Copiii aruncau cu pietre și râdeau și se maimuțăreau pe la spatele ei. Ana părea șleampătă și zdrențăroasă, așa cum trecea, cu poalele fustei albastre, când mai lungi, când mai scurte, măturând și colorând drumul. Și părea cumva din altă lume, cu ochii ei cenușii, ce priveau mereu dincolo de viață, și cu un zâmbet șăgalnic și neterminat și senin. Înaltă și albă și frumoasă și demnă.
Cu mersul ei drept, Ana pășea prin oraș, printre oameni și printre bârfe. Cu toate privirile întoarse spre ea, cu toate întrebările rămase fără răspuns: "Cine e femeia asta?". Dar nimeni nu știa nimic altceva decât că e "Ana lui Sfântu'".
În fața casei, Ana avea o băncuță din lemn, ce mă tot îmbia, de o vreme, să mă așez. Eu trebuie să fi avut vreo 7 ani pe-atunci, copil curios și deschis. Iar ea, 50 sau 60, dar un suflet de-un leat cu al meu. Mi-am luat, într-o zi, inima-n dinți și m-am cocoțat pe băncuță, cu degetele înfipte între stinghiile roase și legănându-mi picioarele dedesubt, ca să-mi fac emoția să se topească în pământ.
Așa m-a găsit Ana, într-o după-amiază de vară, când m-a invitat înăuntru, în casa ei neobișnuită, în care nu mai călcase picior de om. Și am trecut atunci, prin ușa mereu ferecată, într-o altă lume, ca printr-o poartă ce mi-a deschis o altă viață: viitorul magic ce avea să devină prezentul de-acum.
Vânzătoarea de pietre
Odată ce am intrat, mi s-a dezvăluit o încăpere mică, din lemn, cu pereți colorați în verde aprins. Un ochi de geam, orb, sub perdeluța de in portocalie. O laviță stingheră, cu o pernă roasă deasupra. O masă cu picioare noduroase și strâmbe, pe a cărei tăblie leneșă poposeau, ostenite parcă dintotdeauna, mai multe blide ciobite. Ana mă îmbie să stau. Și-mi puse dinainte o cană mare și aburindă cu ceai. În timp ce sorbeam din fiertura aromată, îmi roteam ochii de jur împrejur, uimită să descopăr că nimic din ce se spunea despre ea nu era adevărat. Nu avea copii răpiți și ascunși prin ciubăre, nici ierburi sau vase ciudate, de făcut farmece. "Tu a cui ești, mamă?" - începu Ana să mă descoasă. "A lui nea Jan", zic. "Stau aici, peste drum și eu te știu pe matale de multă vreme". Ana zâmbi și mă întrebă dacă le-am spus alor mei unde sunt, ca să nu-și facă griji dacă m-or căuta. Nu știau, pentru că nici eu nu știusem că voi ajunge aici. Așa că Ana mă lăsă cât să-mi termin ceaiul, apoi mă trimise acasă. A doua zi, mă înfățișasem iar pe băncuță. Acum spusesem unde mă duc, deși bunica mă certase aprig: "N-ai ce să cauți la Ana lui Sfântu'! Să nu te prind c-ai fost la vrăjitoarea aia, că nu mai ieși cât îi hăul din casă!". Dar eu tot m-am dus. Și Ana iar m-a lăsat înăuntru. Din căsuța ei strâmbă și ciudată, prin ochiul de geam cu perdeluță portocalie, pe care-l dezveleam într-un colț, urmăream zi de zi, orașul. Strada, cu viața ei, cucoanele dichisite cu țâncii înțoliți ca de sărbătoare, pășind pline de ifose pe drum. Când mai stăteam cu Anișoara pe băncuță, femeile îmi aruncau priviri pline de milă sau dispreț. Iar eu mă gândeam că ele nu știu ce om bun este și ce povești frumoase îmi spune. Mereu zicea că lucrurile au viață și suflet și că, dacă știi să le asculți, îți vorbesc la fel ca oamenii sau chiar mai frumos. "I-auzi", îmi spunea, când îmi aducea câte un blid cu mâncare, "Auzi cum susotește ciorbica asta, lăudându-se cât e ea de gustoasă? Și