De dincolo de moarte, ochii bunicii Anica mă privesc cu aceeași seninătate și blândețe ca în ziua când am văzut-o revenită acasă din exilul siberian. Luminoasă la chip, ne-a luat în brațe pe mine și pe sora mea și nu se mai sătura să ne mângâie. Mă simțeam mare în brațele ei, habar nu aveam că sunt sămânță de "culac" și mă las mângâiat de un "dușman" al puterii sovietice. Mai târziu, de la unii din sat, dar mai ales de la ofițerii în civil de la universitate, aveam să aud vorbe veninoase legate de obârșia mea "antisovietică", mai exact de bieții bunici, care fuseseră izgoniți din propria casă și aruncați în gulagurile siberiene, fără a fi vinovați de nimic. Soarta a vrut să-mi încep învățătura chiar în școala amenajată în fosta casă a bătrânilor, confiscată abuziv de comuniști în anul 1949. Trei duzi uriași, cu cele mai gustoase dude de pe lume, străjuiau falnic școala și, adeseori, prin geamul clasei, îi vedeam pe buneii mei odihnindu-se la umbra aguzilor. După revenirea din lagăr, li se restituise o mică anexă din școală (adică din propria casă) și acolo își duceau crucea, în așteptarea dreptății și a întoarcerii proprietăților furate de statul sovietic. Pentru mine, care alergam în fiecare recreație la bunica Anica, "casa" lor, împodobită cu icoane și sfinți, cu candele și opaițe aprinse, cu arhangheli pe pereți și țoluri vărgate pe jos, mă făcea cuminte și evlavios. Mai totdeauna, bunica Anica stătea îngenuncheată, închinându-se la icoane și rostind rugăciuni. Acolo mi-a fost dat să ascult viețile sfinților și sfaturi despre rostul credinței în Dumnezeu, în omenie și bunătate. Despre exilul din Siberia, despre suferințele și umilințele îndurate, despre iadul lagărelor sovietice, despre viața întoarsă pe dos - nici un cuvânt de la bunica, nici un of, nici o mărturisire. De ce atâta muțenie, de ce atâta iertare și împăcare, după dispariția unei generații sacrificate în gulagurile comuniste?
Este imposibil să înțelegi destinul Basarabiei, în afara oamenilor ei și a evenimentelor tragice prin care a trecut, din iunie 1940, până în iulie 1949. Este greu să-ți dai seama din ce plămadă este făcută societatea moldovenească din anul 2017, dacă renunți să vorbești deschis și să faci public adevărul despre deceniul negru de exterminare fizică și morală a elitelor basarabene. Demnitari de paie, cu coloana vertebrală amputată, ne povățuiesc și astăzi să nu dezgolim rănile trecutului, ca și cum aceste dureri înăbușite și răni sângerânde ar fi dispărut de pe trupul Basarabiei. Ca și o parte din societate, ei refuză să înțeleagă că rătăcirile și eșecurile noastre de azi, sărăcia și ignoranța, deșertăciunea spirituală și pierderea memoriei istorice, lipsa de demnitate și de credință, spaimele ereditare și lașitățile cotidiene, compromisurile și colaboraționismul, mancurtismul și criza de identitate, pălăvrăgeala proeuropeană și baterea pasului pe loc reprezintă o consecință directă a decapitării și exterminării fizice și morale a elitelor basarabene, a fruntașilor vieții publice și a intelectualității, a preoților și primarilor, a învățătorilor și a gospodarilor, a proprietarilor și țăranilor înstăriți. Sistemul sovietic a lovit în rădăcini, ca să usuce pomul vieții românești din Basarabia, iar în locul lui să fie adusă o specie străină, cu numele de homo sovieticus. Mentalitățile de homo sovieticus domină și astăzi societatea moldovenească, o țin sub talpa Rusiei și nu îi permit să fie liberă și democrată cu adevărat într-o Europă unită. Ca și buneii mei reîntorși din Siberia, Basarabia își trăiește drama, într-o anexă a propriei ei case.
La 6 iulie, s-au împlinit 68 de ani de când "eliberatorii" ne-au luat bunicii, părinții, rudele, și i-au aruncat în Siberiile de gheață. Elitele basarabene, o adevărată generație de sacrificiu și de martiri, și dincolo de moarte se roagă pentru ca Basarabia să nu mai locuiască într-o anexă a propriei case, ci să i se facă dreptatea istorică cuvenită. În câte biserici au bătut clopotele la 6 iulie 2017 și câți dintre noi s-au rugat și au aprins câte o lumânare, în memoria martirilor noștri? Ori poate continuăm să locuim într-o țară în care clopotele nu au limbă, iar memoria colectivă este lăsată pe seama istoricilor ingrați?
De ce oare, de dincolo de moarte, ochii bunicii Anica mă privesc cu aceeași seninătate și blândețe, ca în ziua când a atins pământul strămoșesc, reîntoarsă acasă după calvarul siberian?
Chișinău