"Într-o zi, mă duc acolo la el, la chilie. Ușa era crăpată și l-am prins pe fratele Ioan chiar când citea la Psaltire, lângă ea era o lumânare aprinsă. Și ce credeți? Intră o pasăre în chilie și el începe și vorbește cu ea. Eu stăteam înlemnit lângă ușă. Îi zice: «Ai grijă, să nu îți arzi aripile!» Pasărea se ridică, stânge lumânarea cu aripa, mai dă o tură și iasă afară. El o văzut că eu am rămas șocat și zâce: «Mă, să nu te miri de ce-ai văzut acuma, că nu-s vrăjitor». Că în sat, pentru că făcea minuni, se răspândise vestea că e vrăjitor. «Tătă lumea îmi spune vrăjitoriule, da' eu în afară de Psaltire și Ceaslov nu citesc nimica. Da' te întreb pe tine ceva: au oare Dumnezeu nu are putere, numa' diavolul?». Aaaaai de mine și de mine! Și asta o fost numa' una!".
La păscut, cu Psaltirea
Era micuț, slab și umbla mai totdeauna într-o cămașă albă. De vorbit, nu prea vorbea cu nimeni, dar de spus, spunea ceva pentru că țăranii din Strungari îl puteau vedea cum își mișcă întruna buzele. Trecea pe uliță arareori, pentru că, dacă nu era cu oile sus în munte, stătea ascuns în căsuța lui. Nu știa nimeni ce face acolo și nici de ce nu dă pe la birt, să stea la vorbe cu oamenii, să vânture vești, să își alunge singurătatea. Era om serios, muncitor, dar aparte și străin rânduielilor lumii. Parcă prea străin. De când îl știa satul, el nu pierduse nicio oaie în munte. Nu îi murise niciuna lovită de trăsnete ori răpusă de sălbăticiunile care le prăpădeau mioarele celorlalți. Ba, mai mult, parcă înadins, nici nu ținea câini pe lângă el. Păștea oile doar cu Psaltirea în mână și, când nu o avea, se ruga mișcând mărunt din buze. Avea drag de toate animalele, iar apropiații mi-au mărturisit că era foarte grijuliu cu păsărelele sălbatice, cărora mereu le dădea de mâncare. Dar peste toate își iubea mioarele. N-a ținut niciodată mai mult de 20-25, și le-a îngrijit mereu ca pe ochii din cap. În viața lui, nu a mâncat carne de oaie și întotdeauna le-a pus nume, ca unor copii. Când nu urca la munte cu ele, pe timpul verii, le dădea altor ciobani să le pască. Dar nu și le însemna niciodată, așa cum au făcut toți muntenii de când s-au pomenit pe lume. El nu avea nevoie de semne ca să-și cunoască oițele. În toamnă, când se făcea risipirea turmelor, Ioan mergea în mijlocul oilor și le striga pe ale lui pe nume. Iar ele îl recunoșteau și veneau la el bucuroase. Când era cu ele sus, în munte, le mâna tot așa, mereu cu rugăciunea pe buze, strigându-le pe nume, și ele veneau. Strungărenii au tot cumpănit, ce va să fie puterea asta a lui asupra animalelor? Îl vor fi bârfit pe la colțuri, la cârciumă, întorcându-i viața pe toate fețele, încercând să îi afle misterul. Dar viața lui nu avea în ea nicio taină. Se scursese sub ochii lor, i-o știau de-a fir a păr.
