Clopotele fără limbă

Alecu Renita
Răvaș din Basarabia

De dincolo de moarte, ochii bunicii Anica mă pri­vesc cu aceeași seninătate și blândețe ca în ziua când am văzut-o revenită acasă din exilul siberian. Lu­mi­noasă la chip, ne-a luat în brațe pe mine și pe sora mea și nu se mai sătura să ne mângâie. Mă simțeam mare în brațele ei, habar nu aveam că sunt sămânță de "cu­lac" și mă las mângâiat de un "dușman" al pu­terii so­vie­tice. Mai târziu, de la unii din sat, dar mai ales de la ofițerii în civil de la universitate, aveam să aud vorbe veninoase legate de obârșia mea "anti­so­vietică", mai exact de bieții bunici, ca­re fuseseră iz­goniți din pro­pria casă și aruncați în gulagurile si­be­riene, fă­ră a fi vi­novați de ni­mic. Soarta a vrut să-mi încep în­vă­țătura chiar în școa­la amenajată în fos­ta casă a bătrânilor, con­fis­cată abuziv de co­mu­niști în anul 1949. Trei duzi uriași, cu cele mai gus­toase dude de pe lu­me, străjuiau falnic școa­la și, adeseori, prin gea­mul clasei, îi ve­deam pe buneii mei odihnindu-se la umbra agu­zilor. După re­ve­nirea din lagăr, li se restituise o mică anexă din școală (adică din propria casă) și acolo își duceau crucea, în așteptarea drep­tății și a întoarcerii proprietăților fu­ra­te de statul so­­vie­tic. Pentru mine, care alergam în fiecare re­cre­ație la bu­nica Anica, "casa" lor, împodobită cu icoane și sfinți, cu candele și opaițe aprinse, cu ar­han­gheli pe pereți și țoluri vărgate pe jos, mă făcea cu­minte și evla­vios. Mai tot­deauna, bunica Anica stătea înge­nun­cheată, în­chi­nându-se la icoane și rostind ru­găciuni. Acolo mi-a fost dat să ascult viețile sfinților și sfaturi despre rostul credinței în Dumnezeu, în ome­nie și bunătate. Despre exi­lul din Siberia, despre su­ferințele și umilințele în­du­rate, despre iadul la­gărelor sovietice, despre viața în­toar­să pe dos - nici un cuvânt de la bunica, nici un of, nici o mărturisire. De ce atâta mu­țenie, de ce atâta ier­ta­re și împăcare, după dis­pa­riția unei generații sa­cri­fi­cate în gulagurile comuniste?
Este imposibil să înțelegi destinul Basarabiei, în afara oamenilor ei și a evenimentelor tragice prin care a trecut, din iunie 1940, până în iulie 1949. Este greu să-ți dai seama din ce plămadă este făcută so­cietatea moldovenească din anul 2017, dacă renunți să vorbești deschis și să faci public adevărul despre deceniul negru de exterminare fizică și morală a elitelor basarabene. Demnitari de paie, cu coloana ver­tebrală amputată, ne povățuiesc și astăzi să nu dezgolim rănile trecutului, ca și cum aceste dureri înăbușite și răni sângerânde ar fi dis­părut de pe trupul Ba­sarabiei. Ca și o parte din so­cietate, ei refuză să înțeleagă că rătăcirile și eșecurile noas­tre de azi, sără­cia și ignoranța, deșertăciunea spi­ri­tuală și pierderea memoriei istorice, lipsa de dem­nitate și de credință, spai­mele ereditare și lașitățile co­ti­diene, compro­mi­surile și colaboraționismul, mancur­tis­mul și criza de identitate, pălăvrăgeala pro­eu­ro­pea­nă și baterea pa­su­lui pe loc reprezintă o consecință directă a deca­pi­tării și exterminării fizice și morale a elitelor basara­be­ne, a fruntașilor vieții publice și a in­telectualității, a preoților și primarilor, a învățătorilor și a gospo­da­rilor, a proprietarilor și țăranilor înstăriți. Sis­temul sovietic a lovit în rădăcini, ca să usuce pomul vieții ro­mânești din Basarabia, iar în locul lui să fie adu­să o specie străină, cu numele de homo sovieticus. Men­ta­litățile de homo sovieticus domină și astăzi so­cie­tatea moldovenească, o țin sub talpa Rusiei și nu îi per­­mit să fie liberă și democrată cu adevărat într-o Eu­­ro­pă unită. Ca și buneii mei reîntorși din Siberia, Ba­sa­rabia își trăiește drama, într-o anexă a propriei ei case.
La 6 iulie, s-au împlinit 68 de ani de când "eli­be­ra­torii" ne-au luat bunicii, părinții, rudele, și i-au aruncat în Siberiile de gheață. Elitele basarabene, o adevărată ge­nerație de sacrificiu și de martiri, și dincolo de moar­te se roagă pentru ca Basarabia să nu mai locuiască în­tr-o anexă a propriei case, ci să i se facă dreptatea is­torică cuvenită. În câte biserici au bătut clopotele la 6 iulie 2017 și câți dintre noi s-au rugat și au aprins câte o lumânare, în memoria mar­tirilor noștri? Ori poate con­tinuăm să locuim într-o țară în care clopotele nu au lim­bă, iar memoria co­lectivă este lăsată pe seama is­toricilor ingrați?
De ce oare, de dincolo de moarte, ochii bunicii Anica mă privesc cu aceeași seninătate și blândețe, ca în ziua când a atins pământul strămoșesc, reîn­toarsă acasă după calvarul siberian?

Chișinău