Sărbătoare în Ţara Lăpuşului

- "Drumul lung spre Cimitirul Vesel" a devenit bucurie -

Nicolae, un ţânc în clasa a treia, din Cluj, îşi face apariţia grăbit, pune rucsăcelul într-un colţ şi intră primul în atelier. Ia imediat dalta în mâini şi continuă să cioplească la lucrarea începută cu câteva zile în urmă. "Toată seara m-am gândit numai la asta", spune el. Câ­teva raze ale dimineţii dau strălucire unora dintre sutele de statuete, icoane, măşti, troiţe, unelte atârnate pe pereţii atelierului. După ce ciopleşte cu sârg două ore, Nicolae lasă dalta şi preia vioara, în foişorul de lemn, unde învaţă câ­teva ritmuri locale, sub îndrumarea unui ce­teraş. Este cel mai tânăr cursant al "Şcolii de vară Moş Pu­pă­ză", desfăşurată în ca­drul Festi­valului "Drumul lung spre Cimitirul Vesel". Prima etapă a avut loc la sfârşit de iulie, în comuna Rogoz din Ţara Lăpuşului (pe din jos de Gutâi), iar cea de-a doua, între 13 şi 20 august, în Maramureşul istoric, la Valea Steja­rului.

Meşterul

Nu doar lucrările din atelier, foişorul de vară, dar şi stâlpii casei, cu figuri sculptate în lemn, sunt opera meş­terului popular Nicolae Şerban. Sprân­cenele-i stufoase şi albe dau impresia că-i în­cruntat, dar meşterul e un om molcom, răbdător cu copiii şi cu studenţii ce au venit la atelierul său de cioplit în număr mult mai mare decât se aş­tepta. A fost şi el atras de lemn din copilărie, de când mergea cu tatăl său în pădure, pentru lem­ne de foc. Admira co­pacii înalţi, crescuţi drept, dar cel mai mult îi plăceau lemnele con­tor­sionate, strâmbe, îşi ima­gina tot felul de forme ce le-ar putea lua prin cioplit. A prins, în co­pi­lărie, satul arhaic maramu­reşean, când aproape toate casele erau din lemn şi la fel şi porţile, simple. Acum, cu greu mai găseşti în Ro­goz o casă din lemn. Înainte, erau 30 de co­pii în clasa întâi, acum, dacă se mai strâng 10."Copiii mici rămâneau acasă, cu bunicii, sau îi luau părinţii cu ei la câmp. Dacă nu era umbră, puneau două crăci înfrunzite una peste alta, sub ele o păturică şi acolo stăteau copiii toată ziua. Se jucau, dormeau, sea­­ra se în­torceau cu părinţii acasă. Peste tot în jur era pădure şi mie-mi plăcea să in­tru, nu mi-a fost niciodată frică, chiar dacă-i periculos. Îs urşi, mistreţi, râşi. Râsu' stă cocoţat în copac, şi nu­mai oda­tă-ţi sare pe umeri. Vara mergeam la scal­dă, da' nu era aşa mult timp liber, fiecare copil avea treburi de făcut. Mer­geam cu mieii la păscut. Fiecare familie păstra 2-3 miei, nu-i trimiteau la stână, că încurcau oile şi, decât să-i ţină toată ziua în grajd, ca acum, trimiteau copiii cu ei pe deal. Da' nu era greu, se dresează imediat, la o strigătură sau fluierat, vin după tine. Mai apoi, am mers la coasă, mai greu era trezitul, pe întu­neric. Ajun­geai aco­lo când ră­să­­rea soa­rele, da' când gătai, aşa aveai o stare de bine, de relaxare! Şi acum îmi place să cosesc dimineaţa, dar nu mai am ce face cu fâ­nul, nu mai ţin oa­menii animale. Iar­na, la săniuţă, nu exista să nu fie ză­padă şi la co­lindat. Se colindă şi acum, numai că noi făceam cea­ta din prieteni, ve­cini, copiii de azi o fac pe clase de şcoa­lă. Îngrijeam de ani­malele din grajd, de două ori pe zi cu­răţam, de cinci, dă­deam de mâncare, mai greu era cu joa­gărul. Tata adu­cea lemne de foc şi tre­buiau doi oa­meni la joagăr, să le taie, unu' ţinea de-un ca­păt, altul de celălalt. Era greu pentru un copil, d-apăi cine să facă? Zicem noi că a fost greu, dar acum, când privim în urmă, ne apucă nostalgia şi zicem «ce frumos o fost!»."
Pe atunci, în sat nu erau meşteri populari, ci, mai degrabă, dulgheri, oameni iscusiţi ce lucrau lemnul şi făceau butoaie, unelte pentru războiul de ţesut, pentru bucătărie, sănii, roţi de căruţă. Unul dintre aceştia a fost bunicul său, Ioan Manu, care însă a murit când Nicolae Şerban avea doar trei ani, aşa că nu-şi aminteşte de el. De la bunicul a rămas o daltă, să tot aibă 100 de ani, pe care Nicolae continuă să o folosească şi astăzi. Cea mai bună daltă a sa. A început cu bri­ceagul, cu cuţitul, cioplind diferite forme din lemn, şlefuind la ele cât era ziua de lungă, apoi meşteşugind o greblă, o furcoaie. De­clicul s-a produs într-o ex­cursie cu şcoala peste munte, în Maramureşul istoric, acolo unde a fost impresionat de porţile sculptate. În Ţara Lăpuşului, unde nu-s multe păduri de stejari, porţile se făceau din brad, care nu permite asemenea fineţuri precum cele văzute pe vestitele porţi maramureşene. Le privea cu atenţie de fiecare dată când trecea cu autobuzul spre liceul forestier din Sighetu Marmaţiei, apoi a început să lucreze şi el singur, zeci, sute de porţi, de statuete şi de troiţe. Cu unele dintre ele a ajuns în străinătate, le diferite festivaluri şi târ­guri. "Tata o fo contabil la CAP, dar contabil în o­pinci. Tot aşa venea şi la şedinţele cu părinţii, la liceu, în Sighet. Erau acolo tot felul de părinţi de la oraş, şi tata, îmbrăcat ţărăneşte. La 14 ani, îmi era ruşine de asta, n-am comentat niciodată, dar îmi era jenă că-s de la ţară. Mai târziu, m-am deşteptat şi eu şi am înţeles că asta poate fi motiv de mândrie".
Casele de lemn din Rogoz au dispărut una după cealaltă, mulţi săteni au plecat să muncească în străinătate, viaţa satului s-a schimbat pe veci. Părinţii lui Nicolae Şerban continuă să trăiască şi să muncească şi acum, la 80 de ani, aşa cum au făcut-o toată viaţa. Îmbrăcaţi ţărăneşte, îngrijind oile, vacile şi cele trei bivoliţe.