Ursul și oile
Ioan David a venit pe lume pe 15 februarie 1920, în Plai, un cătun aflat mai sus de Strungari, în munte. A fost un copil sărman, bătut de soartă și nemângâiat de semeni. Tatăl nu și l-a cunoscut niciodată, iar biata mumă-sa, care îndrăznise să aducă pe lume un copil din flori, s-a prăpădit pe când el avea numai trei anișori. Așa că a rămas în grija unei mătuși și a unui uncheș. Era încă un țânc pe când uncheșul s-a îmbolnăvit și copilul a fost trimis de mătușă-sa la un pustnic, care se nevoia în Strungari, pe valea Dologaiei, un călugăr vestit pentru sfințenia sa. Tușa nădăjduia într-o minune, dar când Ioan a ajuns la el, părintele Simeon l-a privit cu milă, apoi i-a poruncit să meargă repede acasă și să îi spună mătușii că uncheșul ei mai are de trăit doar trei zile. Atât! Apoi va merge la rai. Întâlnirea aceasta a săpat în cutele inimii copilului urme adânci. De atunci s-a lipit de pustnic și venea des să îl cerceteze. Anii au trecut, mătușa care îl crescuse a murit, iar Ioan a rămas în casa ei, pe care o primise prin testament. Rudele l-au dat însă în judecată, au câștigat, și l-au dat afară. A intrat slugă la unii și la alții, apoi s-a făcut cioban în munte și s-a prins cu tot sufletul de sfaturile pustnicului Simeon și de credința în Dumnezeu. Poate că de aceea nici nu s-a însurat niciodată. În inima sa, plină de rugăciune și râvnă, nu mai încăpea loc pentru vreo mândră. Cu timpul, dragostea lui curată și simplă, o dragoste în care lumina Hristos, a început să rodească primele minuni. Fapte greu de crezut, pe care le vezi doar la marii sfinți, fapte pe care țăranii din Strungari nu aveau cum să le priceapă și care i-au adus pizma întregului sat.
"S-o dus fratele Ioan la munte, și erau trei turme de oi tocmite de la oameni. Una a lui și altele la doi frați din Strungari. Și s-o pornit o vijelie, așa că frații ăștia doi or zâs să adăpostească oile într-o râpă. Și-așa or făcut, și-or pus oile la adăpost, în fundu' râpei, și l-or lăsat pe fratele Ioan în gura râpei, unde nu era ferit. Și unde nu vine ursu' noaptea, trece ca prin aer prin turma fratelui Ioan și rupe turma fraților! Dimineața, s-or întâlnit și or povestit câte oi le-o rupt ursul și l-or întrebat și pă Ioan câte i-or murit. Ș-apăi fratele Ioan le-a zis că niciuna. «Cum nu ți-o rupt niciuna, că doar printre oile tale o trecut ursul? Ce, oile tale nu-s bune de mâncat?». Ș-apăi când or venit ei de la munte, or spus întâmplarea la toată lumea din sat, și or zâs toți că ăsta-i vrăjitor, strigoi, că nu să poate altminteri".
Pasărea și oul roșu
La începutul acestei veri, când pârjolită de soare, când spălată aprig de ploi, am luat la pas dealurile din preajma Sebeșului, încercând să adun mărturii despre Ioan, ciobanul smerit pe care călugării de la Mânăstirea Afteia îl cinstesc atât de mult, încât l-au pictat în tinda bisericii, alături de sfinții canonizați. Iar mărturiile despre el au fost așa de puternice, încât oameni simpli, ca domnul Nicolae sau ca domnul Dumitru, ori mari păstori de mânăstiri, ca maica Ierusalima de la Râmeț, erau luminați ca de o văpaie interioară când vorbeau despre el. Din cuvintele lor mi s-a desprins o siluetă subțire, mai mult duh decât om în carne și oase, în stare să străpungă cu ochiul inimii nu numai depărtările, ci și timpul. Zile întregi după călătoria mea, puterea duhovnicească a acestui om m-a urmărit. Și mă urmărește chiar și acum, când scriu aceste rânduri, încercând să îl realcătuiesc din mărturiile celor care l-au cunoscut, unii dintre ei foarte îndeaproape, cum este domnul Nicolae, care i-a fost unul dintre cei mai fideli ucenici.
