Ciobanul lui Dumnezeu

Cristian Curte
- Într-o chilie pustnicească de lângă satul Strungari, de la poalele Munților Șureanu, a trăit un cioban care prin curăția vieții a ajuns mare făcător de minuni. A avut ucenici printre mireni, dar și printre călugări, și toți cei care l-au cunoscut povestesc despre el ca despre un sfânt -

"Într-o zi, mă duc acolo la el, la chilie. Ușa era crăpată și l-am prins pe fratele Ioan chiar când citea la Psaltire, lângă ea era o lumânare aprinsă. Și ce credeți? Intră o pasăre în chilie și el începe și vorbește cu ea. Eu stăteam în­lemnit lângă ușă. Îi zice: «Ai grijă, să nu îți arzi aripile!» Pasărea se ridică, stânge lumâna­rea cu aripa, mai dă o tură și iasă afară. El o văzut că eu am rămas șocat și zâce: «Mă, să nu te miri de ce-ai văzut acuma, că nu-s vrăji­tor». Că în sat, pentru că fă­cea minuni, se răspândise vestea că e vrăjitor. «Tătă lumea îmi spune vrăjitoriule, da' eu în afară de Psal­tire și Ceas­lov nu citesc ni­mica. Da' te întreb pe tine ceva: au oare Dum­­nezeu nu are pu­te­re, numa' dia­volul?». Aaaaai de mine și de mine! Și asta o fost numa' una!".

La păscut, cu Psaltirea

Era micuț, slab și umbla mai totdeauna într-o cămașă albă. De vorbit, nu prea vor­bea cu nimeni, dar de spus, spunea ceva pentru că țăranii din Strungari îl puteau ve­dea cum își mișcă întruna buzele. Tre­cea pe uliță arareori, pentru că, dacă nu era cu oile sus în munte, stătea ascuns în căsuța lui. Nu știa ni­meni ce face acolo și nici de ce nu dă pe la birt, să stea la vorbe cu oamenii, să vânture vești, să își alun­ge singurătatea. Era om serios, muncitor, dar aparte și străin rân­duie­lilor lumii. Parcă prea străin. De când îl știa satul, el nu pierduse nicio oaie în munte. Nu îi mu­rise niciuna lovită de trăsnete ori răpusă de sălbă­ticiunile care le prăpădeau mioarele celorlalți. Ba, mai mult, parcă înadins, nici nu ținea câini pe lângă el. Păștea oile doar cu Psaltirea în mână și, când nu o avea, se ruga mișcând mărunt din buze. Avea drag de toate animalele, iar apro­piații mi-au mărturisit că era foarte grijuliu cu păsă­relele sălbatice, cărora mereu le dădea de mâncare. Dar peste toate își iubea mioa­rele. N-a ținut nicio­dată mai mult de 20-25, și le-a îngrijit mereu ca pe ochii din cap. În viața lui, nu a mâncat carne de oaie și întotdeauna le-a pus nume, ca unor copii. Când nu urca la munte cu ele, pe timpul verii, le dădea altor ciobani să le pas­că. Dar nu și le însemna nicio­dată, așa cum au făcut toți muntenii de când s-au pomenit pe lume. El nu avea nevoie de semne ca să-și cunoască oițele. În toamnă, când se făcea risi­pirea turmelor, Ioan mergea în mijlocul oilor și le striga pe ale lui pe nu­me. Iar ele îl recunoșteau și veneau la el bucuroase. Când era cu ele sus, în mun­te, le mâna tot așa, me­reu cu ru­găciunea pe buze, stri­gându-le pe nume, și ele ve­neau. Strungărenii au tot cumpănit, ce va să fie puterea asta a lui asupra animalelor? Îl vor fi bârfit pe la colțuri, la cârciumă, întorcându-i viața pe toate fețele, încercând să îi afle misterul. Dar viața lui nu avea în ea nicio taină. Se scursese sub ochii lor, i-o știau de-a fir a păr.

