ro­mâni. Rând pe rând, au fost înlocuiţi cu li­chele care îi slujeau pe noii stăpâni. Adeseori, tata a fost chemat la Soroca, la NKVD, şi acolo i s-a poruncit să iasă în faţa oamenilor şi să le spună că până atunci i-a minţit, că, de fapt, nu există Dum­nezeu şi îl somau să deschidă club în biserică. Cum el a refuzat, a fost declarat "duşman al poporului", aşa că era previzibil că aveau să ne pedepsească.
N-o să uit niciodată noaptea în care au năvălit peste noi şi ne-au luat. Era o noapte cal­dă de ci­re­şar. Ne-a trezit mama şi am văzut casa plină de oameni străini. Ca să-l umi­lească, pe tata l-au ţinut sol­daţii în genunchi, câtă vreme mama a avut voie să strângă într-un sac câteva haine. Eram aşa de zăpăciţi de ce se întâmpla, că nu ştiam ce să punem în bagaj. Fratele meu a adus patru furculiţe, dar mama, care înţe­legea ce se întâmplă, le-a aruncat. "Măcar de-am avea ce să mâncăm, a zis ea, că vom mânca noi şi cu mâna." Nu i-au dat voie să intre în magaziile în care ţineam mâncarea şi bucatele. Acolo au ră­mas toate. "Dacă mă despărţiţi de familie, mai bine mă îm­puş­caţi pe loc", a zis tata, când i-au spus mamei să-i pregătească lui bagaj separat. Am fost foarte speriaţi când l-am văzut pe tatăl nostru batjocorit în aşa hal. El era un om de mare omenie şi tare respectat ca preot în sat.
Ne-au dus apoi la marginea comunei, unde au venit şi alţi deportaţi, şi după aceea la gară, la Floreşti, sub escortă de soldaţi înar­maţi, ca şi cum am fi fost cine ştie ce cri­minali. Acolo ne-au ţinut în arşiţă, pe o to­loacă. De o parte era râul Răut, de cealaltă parte erau soldaţii care ne păzeau. N-am avut voie să ne mişcăm de acolo. Eram chinuiţi şi înspăimântaţi, siliţi să facem toate alea în văzul lumii, acoperindu-ne cum pu­team. Când s-au strâns toţi, ne-au băgat în vagoane de vite şi ne-au zăvorât. De-abia du­pă ce am urcat în tren au venit cu o căruţă bu­nica, un văr de-al mamei şi o mătuşă, care aflaseră că am fost ri­dicaţi. Cu mare greu, pentru că nu au avut voie să se apropie de tren, ne-au dat mâncarea pe care ne-au adus-o şi au mai apucat să vâre pe fe­reastra trenului un covor pe care-l ţesuse bunica. "Îl vei vin­de când vei avea nevoie!", a mai apucat bu­nica să-i spună mamei şi-am plecat. Dar oricât de greu am trăit în Siberia, oricât de chinuiţi am fost, ma­ma nu a vândut covorul ţesut de bunica. Era ultima legătură cu cei de acasă şi, la nevoie, garanţia că va fi vândut doar pentru a cumpăra bilete de întoarcere în raiul din care am fost smulşi.

Colţişor de rai

Stă pe scaun în faţa mea şi îi ascult povestea. Între noi cad vorbele ca nişte tăişuri ascuţite. Vorbe aspre, căutate parcă înadins ca să prindă în ele întreaga suferinţă îndurată. Elena Şoimu-Posto­lachi e o femeie mărunţică, are gesturi dichisite, care ţin de cumsecădenia altor vremi. Îşi însoţeşte spusele de un zâmbet atât de calm, încât nu o dată m-am în­trebat, în timp ce o ascultam, ce izvor tai­nic îi dă puteri, îi îmblânzeşte trăsăturile şi o face să vor­beas­că cu atâta senin des­pre viaţa ei în săl­bă­ticia siberiană. Aveam să des­co­păr spre sfâr­şitul întâl­nirii noastre că tocmai suferinţa este cea care a înnobilat-o, i-a rafinat tă­ria de a nu uita şi, mai ales, a întărit-o în hotărârea de a lăsa mărturie celor mai tineri povestea surghiu­nu­lui basarabean.

- Cum era "raiul" din care aţi fost alungaţi?