"Eu l-am întâlnit prin 1985. Mergeam la mânăstire la Afteia și-mi doream să cunosc oameni de-ai lui Dumnezeu. Și așa am ajuns la fratele Ioan, de care mi-or povestit părinții de la mânăstire. Timp de zece ani, ca să vin la el, am fugit de la fabrică în fiecare săptămână, și nu m-o prins nimeni. Era pe vremea lui Ceaușescu, și mă duceam la el numa' când nu aveam de lucru. Și n-o știut nimeni nimic. El mi-o spus: «Dacă vii aici, nu vii pentru că vrei tu, vii pentru că te trimite cineva». Când intram la el în chilie, pentru mine era totdeauna pregătită o farfurie cu supă caldă și pânea lângă. Supa era călduță, numa trebuia s-o mănânc! Și asta de fiecare dată când am mers la el! De fiecare dată! Ș-apăi l-am întrebat: «Frate Ioane, de unde ai știut tu că eu am să vin la tine astăzi? Cine ți-o spus, de m-ai așteptat cu mâncarea gata?». «Păi, eu numa' m-am gândit la tine aseară și am știut când vii!». Și vă spun sincer, că eu mâncare mai bună ca la fratele Ioan nu am mâncat de la nimeni, nici de la soția mea! Ce-i făcea, nu știu, că el era om tare sărac! Da' supă ca aia, eu n-am mai mâncat toată viața mea! În schimb, eu pe el nu l-am văzut mâncând niciodată, în toți ăștia zece ani. Pentru mine a rămas un mister din ce se hrănea. Și vă spun că așa un om, cu o așa viață sfântă, nu am pomenit decât la Pateric. Cât timp o trăit părintele Ioanichie Bălan de la Mânăstirea Sihăstria, m-o tot sunat și mi-o zis: «Frate Nicolae, dă-mi te rog materiale cu fratele Ioan, că e unicat în ortodoxie!» Așa mi-o zis, fiindcă fratele Ioan n-o fost preot, n-o fost nici monah, o fost un simplu cioban, toată viața. Dacă îi să spun ceva despre el, eu nu pot să vă spun decât atât: smerenie, smerenie, smerenie, smerenie și la infinit smerenie! Fratele Ioan asta o fost...".
Când spune asta, Nicolae, un munte de om, cu privire blândă, apasă cu degetul pe tăblia mesei, ciocănind-o de parcă ar vrea să imprime în lemn cuvântul "smerenie". De multe ori, de-a lungul celor două ceasuri cât am stat de vorbă, i-am văzut ochii împăienjeniți în lacrimi. Simțeam că ar fi vrut ca din cuvintele lui, din inima înfierbântată de amintiri, fratele Ioan să se poată întrupa în mijlocul camerei. Și emoția lui, mistuitoare și molipsitoare, m-a cuprins și pe mine. Arar mi s-a întâmplat să întâlnesc la un ucenic, și am vorbit cu mulți, o atât de adâncă iubire pentru îndrumătorul lor duhovnicesc. Iar starea aceasta, aproape febrilă, e alimentată continuu de amintirea unor fapte pe care, într-adevăr, nu le întâlnești decât în viețile sfinților, ori la părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, cu care smeritul Ioan, ciobanul din Strungari, s-a și cunoscut, și-mi pare că se aseamănă în puterea clarviziunii.
"Fratele Ioan ajunsese la o așa măsură duhovnicească, încât citea gândurile omului. Eu am pățit des treaba asta cu el. Am ajuns odată la chilia lui, mi-am lăsat geanta la ușă, și primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: «Gândurile ăstea pe care le ai acum să ți le scoți din cap, că nu sunt bune». Și apoi o continuat discuția noastră, de parcă eu i-aș fi mărturisit lui tot ce aveam pe suflet. Dar eu nu îi spusesem nimic! Avea putere mare de la Dumnezeu! Într-un an, de Paște, cum era tare sărac, nu o avut nici măcar un ou roșu. Și s-o rugat la Dumnezeu să îi trimită, și ce credeți? O vinit o pasăre și i-o adus un ou! I l-o lăsat pe fereastră! El era tare milostiv cu păsărelele pădurii, care or și venit la moartea lui.
Să vă mai spun una, trăită de mine. Am mers odată la el și-am plecat în pădure, să îi tai uscături pentru iarnă. I le tăiam bucăți, că el, săracul, era așa de bolnav că nu putea să facă nimic. Și, lucrând la lemne, mi-am dat seama că am întârziat prea mult și nu mai am cum să prind autobuzul să mă ducă acasă. Era ora unu, și eu ar fi trebuit să plec deja de un sfert de ceas, ca să prind rata peste jumătate de oră. Spăriat, am mers la el și i-am spus: «Frate Ioane, eu pierd autobuzul, și să știi că o să am năcaz la servici și acasă din cauza asta!». Ce credeți că o făcut? Parcă îl văz ș-acum cum s-o ridicat din pat, și-o împreunat mâinile și-o spus: «Doamne, oprește-l acu'!». Am auzât când o zâs așa! Și pă ormă s-o așezat iar pe pat și-o zâs cătă mine: «No, de acu' du-te liniștit, că autobuzu' te așteaptă în stație». N-apăi, cine-o crezut așa ceva? Eu n-am crezut, așa că mi-am luat geanta și taie-o nene, de am căzut la vale și m-am lovit de atâta grabă. Ș-apăi ajung în stație, plin de praf, autobuzu' nu... El venea la unu și un sfert. Ș-apăi s-o făcut și jumate, s-o făcut și douăzeci și cinci și numa' am auzit că vine. Mi-am făcut Sfânta Cruce și am zâs în mine: «Doamne, ce-i aicea?». Ș-apăi numa-mi spune șoferul Nicolae, pe care-l știam de mult: «Mă, nu știu ce-o fost, că numa' ce-am ieșit din Pianu de Sus, că mi-o și pușcat roata!». «La ce oră?», îi zâc. «La ora unu», zâce el. Chiar când s-o ridicat fratele Ioan și o zâs rugăciunea! Ș-apăi i-am spus lui Nicolae: «Fratele meu, să mă ierți, că numa' din cauza mea ți s-o întâmplat toate astea»."