Ursul și oile

Ioan David a venit pe lume pe 15 februarie 1920, în Plai, un cătun aflat mai sus de Strungari, în munte. A fost un copil sărman, bătut de soartă și nemângâiat de semeni. Tatăl nu și l-a cunoscut niciodată, iar biata mumă-sa, care îndrăznise să aducă pe lume un copil din flori, s-a prăpădit pe când el avea numai trei anișori. Așa că a rămas în grija unei mătuși și a unui uncheș. Era încă un țânc pe când uncheșul s-a îmbolnăvit și copilul a fost trimis de mătușă-sa la un pustnic, care se ne­voia în Strungari, pe valea Dologaiei, un călu­găr ves­tit pentru sfințenia sa. Tușa nădăjduia într-o mi­nune, dar când Ioan a ajuns la el, părin­tele Si­meon l-a privit cu milă, apoi i-a poruncit să mear­gă repede acasă și să îi spună mătușii că un­cheșul ei mai are de trăit doar trei zile. Atât! Apoi va merge la rai. Întâlnirea aceasta a săpat în cutele inimii copi­lului urme adânci. De atunci s-a lipit de pustnic și venea des să îl cerceteze. Anii au trecut, mătușa care îl crescuse a murit, iar Ioan a rămas în casa ei, pe care o primise prin testa­ment. Rudele l-au dat însă în judecată, au câștigat, și l-au dat afară. A intrat slu­gă la unii și la alții, apoi s-a făcut cioban în munte și s-a prins cu tot sufletul de sfa­tu­rile pustnicului Simeon și de credința în Dumne­zeu. Poate că de aceea nici nu s-a însurat nicio­dată. În inima sa, plină de ru­găciune și râvnă, nu mai în­că­pea loc pentru vreo mân­dră. Cu tim­pul, dra­­gostea lui curată și sim­plă, o dragoste în care lu­mina Hristos, a început să ro­deas­că pri­mele mi­nuni. Fap­te greu de crezut, pe care le vezi doar la marii sfinți, fapte pe care țăranii din Strungari nu aveau cum să le priceapă și care i-au adus pizma întregului sat.
"S-o dus fratele Ioan la mun­te, și erau trei turme de oi toc­mite de la oameni. Una a lui și altele la doi frați din Strungari. Și s-o pornit o vijelie, așa că fra­ții ăștia doi or zâs să adă­pos­tească oile într-o râpă. Și-așa or făcut, și-or pus oile la a­dă­post, în fundu' râpei, și l-or lăsat pe fratele Ioan în gura râpei, unde nu era ferit. Și unde nu vine ursu' noap­tea, trece ca prin aer prin tur­ma fratelui Ioan și rupe turma fra­ților! Dimineața, s-or întâlnit și or povestit câte oi le-o rupt ursul și l-or întrebat și pă Ioan câte i-or mu­rit. Ș-apăi fra­tele Ioan le-a zis că niciuna. «Cum nu ți-o rupt niciuna, că doar printre oile tale o trecut ur­sul? Ce, oile tale nu-s bune de mân­cat?». Ș-apăi când or venit ei de la munte, or spus întâm­pla­rea la toată lumea din sat, și or zâs toți că ăsta-i vrăji­tor, stri­goi, că nu să poate altminteri".

