MĂDĂLINA CRAIU - "Să stau desculță în iarbă. A rămas una dintre bucuriile vieții"

- S-a născut odată cu revoluția, a jucat leapșa în Castelul Huniazilor, a mâncat mere verzi direct din copac și-apoi, o vreme, a cochetat cu Arhitectura. Actoria s-a dovedit mai tare decât pasiunea pentru proporții și forme; i-a răpit nu doar serile, când o găsiți la teatru, ci și diminețile, care încep devreme, pe platoul de filmări. Pregătiți-vă s-o vedeți în "Umbre", sezonul 2, pe HBO. E a naibii de bună. Și e pe val! -

- Bună dimineața, Mădălina, în ce cartier îți bei cafeaua?

- Bună dimineața, Dia, sunt pe undeva pe lângă Foi­șorul de Foc, într-un bloc interbelic, unde lo­cu­iesc cu prietenul meu (regizorul Matei Lucaci Grün­berg n.r.). Casa asta are și o poveste, a apar­ți­nut unei amante a regelui Carol, și a fost primită în dar, chiar de la el. Lângă apartamentul nostru e fos­tul ei apartament, un duplex superb, cu scenă de pian și mese de joc. Restul apartamentelor, cum e și cel în care stăm, erau destinate invitaților ei.

- Sună exotic. Întinde mâna stângă, Mădă­lina. Peste ce dai?

- Peste solnița cu sare și piper. Sunt în bucă­tă­rie, aici mi-am pus eu tabăra pe timp de zi. Aici fu­mez, beau cafea, citesc din Regina Margot, a lui Ale­xandre Dumas. Aici am și jurnalul în care, de câteva ori pe lună, simt nevoia să notez ce-am mai trăit.

- Știu că te-ai născut la Hunedoara. Acolo ai și copilărit?

- Și acolo. Până pe la 15 ani, toate vacanțele le-am făcut acolo, iar școala la București. Părinții mei m-au făcut devreme, când erau încă studenți la Arhitectură și stăteau la căminul studențesc. Le era foarte greu cu copil mic, așa că verile mă tri­miteau la Hunedoara. Am și o pereche de bunici care stau lângă Hunedoara, într-un cătun, Râpaș, într-un colț sălbatic de rai. Sunt foarte legată de locurile alea și mi-am făcut un obicei ca în fiecare an, de Paște, să mă întorc acolo.

- Aruncă o privire în jur, Mădălina! Se vede că ești fată de arhitecți?

- Să mă uit la geometria care s-a format întâmplător, din hainele aruncate pe jos ? (râde) S-ar putea ca dezordinea s-o fi învățat și de la ai mei, am crescut printre studenți, să nu uităm. Dar se simte, da. Uite, am niște pereți negri, și-n fiecare cameră e câte-o bibliotecă, ceva ce nu le-a lipsit niciodată alor mei. Sunt cărți aruncate peste tot, printre haine. Și haine aruncate peste tot, prin­tre cărți. Dar dincolo de asta am păstrat inte­rio­rul cât mai geometric și neîncărcat. Gustul pentru simpli­tate și pentru arta plastică l-am moștenit de la ei.

- Actorii schimbă ho­te­­lurile ca pe șo­sete. Mai ai când să te bucuri de ca­să?

- Sunt pe­rioa­de și pe­rioa­de. E ade­vărat că um­blăm foarte mult și trebuie să ne adaptăm la tot fe­lul de condiții. Dar pentru mine, e important să mă întorc în­tr-un loc în care mă simt în siguranță, care e încărcat de mi­ne, de noi, de bine și liniște.

- Acasă pregătești și rolurile de film?

- Da, și uneori mai urlu prin dormitor, e camera cea mai izolată fonic.

- Nu e complicat când stai cu cineva?

- Ba da, amândoi avem nevoie de spațiu când lu­crăm, dar avem ma­re noroc cu casa as­ta. Eu repet în dor­­mi­tor, el scrie în birou, iar între noi e mereu o ca­meră liberă. Când lu­crăm, ne lăsăm în pace. Da­că are el de scris și eu sunt liberă, îmi fac de lu­cru prin oraș. Ne-am găsit un ritm care funcționează.

- Cum de nu ai de­venit arhitect, Mă­dă­lina? Pre­mi­sele exis­tau.

