MĂDĂLINA CRAIU - "Să stau desculţă în iarbă. A rămas una dintre bucuriile vieţii"

- S-a născut odată cu revoluţia, a jucat leapşa în Castelul Huniazilor, a mâncat mere verzi direct din copac şi-apoi, o vreme, a cochetat cu Arhitectura. Actoria s-a dovedit mai tare decât pasiunea pentru proporţii şi forme; i-a răpit nu doar serile, când o găsiţi la teatru, ci şi dimineţile, care încep devreme, pe platoul de filmări. Pregătiţi-vă s-o vedeţi în "Umbre", sezonul 2, pe HBO. E a naibii de bună. Şi e pe val! -

- Bună dimineaţa, Mădălina, în ce cartier îţi bei cafeaua?

- Bună dimineaţa, Dia, sunt pe undeva pe lângă Foi­şorul de Foc, într-un bloc interbelic, unde lo­cu­iesc cu prietenul meu (regizorul Matei Lucaci Grün­berg n.r.). Casa asta are şi o poveste, a apar­ţi­nut unei amante a regelui Carol, şi a fost primită în dar, chiar de la el. Lângă apartamentul nostru e fos­tul ei apartament, un duplex superb, cu scenă de pian şi mese de joc. Restul apartamentelor, cum e şi cel în care stăm, erau destinate invitaţilor ei.

- Sună exotic. Întinde mâna stângă, Mădă­lina. Peste ce dai?

- Peste solniţa cu sare şi piper. Sunt în bucă­tă­rie, aici mi-am pus eu tabăra pe timp de zi. Aici fu­mez, beau cafea, citesc din Regina Margot, a lui Ale­xandre Dumas. Aici am şi jurnalul în care, de câteva ori pe lună, simt nevoia să notez ce-am mai trăit.

- Ştiu că te-ai născut la Hunedoara. Acolo ai şi copilărit?

- Şi acolo. Până pe la 15 ani, toate vacanţele le-am făcut acolo, iar şcoala la Bucureşti. Părinţii mei m-au făcut devreme, când erau încă studenţi la Arhitectură şi stăteau la căminul studenţesc. Le era foarte greu cu copil mic, aşa că verile mă tri­miteau la Hunedoara. Am şi o pereche de bunici care stau lângă Hunedoara, într-un cătun, Râpaş, într-un colţ sălbatic de rai. Sunt foarte legată de locurile alea şi mi-am făcut un obicei ca în fiecare an, de Paşte, să mă întorc acolo.

- Aruncă o privire în jur, Mădălina! Se vede că eşti fată de arhitecţi?

- Să mă uit la geometria care s-a format întâmplător, din hainele aruncate pe jos ? (râde) S-ar putea ca dezordinea s-o fi învăţat şi de la ai mei, am crescut printre studenţi, să nu uităm. Dar se simte, da. Uite, am nişte pereţi negri, şi-n fiecare cameră e câte-o bibliotecă, ceva ce nu le-a lipsit niciodată alor mei. Sunt cărţi aruncate peste tot, printre haine. Şi haine aruncate peste tot, prin­tre cărţi. Dar dincolo de asta am păstrat inte­rio­rul cât mai geometric şi neîncărcat. Gustul pentru simpli­tate şi pentru arta plastică l-am moştenit de la ei.

- Actorii schimbă ho­te­­lurile ca pe şo­sete. Mai ai când să te bucuri de ca­să?

- Sunt pe­rioa­de şi pe­rioa­de. E ade­vărat că um­blăm foarte mult şi trebuie să ne adaptăm la tot fe­lul de condiţii. Dar pentru mine, e important să mă întorc în­tr-un loc în care mă simt în siguranţă, care e încărcat de mi­ne, de noi, de bine şi linişte.

- Acasă pregăteşti şi rolurile de film?

- Da, şi uneori mai urlu prin dormitor, e camera cea mai izolată fonic.

- Nu e complicat când stai cu cineva?

- Ba da, amândoi avem nevoie de spaţiu când lu­crăm, dar avem ma­re noroc cu casa as­ta. Eu repet în dor­­mi­tor, el scrie în birou, iar între noi e mereu o ca­meră liberă. Când lu­crăm, ne lăsăm în pace. Da­că are el de scris şi eu sunt liberă, îmi fac de lu­cru prin oraş. Ne-am găsit un ritm care funcţionează.

- Cum de nu ai de­venit arhitect, Mă­dă­lina? Pre­mi­sele exis­tau.

