ADRIAN PAPAHAGI - "Simt că în țara asta am un rost"

Cei mai mulți și-l amintesc din perioada în care s-a implicat activ în viața ce­tății, lansând, alături de Monica Ma­covei, noul partid politic M10. Mai puțini sunt însă cei care știu că în spatele carierei politice a lui Adrian Papahagi se ascunde și un parcurs aca­demic excepțional. Dublu licențiat în anglistică și germanistică la Cluj și în studii medievale la Sor­bona, bursier la Londra și Oxford și doctor summa cum laude al Universității Paris IV-Sorbonne, este și autorul a cinci cărți și câteva zeci de studii publicate în România și în Occident. Întors în țară, locuiește ală­turi de familia lui la Cluj, unde profesează la catedra de engleză a Facultății de Litere și continuă să spri­jine proiectele de reformă a Dreptei democratice.

"Nu mă simt azi mai mult aromân decât român"

- Și dacă n-am fi știut prea multe despre dvs., numele pe ca­re-l purtați vă trădează singur originea aromână...

- Așa e. Mai aveam un nume care ne trăda și ca­racterul: tatăl meu a desco­perit că familia noastră a mai purtat prin veacul al XIX-lea și numele-poreclă de Vur­dună (Furtună). La rândul lui, Papahagi semnifică un preot întors din hagialâc, adică din pelerinajul la Ierusalim. Iată că am avut strămoși cu un temperament furtunos, dar în egală măsură iubitori de cele sfinte.

- Dar și de carte; în familia dvs. există o adevărată tradiție cărturărească.

- Eu aș fi preferat să fie și un dram de tradiție negustorească, doar se știe că aromânii sunt pri­cepuți la făcut bani. (Râde) Talentul ăsta nu s-a lipit de noi, suntem mai degrabă perdanți financiar. Probabil înaintașii mei s-au gândit să se orienteze spre zone în care, dacă pierzi, nu e foarte grav - măcar nu-ți ruinezi familia. Și așa au ajuns la filologie, de care s-au ocupat în mod admirabil. Pe­ricle Papahagi, care era născut în 1872 în Avdela, satul din Munții Pindului de unde se trage familia mea, e primul care a făcut ceva notabil, s-a dus la Leipzig și a făcut un doctorat despre aromâni. Era și o chestiune la ordinea zilei: Imperiul Otoman începea să se destrame, Grecia se extindea, iar aromânii, marginalizați din ambele sen­suri, duceau o mare luptă identitară. De alt­fel, primele trei, patru generații de inte­lec­tuali din familia mea s-au ocupat insis­tent sau exclusiv de chestiunea aromâ­nească. Deveniseră un fel de apostoli ai nea­mului, în frunte cu Tache Papahagi, lingvist im­por­tant, elev al lui Densusianu, care a întocmit dicționarul dialectului aromân.

- Cum de nu ați simțit și dvs. ca pe-o datorie de onoare să vă ocupați de istoria macedo-românilor?

- N-o simt nici ca pe-o datorie, nici ca pe-o trădare, pentru că nu mă simt azi mai mult aromân decât român. La începuturile unei tradiții culte, e normal să te ocupi cu propriile rădăcini. Când identitatea se așază, devii mai senin, mai deschis spre lume. Mi-au plăcut, ca și înaintașilor mei, limbile și cuvintele. Îmi plac tex­tele, dar dincolo de plăcerea textului, ca să-l citez pe Barthes, m-a interesat mereu ce e în spatele lui. Mi-a plăcut să studiez manuscrisele, să caut cea mai veche formă a textelor. Printr-un șir de întâm­plări am devenit anglist și medievist. A fost ceva firesc, a venit fără efort. Totul a fost plăcere, bucurie, curiozitate. Și de la un punct încolo am transformat bucuria asta în meserie, devenind uni­ver­sitar. Am astfel ocazia să fac ce-mi place, fără prea multe con­strân­geri.

- Chiar spu­neați într-un alt in­terviu că vă sim­țiți mai bine într-un anticariat decât într-o libră­rie cu ștaif.

- Absolut. Îmi pla­ce să caut cărți vechi și rare. Stu­diez manuscrise și incunabule... e o întreagă detec­ti­vis­tică în treaba asta. Ai revelații și bucurii extraor­di­nare. Dar îți dai seama și cât ha­zard e în istoria li­te­rară. Un sfert din literatura en­gleză veche s-ar fi pierdut, dacă un singur manuscris s-ar fi distrus. Pen­tru unii, să te ocupi cu hârțoage vechi poate părea pierdere de vre­me. Dar nu e. Să nu uităm că, până la urmă, în ase­menea hârțoage e închis ce a produs mai bun ge­niul omenesc.

