Pe strada Elie Radu din Bucureşti, nu departe de Cişmigiu şi de Primăria Capitalei, un pictor român fabrică vise. De ani şi ani, trudeşte ore în şir, aplecat peste ele, ca un schimnic peste ceaslov. De sub mâna lui ies semne ciudate, pline, însă, de strălucire şi de culori.
La cei 72 de ani ai săi, Ştefan Pelmuş este unul dintre cei mai importanţi şi mai originali pictori români de azi. Şi unul dintre marii pictori ai lumii. Când l-am vizitat pentru interviu, maestrul m-a întâmpinat în uşa atelierului său, însemnată cu numărul 13, un număr despre care spune că lui i-a purtat noroc toată viaţa. Ştefan Pelmuş mă aştepta înconjurat, ca un ucenic vrăjitor, de tablourile lui, pline de străluciri. Greu de înţeles, de la prima vedere, pictura exuberantă a lui Ştefan Pelmuş exercită o seducţie atât de rapidă, încât te transformă pe loc, din privitor în adorator. Chiar înainte de a începe să stăm de vorbă, am observat printre pânze, aşezate pe podea şi pe etajere, tot soiul de obiecte pictate, şi ele, de mâna artistului, şi care îţi atrăgeau privirea ca un magnet. "Îmi place să pictez pe orice, chiar şi pe obiecte", spune Ştefan Pelmuş, amuzat de perplexitatea mea. "Am avut şi expoziţii cu obiecte pictate. Am pictat şi pe saboţi, de exemplu. Dar mai ales pe cutii. Cutiile sunt dulapuri cu amintiri. Le închizi, şi devin mistere. Le deschizi iar, şi misterele ies la lumină".
Dumnezeu din dosul mâinii
Bunicul patern, Eftimie
- Eu nu m-am forţat niciodată să fiu original. De prin anii '80, am ajuns la formula asta aproape alchimică, deviind de la pictura abstractă. Şi nici nu ştiu cum mi s-a întâmplat! Căci eu mereu am pictat pentru că aşa am simţit. Aşa s-au mişcat mereu în mine, formele şi culorile. Nu am căutat inovaţia cu anasâna. Pictura mea a curs de la începuturi, lent. Aşa cum cresc şi se adaugă inelele unui copac şi îl fac să se înalţe şi să înflorească. Mulţi îşi schimbă prea des pictura, adeseori şi după mode. Eu am mers pe drumul meu. Imediat după ce am terminat Institutul de Artă Nicolae Grigorescu, am locuit şi lucrat o vreme la Tulcea, unde, în acei ani, erau pictori de elită. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre cei mai mari acuarelişti ai noştri, Constantin Găvenea, dar şi pe Eugen Bratfanof sau pe Vasile Mureşan-Murivale, toţi trei mari colorişti. S-a şi organizat o expoziţie a celor de atunci, de la Tulcea, la începutul anilor 80, la Bucureşti, unde am expus şi eu o lucrare, "Capul Sfântului Ioan". Era în maniera în care lucrez şi acum. Aşadar, haina şi croiala asta a picturii mele au aproape patruzeci de ani.
- ... Cum tot de 40 de ani sunteţi stăpânit şi de temele biblice, transformate, şi ele, în mari picturi.
- Eu cred că orice pictor, atunci când se apropie de şevaletul său, se apropie şi de Dumnezeu. Noi suntem pâlnii în care Dumnezeu trimite mistere. Dumnezeu ne îngăduie inspiraţia şi tot El ne conduce discret mâna, atunci când pictăm. Iar pictorul trebuie să pună pe pânză aceste mistere, ca să bucure oamenii cu imaginile închipuite de el. Sunt sigur că pictura este un drum către Dumnezeu, şi tocmai de aceea încerc ca prin ea să îmi regăsesc împăcarea profundă cu El şi cu lumea.