se plânge c-o gâdilă când vâri lingura în castron?". Sau îmi spunea ce povestește băncuța de la poartă despre oamenii aflați în trecere prin fața sa. "Ăsta-i Ion al lui Tănțel", îmi deslușea Ana șoaptele băncii. "A rămas șubred de când l-a doborât calul din căruță, când se-ntorcea de la câmp. S-a supărat că-i căra Ion bici după bici, să tragă mai cu vlagă ditamai carul, plin cu porumb". Și tot așa vorbea Ana, zi după zi, și-mi depăna istorie după istorie. Până când am învățat să ascult singură poveștile, să le sorb direct din gura lucrurilor din jur. Apoi m-a mai învățat Ana să visez: "Ce vrei tu să fii când o să crești mai mare și-o să pleci din oraș?"... "Vreau să mă fac vânzătoare de pietre", i-am răspuns, fără să stau pe gânduri. Și s-a uitat Ana chiorâș la mine și m-a dojenit: "D-apăi, asta o poți face de pe-acum, nu-i nevoie să mai aștepți pân-oi crește! Ce are omul de făcut poate face chiar azi, în clipa asta. Numai că nu toți știu taina asta și așteaptă, ca proștii, până e prea târziu". Și m-a luat de mână și m-a dus pe stradă. "Uite, e plin drumul de pietre scumpe și frumoase, de toate culorile! Strânge-le pe toate care-ți plac. Și-apoi, eu ți-oi face o tarabă numai pentru tine, unde să le-așterni și să le vinzi. Dar cu banii ce-ai să faci?". Hmm, nu mă gândisem deloc la asta. "O să-i dau la copiii mai săraci". Și mi-am umplut buzunarele cu pietre, de atârnam cu câteva kilograme mai mult. Apoi le-am rânduit, pe culori și mărimi, pe o măsuță pe care mi-a scos-o Ana în fața casei. Și-am stat eu lângă mica mea tarabă, ore bune, iar lumea trecea, se uita, dar nimeni nu cumpăra. Până când a trecut unchiul meu și s-a oprit să mă-ntrebe ce fac și mi le-a cumpărat pe toate. Și m-a trimis acasă, cu bani cu tot. Ce-o fi făcut cu pietrele mele, nu l-am întrebat niciodată, poate să le fi aruncat, pentru că el nu-nțelegea că sunt prețioase. A vrut doar să nu mă lase acolo, caraghioasă, în drum... Câteva zile mai târziu, am descoperit în curtea Anișoarei un corcoduș tânăr și falnic. Și i-am spus Anei că nu mai vreau să vând pietre, că vreau să-mi fac o căsuță în pom, numai a mea. Și s-a cocoțat Ana, cu chiu cu vai, printre crengi, și mi-a meșterit o căsuță. Și stăteam, mândră, în fiecare zi, la înălțime și urmăream oamenii de sus. Trebuie să fi trecut tare frumos timpul în vremea aceea. Și nici nu mai știu când am crescut și am cam uitat să mai trec pe la Ana. Apoi părinții mei s-au mutat în altă parte a orașului și, încet-încet, pe negândite, am uitat-o complet. Apoi am plecat în altă parte a țării și mă-ntorceam tot mai rar.
Vreo zece ani mai târziu, când am ajuns pe acasă, drumul m-a purtat pe străduța de altădată. Nici nu mi-aș fi dat seama unde am ajuns, de nu mi-ar fi ieșit în cale pomul: un corcoduș bătrân și falnic, în care am avut prima mea căsuță. Un nod de plâns mi s-a oprit în gât. Și amintirile au dat buzna. Aici a fost casa Anișoarei! Aici, undeva, lângă corcodușul ăsta! Acum, pe locul căsuței în care am fost atât de fericită, tronează restaurantul central din oraș. Nici urmă de casă, de băncuță, de Ana! Când s-o fi stins, nu știu. Pământul a-nghițit-o și lumea a uitat-o de tot. Și, la fel ca ea, tot pe nesimțite, s-a stins și copilăria mea. Fără ca măcar să-mi dau seama când și cum. "Dar măcar despre Ana pot afla ce s-a întâmplat", mi-am spus.