"Tata a fost de departe omul pe care l-am iubit cel mai mult"

- Tatăl dvs. a fost o personalitate absolut ad­mirabilă, critic literar, eseist, director la Accade­mia di Romania, din Roma. Nu e apăsător să calci pe urmele unui înaintaș care a realizat deja atât de multe?

- Tata a fost de departe omul pe care l-am iubit cel mai mult. Era o personalitate absolut strălu­citoare și un om agreabil, generos și foarte sim­patic, încât n-am avut niciodată complexe de infe­rioritate sau impresia că am cine știe ce povară de dus. Dacă stau să mă gândesc, parcursurile noastre au fost relativ similare, amândoi ne-am făcut studiile în străinătate și am ajuns universitari. Dar asta a venit firesc, nu mi s-a impus și nici n-am vrut să demonstrez nimic. În unele familii există un soi de tradiție care trece absolut firesc de la o ge­nerație la alta.

- Și amândoi ați ales să vă întoarceți în țară. S-o luăm ca pe-o dovadă de patriotism?

- În locul tatălui meu, nu m-aș fi întors în România comunistă, în 1972. El s-a întors pentru că era foarte legat de revista Echinox, era unul dintre inițiatorii proiectului, era extrem de fidel grupului lui de prieteni, era foarte legat și de familie, de mama lui în special, așa că rațiunile sentimentale l-au adus acasă. Ceea ce l-a costat scump, pentru că n-a mai putut ieși multă vreme din țara-închisoare a lui Ceaușescu.

- A regretat?

- Da și nu. Avea un soi de patriotism destul de obstinat. În schimb, eu, când am reușit să plec în Franța în 1997, am răsuflat ușurat. Eram aproape sigur că nu mă mai întorc. România de atunci era într-o mizerie fără margini, iar școala era extrem de precară. După ce trăiești într-un Cluj postco­mu­nist, Parisul îți ia ochii.

"Nu poți fi al mai multor locuri deodată"

- Mi-e greu să vă imaginez acasă la Paris, în atmosfera de stânga din mediul universitar.

- Chiar era o atmosferă stângistă, iar eu am fost văzut de la bun început ca "reacționar". Rupeam afișele comuniste din școală sau scriam pe ele. La École Normale Supérieure era o agitație marxistă continuă, punctată de greve și proteste pentru te miri ce. Dacă nu erai comunist ca ei, erai consi­derat fascist. Așa cum azi, dacă ești creștin, ești automat incorect politic. Mă simțeam însă foarte bine în postura asta, mai ales că, venit din Est, mi se părea absolut grotescă agitația lor comunistoidă, anti-capitalistă.

- V-au priit anii de studenție ? Ați reușit să vă găsiți prieteni de același calibru?

- Întâmplător, chiar atunci și acolo i-am și cunoscut pe cei care aveau să-mi devină cei mai buni prieteni, dintre care unii mi-au fost colegi: Toader Paleologu, Petre Guran, Marius Lazurca. În același mediu se formase ceva mai devreme unul dintre oamenii la care țin cel mai mult, Teodor Baconschi. Acolo i-am cunoscut pe Nicușor Dan sau Vlad Alexandrescu. Ăsta era geniul Parisului, adunase o micro-Românie de elită, foarte bună și onorabilă. Plus că mai trăiau încă marile conștiințe ale exilului, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Theodor Cazaban, pe care i-am vizitat. Pe Alexandru Paleologu l-am cunoscut tot la Paris, în casa fiului său. Cu Horia Patapievici tot la Paris m-am împrietenit. Pe scurt: la Paris se perinda ce avea mai bun România, așa că n-am trăit o ruptură majoră de țară. Iar din punct de vedere intelectual, m-am simțit mai acasă decât acasă.

- Și atunci, de ce v-ați întors?

- Pentru că, în timp, ajungi la altă înțelegere a lumii. Și uneori așezarea și rostul ți se par mai importante decât deschiderea și posibilitățile pe care ți le oferă Occidentul. După opt ani petrecuți acolo, am simțit că-mi pot face meseria la fel de bine și acasă. România începea să crească și să aibă perspective. Și apoi, eram destul de obosit. Proaspăt căsătorit și cu un copil mic, ar fi însemnat să prindem un post unul într-un capăt de țară, altul în celălalt, să facem naveta ani de zile și să tot schim­băm locuri de muncă până găsim un echi­li­bru. Nu mai aveam răbdare pentru așa ceva. Nu re­gret că m-am întors. Nu poți fi al mai multor locuri deodată. Simt că în țară am un rost (inclusiv pu­blic, poate chiar politic); în mod cert, aparțin locului acestuia și-mi pasă de el mai presus de oricare altul.

"Mă uitam la politicienii din jurul meu. Erau toți nefericiți!"

- Asta s-a simțit și în decizia de a intra în po­litică. Puțini oameni de cultură au curajul să fa­că pasul ăsta, unii ies chiar destul de șifonați din încercare.