- Era cât pe ce să devin. Toți prietenii noș­tri de fa­milie sunt arhitecți, părin­ții sunt arhi­tecți, până și nașii mei sunt arhitecți. Am cres­cut înconjurată de arhitecți și cu mult respect pentru ar­hi­tectură. M-am și pre­gătit doi ani pentru arhi­tectură. Până într-o zi, când mi-am dat seama că nu sunt destul de pasionată. În clasa a 11-a am început să fac teatru în trupa liceului. Și, într-o bună di­mineață, când aveam de făcut și o temă la arhitec­tură și de învățat un rol, am preferat să fac rolul. De atunci n-am mai avut îndoieli, în ciuda faptului că n-am intrat din prima.

- Ce s-a întâmplat?

- S-a întâmplat că nu știam pe nimeni, habar nu aveam cum decurge examenul și m-am dus cam nepregătită. Dar în anul în care am stat pe bară, m-am gândit să fac totuși ceva, așa că am dat la Li­tere și am intrat. Și timp de un an am făcut lite­ra­tu­ră com­­parată, am studiat tragicii greci și mult Shakespeare, lucru care m-a ajutat enorm mai târziu.

- Formați o pereche frumoasă tu și Matei, rebeli și totuși școliți, cu părinți arhitecți în cazul tău, cu o mamă scriitoare și un tată artist plastic, în cazul lui...

- Noi încercăm să creștem cât mai mult împreună, vrem să devenim tot mai buni și mai culți (râde). Facem parte din categoria celor care pun preț și pe citit, dar să știi că talentul chiar nu depinde de asta. Sunt foarte mulți actori lipsiți de un background cultural, cu un talent ieșit din co­mun. Și e frumos că e așa.

- Cum era Mădălina Craiu copilă?

- Veselă, se prostea mult, se hlizea, se urca prin copaci, alerga prin pădure. Să stau desculță în iarbă a rămas una dintre bucuriile vieții.

- Dar Magda, personajul pe care-l interpretezi în "Umbre"?

- Magda e mult mai căpoasă decât mine. Îmi place la ea îndrăgosteala dementă, curajul cu care pariază tot, pe iubirea ei pentru Teddy.

- Tu nu pariezi pe dra­goste?

- Ba da, dacă nu am fi crezut unul în celălalt, nu ne-am fi înhămat la pro­iecte împreună, în mese­riile noastre. Suntem destul de echilibrați amândoi, ne place liniștea, dar avem și pe­rioade în care ne arun­căm cu capul înainte. De pil­dă, după doar două săp­­tă­mâni de când ne ști­am, am plecat de nebuni la Is­tanbul. Între timp, au tre­cut șase ani, am crescut îm­pre­ună. Pot spune că m-am orientat bine în viață, eu actriță, el regizor. (râde)

- La ce ne putem aș­tep­ta de la Magda, în se­zonul II de "Umbre"?

- Magda traversează un moment foarte greu al vie­ții ei, pe care n-o să vi-l dez­vălui însă, că aș strica bucuria vizionării. Nu va mai fi același personaj se­cun­dar, iese mult în prim plan.

- Și când o putem ve­dea pe HBO?

- Prin octombrie, pe la jumătate.

- Până atunci, e vară, e cald, teatrele sunt închi­se.

- Teatrele independente nu sunt închise, așa că vă așteptăm la Godot, să ve­deți "Paravan. Două te­lefoane" și "Sâmbătă: Averse!", și la Centrul Băl­cescu, la "Procesul lui David M. Golan", o come­die scrisă și regizată de Matei. Ne-am unit mai mulți actori și regizori din generația mea, în­tr-o asociație pe care am numit-o "Jamais Vu" și ne priește foarte tare lucrul împreună.

- La un moment dat, se spunea că nu mai merge lumea la teatru.

- Ba vine, și încă foarte multă. Chiar recent, într-o vineri seara, când era și îngrozitor de cald și ai fi putut paria că toată lumea e la grădină, a fost aproape plin.

- Dacă serile sunt la teatru, diminețile de vară cum sunt, Mădălina?

- Sunt târzii, pentru că nopțile de vară sunt lungi și, uneori, după spectacole, punem câteva haine în mașină, și-un prosop, și fugim la mare. Așa că diminețile astea pot fi și în alt colț de țară, îmbibate de nisip și cafea. Și poate cu o lectură bună.

Foto: ADI MARINECI, ADI BULBOACĂ