Toată lumea la joc

Zi de zi, studente, fete de la oraş şi de la sat au învăţat împreună paşii jocului lăpuşean. Cursu­rile de dans tradiţional au avut un mare succes în cadrul şcolii de vară de la Rogoz. Seara, toată lumea era invitată în câte un sat din apro­piere, unde se pregătea o serbare cu ceteraşi, cu voie bună şi, desigur, cu joc la şură. În toiul jocului, nu mai puteai deosebi fetele din sat de cele venite de la oraş. Îmbrăcate în straie popu­lare, cu zgărdare la gât, pletele împletite în codiţe, toate făceau o echipă veselă şi unită, de parcă ar fi fost colege încă de la grădiniţă. Cele mai multe dintre ele, chiar şi cele din sat, au trăit pentru prima oară experienţa jocului la şură. "Au început mai timid, dar după câteva seri şi-au dat drumul şi le-am auzit încercând chiar şi o strigătură", spune, mândră de elevele sale, doamna Sânziana, instructorul de dans al şcolii de vară. A venit în urmă cu 17 ani în Rogoz ca no­ră, este învăţătoare în comuna Coroieni şi instructor de dans în satul natal, Prelunca Veche, aco­lo unde învaţă să danseze copii de ţigani, plini de talent. Cu ei a mers prin ţară, pe la fes­tivaluri, concursuri, şi s-au descurcat foarte bine. La şcoala de vară le-a învăţat pe fete şi pe tinere dansurile vechi ale zonei. "Am pornit cu ce-i mai simplu, chiar aşa se numeşte, «Joc de început»: patru paşi într-o parte, patru în cealaltă, apoi te-nvârţi roată. Apoi pe sub mână, şapte paşi şi tot aşa. La un moment dat, toată lumea dansa, tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, îi declar absolvenţi pe toţi. Moda asta care-i acum în toată ţara, cu codiţele împletite, a fost dintotdeauna în Rogoz. Vara, când mergeau la joc, fetele îşi puneau o floa­re în păr. Mai apoi a apărut barşonul, o cor­deluţă de catifea cu flori pe ea. Nevestele purtau barşon roşu, iar bătrâ­nele, negru. M-am bucurat să văd cât de tare le place fetelor costumul popu­lar, cât de bine le stă îmbrăcate în el. Costumele veneau din lăzile bă­trânelor din sat, unele din ele aveau şi 100 de ani, nu mai fuseseră purtate din tinereţea lor. La un moment dat, toţi păreau rogojeni, fie că erau din sat sau nu".