- Politica e arta acțiunii, iar acțiunea implică decizie. Intelectualii sunt dilematici, nu gestio­nea­ză mereu imediatul, sunt adesea în contemplarea veș­nicului. Sunt hamletieni, au dileme morale, des­pre ce se cuvine, ce nu se cuvine. Sigur, am vă­zut și la intelectuali multă lașitate, am văzut și ca­rierism. Nu toți intelectualii sunt cinstiți și nu toți politicienii imorali. Paradoxal sau nu, uneori un po­litician corupt poate lua decizii bune pentru comunitate, în timp ce un intelectual nehotărât e incapabil. Dar deja filozofăm. În ce mă privește, nu am fost capabil să accept unele compromisuri: e și asta o inabilitate.

- Măcar ați fost de ambele părți ale baricadei. Ați împăcat ușor catedra cu tribuna? V-ați simțit bine în haina politicianului?

- Când intri în politică, dintre intelectuali nu te sprijină nimeni. Poate cel mult te invidiază. Din partea oamenilor așteptările sunt foarte mari și nerealiste. De câte ori n-am auzit fraza: "Vai, m-ați dezamăgit!". Dar dezamăgirea presupune o autoamă­gire prealabilă. Mulți semeni sunt sus­picioși și neîncrezători. Curând îți dai seama că ești foarte singur. Însă cum ieși din politică, brusc toată lumea te simpatizează din nou, redevii frec­ven­tabil. Ratarea te umanizează, în timp ce succesul te face antipatic. (Râde) Însă experiența mea în po­litică a fost revelatoare și din alt punct de vedere. Mă uitam în jurul meu la oameni care ajunseseră miniștri, parlamentari, șefi de partide - erau toți ne­fericiți. Unul nu era vesel! Toți credeau că puterea e sensul, căci puterea devenise pentru ei o de­pendență. Sensul nu e puterea. Sensul e înțele­gerea de sine, e sensul socratic, sensul delphic, până la urmă. Și uite așa, tot la filologie mă întorc, căci înțelegerea de sine nu se face nici cu mate­matica, nici cu chimia, nici cu economia. Se face cu aceste chestii eterate care sunt cuvintele, prin care articulăm gândurile.

- V-ați mai întoarce în politică?

- Nu. Sau, în orice caz, nu imediat. Dar continuă să-mi pese de țară și continuu să cred că fiecare dintre noi e dator să facă ceea ce poate. Am apărat niște idei de reformă și niște valori, am fondat două partide (cu unul prea mult), am făcut niște eforturi, dar n-aș mai lua-o de la capăt în pionierate politice. Însă, vorba francezilor, on est en réserve de la Ré­pu­blique, suntem la dispoziția na­țiunii; dacă va fi nevoie de mine, sunt pe poziții. Am învățat să am răbdare și, oricum, am cu ce să mă ocup: filologie, medievis­tică, familie, propria mea viață.

"Pledoaria pentru credință e o pledoarie pentru sănătate mintală"

- V-am găsit la Cluj, deși ați fi putut foarte bine locui la București, la centru, acolo unde se fac și se desfac toate.

- Când ne-am întors din Fran­­ța, m-a bătut și gândul de a pleca la Bucu­rești. În capitală era mai multă intelec­tua­litate pe metru pătrat. Soția mea e bucu­reșteancă, am fi fost și acolo aca­să, dar până la urmă am decis să ră­mâ­nem în Ardeal. Ni s-a părut mai potrivit să ne creștem fiul în acest Cluj care avea încă un duh patriarhal, tihnit, care re­zo­na foarte bine cu geografia mea interioară.

- ...și poate cu poziția con­ser­vator-creștină pe care ați îmbră­țișat-o în spațiul public. Sunteți azi unul dintre puținii apărători ai tradiției.

- Cufundându-te în texte vechi ajungi la o formă de acceptare conservatoare a lumii, care nu trebuie confundată cu resemnarea sau cu încre­me­nirea. Marile texte sunt cel mai bun instrument pen­tru cineva care vrea să se înțeleagă pe sine. Dacă le citești, constați că natura umană nu s-a schim­bat, omul e așa cum este, și la fel era pe vremea lui Plutarh, bu­nă­oară. E o imensă aroganță a omului recent să creadă că totul începe cu el. Ce ne face să credem că azi a­vem o înțele­gere mai bună asu­pra lumii decât la 1600? Ce ne permite să credem că azi iubim mai bine de­cât atunci? Ade­vă­rul e că omul modern riscă să tră­iască mult mai schi­zo­frenic atunci când nu-și în­țelege sensul, pentru că îl neagă din start. Tradiția e parte din sens, e gata dată, trebuie doar s-o asumi.

- Punctul dvs. de ve­dere nu e doar con­ser­va­tor, ci și creștin.