- Când îmi amintesc cum a fost satul Parcani, ca­sa părintească, familia noastră întreagă, mi se opresc vorbele şi mă înec în plâns. Ce minunăţie a fost acolo cândva, când trăiau şi munceau buneii mei! Câtă sudoare a curs pe frunţile lor, ca să prefacă o coastă de pământ într-un colţişor de rai! Casa noastră era la o margine de sat, era pe atunci cea mai frumoasă, avea balcon, şi la streaşină erau ornamente din lemn, ca o horboţică. Pe povârnişul de lângă casă, bunelul a sădit o mândreţe de vie cu poamă "aligote" şi "ceasla", comandând butaşii în Fran­ţa. Aproape, se înălţau vişini ce crescuseră rotaţi şi frumoşi, şi lângă ei creşteau mure gustoase şi fragi dulci şi mirositori. În fundul grădinii erau nişte copaci seculari, nişte cireşi uriaşi, cu fructeamare, mărunţele, din care bunica făcea o dulceaţă minunată. Tot în fundul grădinii se afla o pădurice, iar mai sus de aceasta era o fâşie de pământ, unde bu­nicul nostru, Ion, avusese o moară de vânt, pe piscul dealului. Mama sădea legume: roşii, vi­nete, ardei graşi, usturoi, cu măciuliile mari cât pumnul. Pe şindrila căsoaiei usca vişine, cireşe dulci şi amare, mere, pere de tot felul şi umplea câte un sac mare cu fructe uscate, din care iarna făcea com­pot. Mai usca pe lojniţă şi prune afu­mate, foarte gustoa­se. Toamna avea de lucru cu mu­ră­turile. Într-un butoi de o sută de vedre, mura mere pădureţe din fundul grădinii. Merele aces­tea erau măşcate, dar atât de acre, că fă­ceau gura pungă, dar mu­rate se zbârceau, se fă­ceau gal­bene, dulci şi tare bune la gust. Noi, copiii, legam câte o furculiţă de un beţişor şi prin vra­na de sus, înţepam şi scoteam câte un măr din butoi. Din alt butoi, printr-un robinet de la fund, care era aşezat orizontal, curgea mus­tul gustos şi spumos. Par­că era şampanie. Venea apoi rândul butoaielor cu pepeni, cas­traveţi, pătlăgele, varză... Câtă mun­că, pentru ca să fie familia îndestulată cu de toate! Când venea iarna, femeile aveau mult de lucru: ma­ma scărmăna lâna, torcea, ţesea covoare, pân­ză, prosoape, preşuri în stative. Îmi plăcea când se vopsea lâna: mama chema boiangiul sau bo­ian­giţa şi vopsea sculurile de lână în diferite culori. În fie­care iarnă, ea ţesea covoare ca zestre pentru copii. Aşa cum a fost şi covorul pe care l-am dus cu noi în Siberia.

Turtele salvatoare

- Sunt multe mărturii în care se po­vesteşte odiseea deportărilor. Toate au ca element comun drumul de săptămâni întregi, spre necunoscut, cu trenul, în vagoane de vite, în condiţii în­gro­zitoare. Mai ţineţi minte?