Unchiul pictor
Tatăl, Dumitru Pelmuş
Mama, Valeria Pelmuş
- Cel care m-a descoperit şi mi-a îndrumat primii paşi a fost unchiul meu, pictorul Ilie Pavel, fratele mamei. Dacă nu era el, eu nu eram pictor. Noi stăteam la Valea Călugărească şi el venea acolo, pe când era student la facultatea de Belle Arte din Bucureşti. Venea cu nevasta şi cu copilul şi el picta. Din păcate, nu stătea prea mult, că era cam bolnav. Dar cum se făcea bine, venea iar. Şi cât stătea la Valea Călugărească, unchiul desena tot timpul. Aşa am dat eu cu nasul de mirosul culorilor. Aveam doar patru-cinci ani şi desenam lângă el şi făceam portrete. Desenam pe ruptelea. Îl imitam în tot ce făcea. Şi tot aşa, vară de vară, am desenat cot la cot cu el, apoi am început să desenez şi de unul singur, că doar eram nepot de artist. Şi atunci când a venit vremea liceului, după ce făcusem şapte clase la Valea Călugărească, unchiul meu a hotărât că eu trebuie să vin la Bucureşti şi să dau examen la Liceul de Artă Nicolae Tonitza. Aşa a început totul pentru mine, intrarea mea în lumea artei. Am avut nişte experienţe frumoase cu unchiul meu, pictorul Ilie Pavel. Avea o bibliotecă foarte bogată în casa lui de pe bulevardul Dacia, pe lângă Biblioteca Franceză, şi acolo, prin cărţile şi albumele sale, m-am apropiat de toţi marii pictori moderni. Dar a mai existat încă un om important în viaţa mea de artist: profesorul meu de la Institutul de Artă Nicolae Grigorescu, maestrul Ion Sălişteanu. A fost important, pentru că m-a lăsat să mă desfăşor liber în lumea mea, ca pe un copac care creşte singur pe un deal. Acestea au fost cele două întâlniri fericite ale vieţii mele. Primele! Unchiul meu era un tip special, dar, din păcate, în '78 a emigrat în Elveţia, în '95 a ieşit la pensie, a venit înapoi, apoi a murit, dintr-odată, în Canada, în plină forţă de creaţie. Un pictor de talent, care de abia acum devine iar cunoscut la noi în ţară. Păcat că în România nu prea mai sunt lucrări de-ale lui.
- Se trăgea mai de departe, din neam, talentul acesta al dvs.?
- Mama şi unchiul Ilie au avut mai mulţi fraţi, toţi cu frica lui Dumnezeu. Între ei, şi mama avea puţin talent, ţin minte că mă ajuta la şcoală să îmi fac desenele. Şi lucrurile s-au legat şi mai departe, copiii mei sunt şi ei pictori, amândoi. Băiatul meu cel mare, Bogdan Pelmuş, a obţinut o bursă în Franţa, la Paris, "Cité Internationale des Arts". Şi nora mea e plastician. Amândoi au atelierul pe acelaşi culoar cu mine, la numai o uşă distanţă. Şi nepotul meu este în clasa a şaptea, la liceul "Tonitza", şi cântă şi la chitară. Fosta mea soţie, mama copiilor mei, Maria Pelmuş, e şi ea foarte talentată. Mai am un băiat, cel mic, Teo Pelmuş, plecat în Canada. A făcut şi el Belle Arte la Bucureşti, iar la Ottawa face "performance" şi foto-video. S-a căsătorit cu o indiancă şi mi-a dăruit un nepoţel, pe Lucas. L-am botezat în România acum doi ani. Vedeţi? În cazul familiei noastre, talentul s-a transmis ca o ştafetă, din generaţie în generaţie.
Dealul mare din Valea Călugărească
"Crucificare"
- Vă gândiţi să vă mutaţi, cândva, în acel paradis?
- Poate la sfârşitul vieţii. Acolo am mormântul părinţilor mei, am crucea făcută, deja, de Mitică Juravle. Acolo-s mama, tata şi sora mea. Am cultul morţilor. Mă gândesc cu drag la cei mutaţi în lumea de dincolo. Aprind lumânări pentru sufletul lor, la biserică. Dar deocamdată nu mă pot muta acolo definitiv. Pentru un artist, bătaia peştelui este la Bucureşti. Cine vine acolo să-mi vadă tablourile? Cum să mai vând? Dar de câte ori pot, merg cu mare drag la Valea Călugărească. Am şi acolo un atelier, improvizat pe o terasă, şi mai pictez. Nu pot lăsa locul acela de izbelişte. Este casa părinţilor mei, casa copilăriei mele. Fără ea, nu aş putea trăi.
Hieroglifele scribului egiptean
"Angelus"
- Lucrez mult, într-adevăr, am detalii multe în tablourile mele. M-a atras totdeauna pictura pe sticlă din Transilvania sau ceramica de Horezu. Am studiat cu mare interes Egiptul Antic şi pictura bizantină, apoi miniaturile persane, o adevărată lecţie de compoziţie, în care fiecare amănunt a fost creat dintr-o dragoste imensă. O dragoste care a existat şi în mine, de când am început să pictez. Şi ca să vă răspund la întrebare - la ora nouă dimineaţa sunt la atelier şi plec tocmai seara. Am o putere de concentrare şi de muncă foarte mari. Ziua mea începe prin a-mi gândi şi a-mi cumpăni imaginile pe care urmează să le aştern pe pânză. După care pictez fără oprire, chiar şi douăsprezece ore pe zi. Eu, dacă nu lucrez o zi, mor. Tinerii pictori de-acum nu mai au ritmul acesta, care a fost ritmul generaţiei mele, a seniorilor. Tinerii de azi nu mai "trag" chiar aşa. Şi poate că-i mai bine astfel, decât de băgat cu capul în muncă, de nu mai ştii pe unde eşti.