- Adevărata căutare a sensului începe cu accep­tarea că există ceva mai presus de tine, de viața aceasta și de cele imediat vizibile; că sensul nu se poate rezuma la materie, hidrocarburi, elec­tri­citate, hormoni; că toată acumularea de geniu, de frumusețe, de bunătate și armonie produsă în timp nu e rodul accidentului sau ceva sortit unei existențe absurde, efemere. Când răspunsul e acolo, iar pe el s-a clădit deja o civilizație, de ce să-l negi? Într-un fel, pledoaria pen­tru credință e și o ple­doarie pentru sănătate mintală. Dacă vrei să fii în pace cu tine însuți, să fii bine așezat în lume, de ce să alegi nevroza în loc să îmbrățișezi sensul pe care ți-l oferă propria tra­diție creștină?

"Familia e un lucru extrem de prețios"

- Știu că sunteți că­să­to­rit de mai bine de un deceniu. E familia un in­gredient important al echilibrului de care dați do­vadă?

- Sunt căsătorit din 1999, anul în care s-a năs­cut și băiatul nostru și în care a murit tata. În de­curs de un singur an, am trăit cele două taine ma­jore, am înțeles altfel viața și sensul ei și am cam terminat-o cu naivitățile (post)adolescentine. Însă, dincolo de asta, dorința de a avea o familie a venit cât se poate de firesc. Simți imediat când persoana e potrivită și slavă Domnului că anii care au urmat au confirmat intuiția inițială.

- Cei care o cunosc pe soția dvs. pot confirma că vă seamănă în cel puțin o privință: face ex­ce­lență în domeniul universitar în care profesează. A contat și asta?

- Firește. Nu putem iubi dacă nu respectăm. Am uitat să spun că și pe soția mea am întâlnit-o tot la Paris, la fabuloasa École Normale Su­périeure. N-a trebuit să caut, să aștept, să sufăr sau să eșuez în dragoste; mi-au ieșit parcă prea ușor lu­crurile în viață, ceea ce e o formă de binecu­vântare. (râde) Căsătoria e însă mult mai mult de atât, ea merge dincolo de egoism și de hedonism și cere o investiție continuă. În căsnicie se exersează răb­darea, înțelegerea, dragostea, sacrificiul, dar și... băr­băția. De pildă - și știu că mulți o să-mi sară în cap pentru afirmația asta - oricât am încerca să ștergem azi granițele în­tre sexe, cred că o fe­me­ie nu poate să iubească un bărbat care nu i se im­pu­ne. Ceea ce nu în­seamnă nicidecum că femeia e inferioară, că suntem în­tr-o relație de forță sau de concurență. Bărbați și femei, căutăm unii la alții lucruri dife­rite, relația e de com­ple­mentaritate și aici e toată frumusețea.

- Ați atins un subiect destul de fierbinte. Azi, se pune tot mai des în discuție familia tradițională. Și știu că dezbaterile acestea nu v-au ocolit.

- Observ o mare doză de agresivitate la adresa familiei, o încercare de a o redefini, aruncând-o în aer. Nu-mi permit să judec oamenii, dar indiferent de bagajul de nefericire pe care îl poartă o persoană, el nu trebuie transformat în frustrare și răzbunare pe întreaga societate. Dacă ție nu ți-a reușit, nu încerca să distrugi totul în jur. Familia e un lucru extrem de prețios și trebuie tratată cu imensă delicatețe. În tot asaltul asu­pra familiei, în presiunea pentru redefinirea rolurilor parentale, văd o încrâncenare ideologică absurdă. Și marxiștii voiau să distrugă familia, considerând-o "burgheză" și "reac­ționară". Fără familie și alte forme de solidaritate, ești singur în fața sta­tu­lui, care te poate oricând zdrobi. Apă­rarea familiei e apărarea persoa­nei umane în fața unui sistem care vrea să ne uniformizeze, să ne trans­forme în pioni cu identitate și chiar sex incert. Lupta care se dă acum e pentru libertatea și sufletul omului. Ce pare acum doar un duel de cuvinte as­cunde realități mult mai grave, la care trebuie să fim atenți.

- Sunteți pesimist cu privire la viitor, domnule Papahagi?


- Nu sunt. Până la urmă, dincolo de toate smin­telile temporare, dincolo de toate modele, când omul e onest cu sine, sau, in extremis, când ajunge singur în fața bolii și a morții, găsește răspunsul salvator. Natura umană predispune la căutarea unui sens. N-avem cum să greșim drumul. Pe oriunde am lua-o, mer­gem spre noi înșine și deci spre Dum­nezeu.

- Cu alte cuvinte, indiferent cât vom rătăci, vom ajunge tot acasă?

- Da, pentru că suntem deja acasă.

Foto: 123 RF (1)