- Era cât pe ce să devin. Toţi prietenii noş­tri de fa­milie sunt arhitecţi, părin­ţii sunt arhi­tecţi, până şi naşii mei sunt arhitecţi. Am cres­cut înconjurată de arhitecţi şi cu mult respect pentru ar­hi­tectură. M-am şi pre­gătit doi ani pentru arhi­tectură. Până într-o zi, când mi-am dat seama că nu sunt destul de pasionată. În clasa a 11-a am început să fac teatru în trupa liceului. Şi, într-o bună di­mineaţă, când aveam de făcut şi o temă la arhitec­tură şi de învăţat un rol, am preferat să fac rolul. De atunci n-am mai avut îndoieli, în ciuda faptului că n-am intrat din prima.

- Ce s-a întâmplat?

- S-a întâmplat că nu ştiam pe nimeni, habar nu aveam cum decurge examenul şi m-am dus cam nepregătită. Dar în anul în care am stat pe bară, m-am gândit să fac totuşi ceva, aşa că am dat la Li­tere şi am intrat. Şi timp de un an am făcut lite­ra­tu­ră com­­parată, am studiat tragicii greci şi mult Shakespeare, lucru care m-a ajutat enorm mai târziu.

- Formaţi o pereche frumoasă tu şi Matei, rebeli şi totuşi şcoliţi, cu părinţi arhitecţi în cazul tău, cu o mamă scriitoare şi un tată artist plastic, în cazul lui...

- Noi încercăm să creştem cât mai mult împreună, vrem să devenim tot mai buni şi mai culţi (râde). Facem parte din categoria celor care pun preţ şi pe citit, dar să ştii că talentul chiar nu depinde de asta. Sunt foarte mulţi actori lipsiţi de un background cultural, cu un talent ieşit din co­mun. Şi e frumos că e aşa.

- Cum era Mădălina Craiu copilă?

- Veselă, se prostea mult, se hlizea, se urca prin copaci, alerga prin pădure. Să stau desculţă în iarbă a rămas una dintre bucuriile vieţii.

- Dar Magda, personajul pe care-l interpretezi în "Umbre"?

- Magda e mult mai căpoasă decât mine. Îmi place la ea îndrăgosteala dementă, curajul cu care pariază tot, pe iubirea ei pentru Teddy.

- Tu nu pariezi pe dra­goste?

- Ba da, dacă nu am fi crezut unul în celălalt, nu ne-am fi înhămat la pro­iecte împreună, în mese­riile noastre. Suntem destul de echilibraţi amândoi, ne place liniştea, dar avem şi pe­rioade în care ne arun­căm cu capul înainte. De pil­dă, după doar două săp­­tă­mâni de când ne şti­am, am plecat de nebuni la Is­tanbul. Între timp, au tre­cut şase ani, am crescut îm­pre­ună. Pot spune că m-am orientat bine în viaţă, eu actriţă, el regizor. (râde)

- La ce ne putem aş­tep­ta de la Magda, în se­zonul II de "Umbre"?

- Magda traversează un moment foarte greu al vie­ţii ei, pe care n-o să vi-l dez­vălui însă, că aş strica bucuria vizionării. Nu va mai fi acelaşi personaj se­cun­dar, iese mult în prim plan.

- Şi când o putem ve­dea pe HBO?

- Prin octombrie, pe la jumătate.

- Până atunci, e vară, e cald, teatrele sunt închi­se.

- Teatrele independente nu sunt închise, aşa că vă aşteptăm la Godot, să ve­deţi "Paravan. Două te­lefoane" şi "Sâmbătă: Averse!", şi la Centrul Băl­cescu, la "Procesul lui David M. Golan", o come­die scrisă şi regizată de Matei. Ne-am unit mai mulţi actori şi regizori din generaţia mea, în­tr-o asociaţie pe care am numit-o "Jamais Vu" şi ne prieşte foarte tare lucrul împreună.

- La un moment dat, se spunea că nu mai merge lumea la teatru.

- Ba vine, şi încă foarte multă. Chiar recent, într-o vineri seara, când era şi îngrozitor de cald şi ai fi putut paria că toată lumea e la grădină, a fost aproape plin.

- Dacă serile sunt la teatru, dimineţile de vară cum sunt, Mădălina?

- Sunt târzii, pentru că nopţile de vară sunt lungi şi, uneori, după spectacole, punem câteva haine în maşină, şi-un prosop, şi fugim la mare. Aşa că dimineţile astea pot fi şi în alt colţ de ţară, îmbibate de nisip şi cafea. Şi poate cu o lectură bună.

Foto: ADI MARINECI, ADI BULBOACĂ