"Festivalul acesta a unit satul"

Ridicată în anul 1663, biserica de lemn cu hramul Sfinţii Apostoli este inclusă pe lista patri­moniului mon­dial al UNESCO. Lângă a­cest simbol al Ro­go­zului, în curtea casei muzeu au avut loc atelierele de ţesut la război, însufleţite de energia şi de entu­ziasmul Călinei. Cus­­tode al mu­zeu­lui, Călina este o în­focată susţinătoare a tradiţiilor locale, a portului şi a minună­ţiilor pe care femeile din Rogoz le pot face cu războiul de ţesut. "Prima mea amintire e de la patru ani, de când mi-am băgat capul în războiul de ţesut , aşa, pe lateral, şi a trebuit să taie tot ca să mă scoată de acolo. Ce mă fascina era că îmi dădeau mie să fac ghemele acelea colorate, iar când puneau urzeala pe urzoi, mă urcau şi pe mine pe urzoi şi mă învârteau acolo. Străbunica lucra la război, bunica, mama, contabilă şi preoteasă, la fel. De la ea am învăţat, şi vreau să transmit mai departe copiilor mei, pentru că sunt lucruri minunate, adevărate opere de artă. De când m-am angajat la muzeu, am vrut să învăţ cât mai multe şi să transmit mai departe tinerilor din sat aceste co­mori. Uite, de exemplu, rochia as­ta pe care o port acum, numai la Ro­goz se face, ro­chie în coş se nu­meşte. Sunt făcute de mine, rochia mea şi cea a fetiţei mele, la războiul de ţesut cel nou, dăruit de soţul meu. De la războiul bunicii am păstrat suveica şi vârtelniţa. Aşa de fericită am fost săp­tămâna asta, că am putut să mă îmbrac în fiecare zi în costumul popular. O fac cu mare mândrie, la fiecare eveniment şi la fel şi copiii mei. Când am plecat seara la joc, am vrut să-l lăsăm pe pitic acasă, dar a venit la mine «Mami, dă meşa, mami, vin tine!». Să-i dau cămeşa, că vine cu mine".
La început, Călina s-a întrebat de ce trebuie să vină un străin, un irlandez, pentru a-i aduce pe săteni laolaltă şi a-i face să-şi redescopere comorile, dar acum nu vrea decât să-i mulţu­mească. S-a apucat cu entu­ziasm de muncă, nu ştia la ce se înha­mă, de multe ori a crezut că nu mai poate, că de a doua zi va sta acasă să se odih­nească, dar, după o săptămână, spune că a fost o experienţă extraor­dinar de faină şi abia aşteaptă să se repete peste un an. "Am mai avut noi şezători în sat, s-au adunat femeile la războaiele de ţesut, am chemat cete­raşi din satul vecin, Libotin, şi a fost frumos. Dar festivalul acesta ne-a unit mai mult, veneau femeile din sat şi mă întrebau «Noi ce putem face? Cu ce putem ajuta? Că au venit domnii în sat, hai să punem şi noi mâna». Şi aşa de tare mi-a plăcut că fetele venite la atelier s-au împrietenit cu cele din sat. M-au impresionat două fete de şcoală generală, care s-au aşezat pentru prima oară la un război de ţesut, au venit tanti Maria şi cu tanti Reghina să le explice şi, după zece minute, ziceai că ţes de când îi lumea şi pământul. Şi fetele noastre-s foarte pricepute, şi muncesc mult. Dimineaţa veneau la atelier, făceau zgărdare, apoi mergeau la fân, seara la joc. Ce mi-aş dori foarte mult pentru satul meu ar fi ca femeile astea atât de talentate şi de pri­cepu­te să poată valorifica ceea ce fac. Nu poţi s-o pui pe tanti Maria, la 80 de ani, să-şi facă PFA şi să se ocu­pe de conta­bi­litate".