Mărturia Maicii Ierusalima
Drumul care urca de la Sebeș urcă pe Valea Pianului, printre dealurile blânde, care acum, în ceas de vară, zac parcă toropite în arșiță. Te strecori printre spinările lor domoale, și răcoarea Munților Șureanu începe să te cuprindă. Dar nu apuci să iei pieptiș coastele, pentru că satul Strungari și mânăstirea cu același nume e la poale. O gură de rai, înecată în verdele pădurii, care coboară peste drum și-l strânge într-o îmbrățișare duioasă.
Mânăstirea s-a ridicat în anii din urmă, dar ciobanul Ioan a știut de ea cu zeci de ani înainte. Cu ochiul lui de duh, în stare să alunece nu numai prin spații, ci și prin timp, i-a spus ucenicului său, Nicolae, arătând cu mâna din tinda căsuței: "Aici are să fie o mânăstire maaare!". Și așa a fost. Lavra s-a așezat cuminte, la poala dealului, unde acum fratele Ioan își doarme somnul de veci. Ca să ajung la chilia lui, trebuie să urc o coastă piezișă. Călăuza mea, Nicolae, își aduce și acum aminte prima zi când i-a trecut pragul. "Era o chilie simplă, cu podele de lemn, fără covor, și într-un colț, spre răsărit, fratele Ioan îl avea pe Domnul Iisus răstignit. Și pe masă erau tot timpul o Biblie, Ceaslovul și Psaltirea. Atât! Patul de scânduri stătea acoperit cu un cojocel din cele de care poartă ciobanii. Trăia în sărăcie, dar așa o liniște și o pace ce am simțit acolo nu am mai găsit nicăieri!".
La chiliuța aceasta simplă aveau să vină, în ultimii ani ai vieții, pentru sfat, rugă și întărire, nu numai mireni, țărani simpli din împrejurimi, ci și călugări. Printre ei, și maica Ierusalima, timp de multe decenii stareța mânăstirii Râmeț.
"Eu pe fratele Ioan l-am cunoscut la chilia părintelui Varsanufie de la Strungari, care în ultimii ani a slujit la noi, la Râmeț. Noi îi ziceam «ciobanul», «fratele Ioan ciobanul». Era puțin la vorbă, însă când începea să îți vorbească, rămâneai uimit. Avea o comoară extraordinară în inima lui. Satul nu îl înțelegea, zicea că nu e zdravăn. Era foarte smerit, nu se băga în față. Trăia retras, pentru că se ruga tot timpul, și de aceea nu era ușor să te apropii de el. Până când a avut încredere în mine, a trecut ceva timp. Nu s-a întâmplat chiar așa, dintr-o dată. Dar eu, încă de mică am fost atrasă de oamenii aceștia ai lui Dumnezeu, iar fratele Ioan o avut în el ceva sfânt, ceva ce nu pot să vă explic. Avea darul înaintevederii. După moartea părintelui Dometie Manolache, povățuitorul nostru de la Râmeț, eu pe el l-am avut ca pe un stâlp de foc al mânăstirii. Însă era departe, la chilia lui din Strungari, iar când aveam probleme mari cu mânăstirea, de nu mai puteam să o scot la capăt, mă puneam la rugăciune și strigam: «Doamne, adu-mi ciobanul încoace, adu-mi-l pe fratele Ioan!». Nu trimiteam după el, că nu aveam pe cine, dar el venea! Știa în duh că îl chemasem. Venea și-mi spunea: «De ce te-ai speriat? Sfinția ta nu trebuie să te sperii, că vei trece prin multe. Ai o cruce grea, dar o să o poți purta, pentru că te ajută Hristos. El ți-a dat-o!». Eu cred că el a fost un om al lui Dumnezeu, un trăitor, un sfânt. Sfânt înaintea multor călugări!".