- La început am fost atât de şocaţi de ceea ce se întâmpla, încât nici nu ne-am dat seama că ne era foame şi că am ajuns la capătul puterilor. Despărţirea de sat, de casă, de bunici, de tata, care a fost luat de lângă noi şi dus cu ceilalţi bărbaţi, cu un alt tren, înspre Urali, viaţa la comun în va­gonul acela, alături de alţi amărâţi înfo­me­taţi, ca şi noi, toate au fost atât de noi şi de neaşteptate, încât o vreme am fost ca anes­teziaţi. Nu-mi aduc aminte cum am supra­vie­ţuit până la capătul drumului, numai biata mama ştie cum ne-a salvat. Când am ajuns în regiunea Baş­kiria, în oraşul Ufa, am văzut nişte copii care aler­gau pe lângă tren şi cereau disperaţi "Hleba! Hleba!", adică pâine. Începuse războiul. Trenul nostru era mereu trecut pe linie moartă, ca să treacă vagoanele cu soldaţi şi cu tancuri. Ne povestea mama că atunci când am ajuns la Kursk, a văzut din tren, pe alt peron, o gră­madă de bărbaţi, care cu legături, care cu torbe (sacoşe), cu bagaje, foarte agitaţi, care dădeau din mâini şi ne făceau semne. Mama a presupus că aceia erau tocmai bărbaţii din familiile noastre şi că printre ei trebuie să fi fost şi tata, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Am rămas cu amintirea lui dintr-o zi de vară, când s-a întors de la muncă, înfierbântat şi obosit, a luat ulciorul cu lapte acru şi a băut cu sete din el.
Mai ţin minte că atunci când am ajuns în Urali, după aproape trei săptămâni de drum, calea ferată trecea printr-o pădure mare şi deasă. Acolo ne-au deschis uşile şi ne-au lăsat să coborâm, prima oară de când pornisem. Am putut să mai respirăm şi să ne mişcăm. Paznicii noştri erau siguri că nu vom fugi, eram prea departe de casă şi prea slăbiţi de foame. Naşa mea, verişoara mamei, tanti Nastea, care era soţia directorului şcolii de sat, a văzut că erau lemne multe şi uscate pe jos, era şi apă, avea un pic de făină şi brânză strecurate de bunica în tren şi a făcut un foc şi apoi nişte turte cu care ne-a hrănit pe toţi copiii din vagon pe loc. Din tot drumul eu nu mai ţin minte altă mâncare, dar ştiu că turtele acelea ne-au salvat. Am mers mai de­par­te, am ajuns în Altai, apoi la Novosibirsk, pe malul fluviului Obi, de unde, cu nişte barje, îngrămădiţi în sala motoarelor, ne-au pornit şi mai către nord. Eram tare înspăimântaţi şi fără speranţă, şi o fe­meie tânără, cu o fetiţă de vreo doi anişori în braţe, şi-a făcut semnul crucii şi s-a aruncat în valuri. Nu sunt cuvinte să descriu ce spaimă şi ce tristeţe s-au lăsat în grupul nostru. Am mers cu barja aproa­pe 400 de km pe Obi, după care ne-au debarcat în Şegarca, iar de acolo, cu căruţele, ne-au împrăştiat în satele din jur. Noi am nimerit în Anastasievka. Acolo am fost repartizaţi în casele foştilor depor­taţi, care muriseră între timp.

Eminescu şi băiatul mort de frig

- Mi-aţi spus că aţi stat şaptesprezece ani în Si­beria. Cum aţi re­zis­tat?

- În Anastasievka am stat mai mulţi ani într-o casă cu mai mul­te familii. Aveam dreptul la un metru pă­trat de persoană, aşa că într-o cameră erau în­grămădiţi bă­trâni, suferinzi, copii mici, toţi lao­laltă. Sa­tul era între păduri de brazi, scoruşi şi mes­teceni. Avea două străzi, o biserică din bâr­ne groa­se de lemn, dar care fusese trans­formată în depozit de cereale. Şi preotul de acolo fusese arestat şi trimis în gulag, cine ştie pe unde. Trăiam în casă ca peştii în con­ser­ve. Eram mulţi şi era o mizerie acolo, Doamne fereşte! În mijlocul camerei era o sobă, burjuică, cum i se spunea, care ardea per­ma­nent. Mamele noas­tre lucrau la col­hoz şi noi, co­piii, că­ram zilnic lemne din pădure. Tăiam mes­teceni mai tineri, cu o funie legam lemnele în spate şi aşa, înşiraţi unul după altul, ne în­torceam acasă aproape îngheţaţi, că nu eram pregătiţi cu haine pen­tru frigul de-acolo. Eram atât de săraci, că nu aveam nici haine, nici aşternuturi, nici tacâmuri, nici măcar un lighean să ne spălăm, nici măcar un vas în care să ţinem apa. Era o mi­zerie ne­mai­po­menită! Sără­cie, foame, frig şi pă­duchi... Şi localnicii erau şi ei săraci, dar măcar erau obişnuiţi cu clima de acolo, aveau case, aveau câte un ani­mal, o vacă, un porc, o bucată de pă­mânt. A fost tare ieftină viaţa noastră acolo. Vreau să spun, prin asta, că nu era preţuită deloc. Dacă n-ar fi fost ma­ma atât de aprigă în muncă, nu am fi supravieţuit, eu şi fratele meu Mihail, mai mic cu trei ani decât mine. Mulţi din cei cu care am plecat în deportare au murit de foame şi de frig. Primul an a fost cel mai greu. Îmi amintesc de atâţia oameni cu care am pornit din Basarabia şi care nu s-au mai întors acasă. De la un băiat tâ­năr, îngheţat de frigul de aco­lo, ne-a rămas un volum de Emi­nescu. Seara ci­team poeziile lui şi aşa ne mai trecea dorul de casă.