- Dar ce rezultă e minunat! Tablourile dvs. sunt pline de aur, un aur aproape viu, care le încarcă de o lumină misterioasă. Cum reuşiţi?
- Fondul pe care îl folosesc este foiţa de aur, care îţi dă, într-adevăr, o stare specială, când o priveşti. Tot ea mă inspiră pentru imaginile pe care urmează să le pictez şi le sporeşte stranietatea difuză. Aurul curge, se răspândeşte ca aburul, iar acest efect se prelungeşte şi asupra privitorului.
- V-aţi inspirat din tehnica pictorilor de icoane şi de biserici, care folosesc şi ei aurul?
- Am făcut şi eu vreo doi ani de frescă. Da, pictura mea ar putea fi apropiată de frescele bisericeşti, dar mai degrabă îmi place să cred că pictura mea a fost mai înainte un manuscris înţesat de hieroglifele necunoscute ale unui scrib egiptean.
- Un scrib care ştia să-şi picteze şi sufletul, aşa cum faceţi şi dvs.
- Eu las pe pânze bucăţi din viaţa mea. Las dragoste în ceea ce fac. Nevoia de lumină şi de adevăr mă face să trăiesc străbătând un hăţiş prin care tot timpul mă rănesc. Un hăţiş de labirinturi suprapuse, labirinturi ale cunoaşterii. Artistul e ca o cocă, te educi în timp. Mie, de pildă, mi-au plăcut şi mi-au folosit marii scriitori sud-americani, ca Marquez, Borges, cu realismul lor magic şi voluptuos, sau pictori ca Ensor ori Tanguy. Dar cel mai mult îmi plac, căci acolo îmi recunosc o parte din obârşia artistică, pictura pe sticlă din Transilvania şi ceramica de Horezu. De fapt, eu pictez multe arhetipuri, cu mult mai multe sensuri, încât privind un tablou de-al meu, fiecare om îşi poate face şi imagina singur o poveste. Poate alta decât aceea pe care am gândit-o eu. Câteodată, când lucrez, nici eu nu-mi dau seama ce fac acolo, pe şevalet. Lucrează subconştientul. Eu sunt un intuitiv, aşa încât atunci când încep să-mi dau drumul la penel şi imaginaţie - nu mai am control. Porneşte mâna şi Dumnezeu îţi dă inspiraţie şi forţă. Pictura mea e ca un lanţ, care se duce şi se întoarce, mereu la începuturi, ca un Univers rotitor.
Două minuni
"Totem"
- Am să vă povestesc doar două întâmplări care m-au emoţionat nespus. Mai întâi, am observat cu surprindere, la expoziţiile mele, cum copiii înţeleg foarte bine pictura asta a mea, destul de sofisticată, plină de arabescuri şi de culori insinuate în forme multiple. Şi eu cred că asta se întâmplă pentru că ei, copiii, sunt sinceri şi nu au prejudecăţi. Copiii au intuiţie şi nu-s încorsetaţi în reguli, ca adulţii. Mai ales copiii de azi, care sunt liberi, lăsaţi să descopere singuri.
- Şi a doua întâmplare?
- M-am întâlnit cu cineva care fusese foarte bolnav şi care mi-a povestit cum s-a vindecat. Pare incredibil, dar totul a început în clipa când a ajuns în casa unei prietene de familie, care avea un tablou de-al meu. Ei bine, din clipa în care a început să-l privească, a simţit nevoia să mai vadă o dată tabloul, şi iar şi iar. Şi domnul acela a venit apoi să îmi mulţumească, pentru că pictura mea l-a ajutat să se vindece. Povestea asta ultimă m-a tulburat foarte tare. M-am gândit că poate Dumnezeu a vrut ca, măcar o singură dată, să-mi iasă bine lucrurile, până la sfârşit. Eu am socotit totdeauna că pictura mea este o icoană a sufletului meu, dar poate că de data asta, prin mila lui Dumnezeu, pictura mea să fi conţinut şi Chipul Său, ascuns şi răspândit printre culorile mele.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