Maica Anastasia este sora maicii Ierusalima. În anii când fratele Ioan trăia, se rezema adesea pe sfatul lui. Așa a ajuns să îi cunoască harismele cu care-l înzestrase Dumnezeu: "Stăteam de vorbă cu el la chilia lui și-mi spunea: «Ce se aude maică?». «Nimic!». Nu auzeam nimic, era liniște de mormânt. «Să aude o mașină maică». Apăi nu trecea mult timp și apărea Aro-ul mânăstirii, pe care el îl vedea cu duhul, de departe. Altă dată, stăteam cu el de vorbă la mânăstire și-mi zicea: «Vezi cum trec maicile astea pe aici, pe jos? Așa se vede prin ele, ca prin oglindă! Or să plece multe...». Ș-apăi, cum o zâs el, așa o și fost, că el vedea înăuntru' lor! O fost om tare aspru cu sine. Postea muuult, cred că zile întregi nu mânca. Dar avea un motan, care era mereu gras și frumos. Dacă primea de la oameni o bucățică de salam, i-o dădea lui și spunea că-l mănâncă el".
Spre cer, în port popular
Fratele Ioan și-a cunoscut sfârșitul cu mult timp înainte și l-a spus celor apropiați. Domnul Nicolae M. își aduce aminte că asta s-a întâmplat cu un an înainte de moartea lui. "Mi-a spus și data exactă când va pleca la Domnul. «Frate, să ții minte că eu, în ziua de 7 ianuarie, de Sfântul Ioan Botezătorul, o să mă duc». Asta a fost în '94". Domnul Dumitru, un alt ucenic, a fost chiar chemat în duh să vină la plecarea sa la cer. "Mi-o zâs de mult că la moartea lui eu am să-l îmbrac. Mi-o și spus cum să fie îmbrăcat, că-și pregătise din vreme haine românești, portul nostru popular, în care umblase atâta vreme. Eu m-am legat că așa am să fac, dar i-am zis că așa cum îs, cu serviciul meu, tot plecat pe colo-colo, nu știu dacă o să pot să ajung. «Mă, ai să ajungi, dar să fie o țâr de stăruință și de la tine, nu numa' de la mine». Eu am zâs: «Amin! Așa să hie!», ce să mai zâc. Ș-apăi or trecut anii, șepte, opt, nu mai știu. În anu' ăla, eram pă la schit, în Valea Popii, la lucru, și, într-o dimineață, m-am sculat cu o neliniște. N-am zâs la nimeni, că nu puteam să zâc, da' sâmțeam ceva... Mi-am zâs că s-o întâmplat ceva acasă, că îi ceva... Ș-apăi o trecut zâua aia. În cealaltă zi, am mărs la părintele și i-am zâs că mă duc acasă. Când am ajuns mi-o zâs soția că o sunat cineva de la Strungari, să mă duc repede pân' la pustnicu'. Atunci mi-am dat seama că de la el e toată rânduiala și am plecat. Pe la patru, am fost acolo, și fratele Ioan mi-o zâs că are nevoie de un doctor. Și mi-a mai spus: «Vezi un' te duci, ce faci, că eu de zâua mea, mor!», O vinit doctorul, l-o consultat și o zâs că mai trăiește, că nu moare, da' eu am știut că nu e așa. Ș-apăi, o fost cum o zâs fratele Ioan. De zâua lui, de praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, am mărs cu părintele Ioan, starețul de la Mânăstirea Afteia, să îi facă maslu'. Era deja între viață și moarte. Am luat o lumânare, i-am pus-o în mână și-o murit în brațele mele. L-am îmbrăcat eu, așa cum mi-o spus că o să fac în urmă cu mulți ani".
Ninsese mult în acel început de an. Zăpada se așezase temeinic pe drumul pe care cu greu mai putea trece vreo mașină. Cu toate acestea, ucenicii apropiați ai fratelui Ioan au ajuns la înmormântare. O mână de oameni, care au văzut ultimul său miracol: înainte de a fi coborât în pământul înghețat, deasupra sicriului s-au strâns toate păsările pădurii. Stolul s-a învârtit domol, apoi s-a așezat pe un soc din vecinătatea gropii și toată slujba au învelit-o în ciripit. Era felul lor de a se despărți de sfântul care le îngrijise toată viața.