Cârciumarul
Trebuia, așadar, să aflu când s-a dus Ana și cum. Și, mai ales, cine fusese ea de fapt și ce viață a avut înainte s-o cunosc. Pentru prima dată, mă întrebam de ce i se spunea "Ana lui Sfântu'". Și am început să întreb în stânga și-n dreapta. Dar nimeni nu știa: "A, mi-o amintesc pe Ana lui Sfântu', cum să nu! Sfântu' era taică-său, dar nu, nu știu de unde i se trăgea porecla asta!". Azi așa, mâine așa, până când eram gata, gata să renunț. Dar, chiar înainte de-a mă da bătută, m-am oprit să beau o cafea la terasa restaurantului central, cu ochii ațintiți la corcodușul copilăriei mele și la locul acum pustiu. Cu gândul și inima la minunatele vremuri trecute, la Ana și la poveștile lucrurilor, așa cum mi le deslușea ea. Trei bătrânei, uitați pe pământ de trecuți ce erau, ciocneau un păhărel, la masa de lângă mine. Îi auzeam limpede ce vorbeau, fără să vreau. Depănau povești din tinerețile de mult pierdute, cu ochii înlăcrimați de nostalgie, dar și de vinul roșu ce le dezlegase limbile și le-nmuiase inimile. Și-odată-l aud pe unul dintre ei că zice: "Ehe, nu mai e vin ca al lu' Sfântu'! Ce-i făcea, ce nu-i făcea, dar tare bun era!". Încep să trag cu urechea, dar bătrâneii se-nturnaseră la ale lor. Îmi iau inima-n dinți, mă ridic, le dau binețe și le cer permisiunea să mă așez la o vorbă cu ei. Le spun direct ce vreau să știu și moșneguții încep să turuie și să spună, pe trei voci, o singură poveste. Aflu, astfel, din gura lor, că Sfântu', tatăl Anei, avea o cârciumioară care se numea La dreptate. Și cârciumarul ăsta era tare credincios, mereu se ruga și se-nchina. Și mai era și foarte corect cu clienții, și numai băutură bună le dădea, în care nu punea strop de apă. Iar când îi vedea băuți bine, nu-i mai servea și-i trimitea acasă. Și mai avea Sfântu' darul premoniției, adăugară bătrâneii. Prezicea multe din cele ce aveau să se petreacă în oraș. Cine cu cine avea să se ia, care avea să se ducă pe ceea lume și când și de ce. Chiar și vremea o ghicea și mereu le zicea: "V-am spus eu că o să dea piatră? V-am zis eu că are să toarne cu găleata?". Și azi așa, mâine așa, până când cineva, nu se mai știe cine, i-a spus "Sfântu'". Și "Sfântu'" i-a rămas numele de-atunci. Iar copiii lui, Ana, încă o fată și doi băieți, au ajuns să fie în oraș "ai lu' Sfântu'". Când Sfântu' s-a dus printre cei drepți, cârciuma a luat-o în grijă băiatul mai mare. Și-a ținut-o bine, dar nu precum tatăl său. Sora Anei avea și ea o brutărie. Mirosea pâinea proaspătă până hăt, departe, în oraș, iar copiii pofteau la covrigii proaspăt scoși din cuptor. Bună la suflet, fata vrednică a lui Sfântu' îi chema pe cei mici și îi omenea. Ca singur preț, le întindea un sac alb, de cânepă, peste aluat, și le cerea să joace pe el, ca să-l frământe. Au mers bine, și crâșma, și brutăria o vreme, până ce comuniștii au ras tot și au pus în loc alte cârciumi și alte prăvălii, fără suflet și fără povești. Cu Ana, în schimb, lucrurile au stat altfel. Ar fi iubit tare mult, cândva, un tânăr chipeș, de viță bogată. Și voinicul ăsta ar fi murit tânăr și ea de atunci s-ar fi retras dintre oameni, în lumea și căsuța ei, unde avea să și piară, singură și fără lumânare, mulți, mulți ani mai târziu.
Pentru mine, însă, "Ana lui Sfântu'" va trăi mereu, în casa aceea cu perdele portocalii. Și va rămâne mereu așa cum o știam - ascultând și povestind ce-i vorbesc lucrurile. O ființă diafană și stranie, cu un suflet atât de ușor și-mpăcat, încât va pluti veșnic deasupra a tot! Ana, Sfânta!
(Reproduceri după picturi de Ana Ruxandra Ilfoveanu)
ALINA DINCĂ