Supa de rădăcini

Elena Şoimu-Postolachi a îm­plinit optzeci şi şase de ani. Locuieşte în Basarabia, dar am întâl­nit-o în Bucu­reşti, venită la fiica ei. În ciu­da anilor, îi place să că­lătorească, pare neobosită şi e hotărâtă ca, atât cât va trăi, să povestească ororile sur­ghiu­nului, "pentru ca să se ştie". Copilăria, adoles­cen­ţa şi tinereţea i-au fost fu­rate, îngemănate cu foa­mea, frigul, lipsurile şi cu neputinţa de a înţelege ne­drep­tatea uriaşă pe care au fost siliţi s-o îndure. Îmi po­­vesteşte despre turte din bu­ru­ieni şi ştevie săl­batică, pe care le mâncau primăvara. Îmi spune de "ce­remşa", un fel de usturoi săl­batic, şi de cepele lalelelor din pădure, din care mama lor făcea o su­pă cu gust greu de înghiţit. Îmi spune de anul în ca­re au desţelenit cu mâinile o bucată de pământ şi de îngheţul care a dat peste cartofii pe care i-au se­mănat, dar şi despre bucuria din toamnă, când au găsit, totuşi, în pământ, câţiva cartofi, nu mai mari decât o nucă. Se minu­nează şi acum de vred­nicia mamei sale care, zi de zi, inventa soluţii de supravieţuire, cu isteţime şi înţelep­ciune moştenite din neam. Îmi povesteşte cum a zidit o sobă cu plită de fier, pe care frigeau turte şi rotiţe din car­tofi. Mai ţine minte şi "târgul foamei", în ca­re deportaţii schimbau între ei, dar şi cu local­nicii, o bluză pe câţiva cartofi, nişte pâslari găuriţi pe câteva zile de prăşit, o pereche de opinci din coa­jă de copac, pe o zi de văruit sau pe o bu­cată de pânză. Une­ori, viaţa atârna de-un strop de bună­vo­inţă, ră­sărită de unde nu te aşteptai: Ivanov, mo­rarul beţiv al satului, îi jelea pe deportaţi şi le mă­cina pe gratis, când se duceau cu câte o torbă (sa­coşă) de grâu sau de coji uscate de cartofi, ba încă mai adăuga şi câţiva pumni de făină de la el. Dar ni­mic din tot ceea ce mi-a povestit nu între­ce în tristeţe jocul de "ping-pong cu pâinea".
- Noi, copiii, mer­geam după "paioc", ra­ţia de pâine, care era de 400 de grame pe zi pen­tru mama şi de câ­te 200 de grame pen­tru mi­ne şi fratele meu. Sea­ra, când ve­nea ma­ma de la lucru, ne pu­nea mâncare, împin­gând bucata ei de pâine către noi. Fratele meu era mai mic şi nu îşi dădea seama, o lua şi mânca. Eu împingeam bucata îna­poi, mama o apropia iar de mine şi tot aşa, de câ­teva ori, o împin­geam de la una, la alta, ca într-un joc de ping-pong între două flămânzite. Nu voiam să-i iau pâinea, ştiam că şi ea era flămândă, ziua muncea la colhoz, noaptea la orfelinat, numai ca să putem su­pra­vieţui. Dar de câ­teva ori am fost atât de înfometată, încât nu m-am putut abţine şi, până la urmă, ru­şinată, am luat-o. Şi-acuma re­trăiesc cu greu amin­tirea aceasta. De atunci am rămas cu o grijă de­osebită pentru pâine. Nicio firimitură nu risi­pesc şi niciodată nu tai mai multă decât mănânc.
Preotul Porfirie Şoi­mu visa înainte de depor­tare ca fiica lui să devină învăţătoare, iar fiul doc­tor. Cât a trăit în sur­ghiun, şaptesprezece ani, Maria, soţia lui, nu şi-a lăsat nicio clipă copiii în voia sorţii. Gândul îi era la bucuria pe care ar fi avut-o preotul, dacă şi-ar fi văzut visul împlinit. Elena şi Mihai au terminat şapte clase în Anas­tasievka, fiind întot­dea­una prin­tre cei mai buni. "Pe lângă şcoală, mun­ceam din greu ca să ne câştigăm şi noi mâncarea. La zece-doisprezece ani, trăgeam cu sapa din răs­puteri, pe la localnici, pentru mâncare şi pentru o căldare de cartofi de să­mânţă. Ca să avem ce aştepta la toam­nă, munceam