Prin râu, cu picioarele goale

Venit din Belgia pen­­­tru vacanţa sa a­nua­lă în Ro­mânia, An­dreas, un puşti cu ochii albaştri, s-a simţit în largul său la cursu­rile de cioplitorie, pasionat fiind de tot ceea ce ţine de lemn. Un alt cursant, Vic­tor, un adoles­cent cu pletele tre­cute bine de umeri, şi-a luat în Ma­ra­mureş chi­ta­ra elec­trică şi staţia de amplifi­care. "Pei­sa­jul este superb. N-am mai fost în Ţa­ra Lăpu­şului pâ­nă acum. E pentru prima oară când dansez dan­suri tra­diţionale, când trec prin­tr-un râu cu pi­cioarele goale, când văd bivoli atât de aproape", spune Fran­cesca, o băimă­rean­că de 17 ani. Di­mineţile şi le petrecea la cursurile de sculp­tură în lemn, după amiezile la cele de dans. "Încă de la grădiniţă, edu­catoarele-i spuneau ma­mei să mă dea la şcoala de arte. Nu înţe­legeam eu mult, dar îmi plăcea să desenez, asta-i clar. Din cla­sa a cincea, sunt la şcoala de arte. De la început am fost atrasă de sim­bolurile sculpturii tradiţionale. Le şti­am, îmi plă­ceau cum ara­tă, dar nu ştiam ce înseamnă. Acum le privesc cu totul altfel. Cel mai mult m-a atras funia ma­­ra­mureşeană. Mi se pare că în­seam­nă mai mult decât obiectul în sine. Nu înţeleg prea bine ce, dar are o poveste în spate, se continuă un­deva."
"Am aflat de la sora mea de această şcoală de vară. Ea s-a înscris în august, dar eu nu puteam atunci, şi am venit în iulie", spune Alexandra, stu­dentă în Cluj, la Teatru şi Film. "Nu mai trecusem prin satele din Maramureş, a fost primul contact cu tradiţia locului. Şi aici, chiar înseamnă ceva tra­diţia pentru oameni, se simte o legătură pu­ternică faţă de trecut. Cel mai mult m-a impre­sio­nat primirea călduroasă, oamenii-s atât de ospita­lieri aici! Plec acasă cu bucuria de a fi cunoscut oameni atât de faini, atât sătenii, cât şi colegii de cursuri. Şi mai plec cu un suport de lemn, pentru că mi-a plăcut aşa de mult, încât vreau să fac şi acasă zgărdare din mărgele."

Minunea minunilor

Peste tot festivalul, timp de o săptămână, a pla­nat zâmbetul sincer, copilăros şi radios al irlan­dezului Peter Hurley, pe care maramureşenii îl consideră de-acum unul de-al lor. Fon­dator al festivalului în 2010, Peter şi-a investit în el toate resursele fi­nan­cia­re, sufleteşti, întreaga sa energie. Pentru că a înţe­les că în cea mai ma­re par­te a Euro­pei, tradiţia, legătura cu lumea arhai­că, au dispărut, în vreme ce în Ro­mâ­nia, în Ma­ra­mu­reş în special, ea în­că este vie. Şi vrea să le arate, atât celor din sate, cât şi oră­şenilor, ce comoară fabu­loasă avem şi ce important e să o păstrăm. "De la ediţia din 2011, tot coacem ideea de a al­cătui o reţea de sate care să se implice în festival, fiecare cu propriul eveniment, propria petrecere. Nu-i vorba de un calendar de evenimente în care să bifăm nişte căsuţe. Pentru mine este o minune ceea ce s-a întâmplat, ceva fabulos. O speranţă ce s-a născut în rândul lumii, a vizitatorilor, dar şi a celor din sate, care au înţeles ce imensă bucurie poţi simţi, împărtăşind momente sim­ple, fireşti, cu ceilalţi. Acum, du­pă o săptămână de festival, pot spu­ne sincer că nu-mi imaginez o săptă­mână mai frumoasă ca aceasta".