o zi lungă de vară, până la ameţeli, până la leşin. Mama lucra ca dădacă la or­fe­linat. Noaptea făcea ser­viciul, iar ziua cosea şi căra fân, tot pentru orfe­linat, tăia şi aducea lemne. În­juga vaca, deoarece caii erau pe front şi căra sin­gură lemne din pădure. Muncea fără încetare numai ca eu şi fratele meu să ne putem continua şcoala. Nu ştiu cum a rezistat la asemenea cazne. Nu îm­pli­nise încă patruzeci de ani. Seara, la gura sobei, şe­deam în genunchi pe podea şi ne făceam lecţiile, pe rând, la lumina "lucinei", adică a unei aşchii us­cate din lemn, aprinsă la gura sobei, ca să nu iasă fu­­mul în casă. Unul din noi ţinea "lucina", iar cei­lalţi (eram vreo şase copii), pe rând, citeau sau scriau pe podea, fiindcă nu aveam nici masă, nici lam­pă, nici gaz pentru lampă, nici ulei, măcar pen­tru un opaiţ. Dar învăţam, aşa cum puteam, şi în acele condiţii neomeneşti. Scriam cu cioturi de cre­ioane sau cu pene de gâscă găsite în drum, cu cer­nea­lă din funingine, pe foi de cărţi vechi sau pe ga­zete, printre rânduri. Flămânzi, eram parcă străve­zii, cu gâturile lungi şi picioarele subţiri, ca fusele de tors.
Elena şi fratele ei au văzut în învăţătură salva­rea. Mama lor i-a ţinut în gazde, la şcoli, în Mo­nas­târka şi Tomsk, la zeci şi sute de kilometri dis­tanţă de casă. Foamea pe care au îndurat-o acolo, dru­murile făcute pe jos, când venea vacanţa, prin viscol şi printre străini, prin pădurile nesfârşite, batjocura şi umilinţele comuniştilor ruşi, care-i eliminau din şcoli doar pentru că erau deportaţi, deşi erau cei mai buni la carte, toate acestea şi multe altele încă n-au putut stăvili dorinţa lor de a învăţa. Zile întregi, Mihai a trăit doar cu raţia de pâine pe care o înmuia în muştarul ce era gratis la cantine. Nu e de mirare că a leşinat în timpul unui examen. Ca să-şi asigure existenţa, Elena a fost nevoită să doneze sânge.
- Diplomele cu care am absolvit eu şi fratele meu au fost un balsam pentru suferinţele mamei noastre. Mi-o amintesc cum cânta, de răsuna casa şi clocoteau văile, când depăşea suferinţa. Odată, când de-abia am scăpat teafără dintr-un viscol, ve­nind pe jos în va­can­ţă, i-am spus mamei că eu am să scriu cândva despre suferinţele noastre, despre des­tinul nostru. Mama mi-a zâmbit, poate a crezut că e un vis copilăresc al meu. Dar după 1990, după ce s-a destrămat imperiul co­mu­nist, am început să scriu şi mama m-a ajutat, draga de ea, ca întot­dea­una. Şi-a notat în caiete, pe bucăţele de hâr­tie, pe unde a putut, tot ce şi-a amintit din vremea sur­ghiu­nului. Am scris împreună o carte şi ea este oglin­da su­ferinţelor îndurate, dar şi strigătul nostru de iz­bân­dă, că am supravieţuit şi ne-am ridicat deasupra călăilor noştri. Creştineşte este să iertăm, dar nu putem uita!

*

Elena Şoimu-Postolachi a ajuns profesoară, şi fra­tele ei, Mihai, doctor traumatolog, împlinind vi­sul ta­tălui lor, pe care nu l-au mai revăzut niciodată, din cli­pa pornirii în surghiun. Împreună cu mama, Maria Şoimu, s-au întors din Siberia în 1958. N-au mai găsit nimic din raiul gospodăriei lor. Au luat-o de la capăt, în satul Floreşti, ducându-şi crucea cu fruntea sus. Pentru suferinţele anilor de surghiun, nimeni nu le-a cerut măcar iertare, iar pentru toată averea lăsată în satul Parcani, li s-a oferit suma de 90 de lei în cupoane (egali cu 24 de lei româneşti), din care se putea cum­păra o pereche de cizme. Atât! Cu demnitate şi amă­ră­ciune, au refuzat despăgu­birea.