Pasărea și oul roșu

La începutul acestei veri, când pârjolită de soare, când spălată aprig de ploi, am luat la pas dealurile din preajma Sebeșului, încercând să adun mărturii des­pre Ioan, cio­banul smerit pe care că­lugării de la Mâ­năstirea Af­teia îl cinstesc atât de mult, încât l-au pictat în tinda bisericii, alături de sfinții canonizați. Iar mărturiile despre el au fost așa de pu­ternice, în­cât oameni simpli, ca domnul Nicolae sau ca dom­­nul Dumitru, ori mari păs­tori de mânăstiri, ca mai­ca Ieru­sa­lima de la Râmeț, erau lu­minați ca de o vă­pa­ie interi­oară când vorbeau despre el. Din cuvin­tele lor mi s-a des­prins o siluetă subțire, mai mult duh decât om în carne și oase, în stare să străpungă cu ochiul inimii nu numai de­păr­tările, ci și timpul. Zile întregi după călătoria mea, pu­terea duhov­ni­cească a aces­tui om m-a urmărit. Și mă urmărește chiar și acum, când scriu aceste rânduri, încercând să îl real­cătuiesc din mărturiile celor care l-au cu­nos­cut, unii dintre ei foarte îndeaproape, cum este dom­nul Nico­lae, care i-a fost unul dintre cei mai fideli ucenici.
"Eu l-am întâlnit prin 1985. Mergeam la mânăs­tire la Afteia și-mi doream să cu­nosc oameni de-ai lui Dum­ne­zeu. Și așa am ajuns la fratele Ioan, de care mi-or po­vestit părinții de la mâ­năs­tire. Timp de zece ani, ca să vin la el, am fugit de la fa­brică în fie­care săptămână, și nu m-o prins nimeni. Era pe vre­mea lui Ceau­șes­cu, și mă du­ceam la el numa' când nu aveam de lucru. Și n-o știut nimeni nimic. El mi-o spus: «Dacă vii aici, nu vii pentru că vrei tu, vii pentru că te trimite cineva». Când intram la el în chilie, pentru mine era tot­deauna pregătită o farfurie cu supă caldă și pânea lângă. Supa era călduță, numa trebuia s-o mănânc! Și asta de fiecare dată când am mers la el! De fiecare dată! Ș-apăi l-am între­bat: «Frate Ioane, de unde ai știut tu că eu am să vin la tine astăzi? Cine ți-o spus, de m-ai așteptat cu mâncarea ga­ta?». «Păi, eu numa' m-am gândit la tine aseară și am știut când vii!». Și vă spun sin­cer, că eu mâncare mai bună ca la fratele Ioan nu am mâncat de la nimeni, nici de la soția mea! Ce-i făcea, nu știu, că el era om tare sărac! Da' supă ca aia, eu n-am mai mân­cat toată viața mea! În schimb, eu pe el nu l-am văzut mâncând niciodată, în toți ăștia zece ani. Pentru mine a rămas un mister din ce se hră­nea. Și vă spun că așa un om, cu o așa viață sfântă, nu am pomenit decât la Pateric. Cât timp o trăit părintele Ioanichie Bălan de la Mânăs­tirea Sihăstria, m-o tot sunat și mi-o zis: «Frate Ni­colae, dă-mi te rog materiale cu fratele Ioan, că e uni­cat în ortodoxie!» Așa mi-o zis, fiindcă fratele Ioan n-o fost preot, n-o fost nici monah, o fost un simplu cioban, toată viața. Dacă îi să spun ceva des­pre el, eu nu pot să vă spun decât atât: sme­renie, smerenie, smerenie, smerenie și la infinit sme­renie! Fratele Ioan asta o fost...".
Când spune asta, Nicolae, un munte de om, cu privire blândă, apasă cu degetul pe tăblia mesei, cio­cănind-o de parcă ar vrea să imprime în lemn cuvân­tul "smerenie". De multe ori, de-a lungul ce­lor două ceasuri cât am stat de vorbă, i-am văzut ochii împă­ien­je­niți în lacrimi. Simțeam că ar fi vrut ca din cuvintele lui, din inima înfierbântată de amintiri, fratele Ioan să se poa­tă întrupa în mijlocul ca­merei. Și emoția lui, mis­tui­toare și molipsitoare, m-a cu­prins și pe mine. Arar mi s-a întâmplat să întâlnesc la un ucenic, și am vorbit cu mulți, o atât de adâncă iubire pentru îndrumăto­rul lor duhov­ni­cesc. Iar sta­rea aceasta, aproa­pe febrilă, e alimen­tată continuu de amintirea unor fapte pe care, într-adevăr, nu le întâlnești decât în viețile sfinților, ori la părintele Arsenie Boca, Sfân­­tul Ardealului, cu care smeritul Ioan, ciobanul din Strungari, s-a și cunoscut, și-mi pare că se aseamănă în puterea clarviziunii.
"Fratele Ioan ajunsese la o așa măsură du­hov­ni­cească, încât citea gândurile omului. Eu am pă­țit des treaba asta cu el. Am ajuns odată la chi­lia lui, mi-am lăsat geanta la ușă, și pri­mele cu­vinte pe care mi le-a spus au fost: «Gân­­durile ăstea pe care le ai acum să ți le scoți din cap, că nu sunt bune». Și apoi o continuat discuția noastră, de parcă eu i-aș fi măr­turisit lui tot ce aveam pe su­flet. Dar eu nu îi spuse­sem nimic! Avea putere mare de la Dumnezeu! Într-un an, de Paște, cum era tare sărac, nu o avut nici măcar un ou roșu. Și s-o rugat la Dum­­ne­zeu să îi trimită, și ce credeți? O vinit o pasăre și i-o adus un ou! I l-o lăsat pe fereas­tră! El era tare mi­lostiv cu păsărelele pădurii, care or și venit la moar­tea lui.
Să vă mai spun una, trăită de mine. Am mers odată la el și-am plecat în pădure, să îi tai uscături pentru iarnă. I le tăiam bucăți, că el, săracul, era așa de bolnav că nu putea să facă nimic. Și, lucrând la lemne, mi-am dat seama că am întârziat prea mult și nu mai am cum să prind autobuzul să mă ducă acasă. Era ora unu, și eu ar fi trebuit să plec deja de un sfert de ceas, ca să prind rata peste jumă­tate de oră. Spăriat, am mers la el și i-am spus: «Frate Ioa­ne, eu pierd autobu­zul, și să știi că o să am năcaz la servici și acasă din cauza asta!». Ce credeți că o fă­cut? Parcă îl văz ș-acum cum s-o ridi­cat din pat, și-o îm­preunat mâinile și-o spus: «Doamne, opreș­te-l acu'!». Am auzât când o zâs așa! Și pă ormă s-o așezat iar pe pat și-o zâs cătă mine: «No, de acu' du-te liniștit, că auto­buzu' te aș­teaptă în sta­ție». N-apăi, cine-o crezut așa ceva? Eu n-am cre­zut, așa că mi-am luat geanta și taie-o nene, de am căzut la vale și m-am lovit de atâta grabă. Ș-apăi ajung în stație, plin de praf, autobuzu' nu... El venea la unu și un sfert. Ș-apăi s-o făcut și jumate, s-o făcut și douăzeci și cinci și numa' am auzit că vine. Mi-am făcut Sfânta Cruce și am zâs în mine: «Doamne, ce-i ai­cea?». Ș-apăi numa-mi spune șoferul Nico­lae, pe care-l știam de mult: «Mă, nu știu ce-o fost, că numa' ce-am ieșit din Pia­nu de Sus, că mi-o și pușcat roata!». «La ce oră?», îi zâc. «La ora unu», zâce el. Chiar când s-o ridi­cat fratele Ioan și o zâs rugă­ciunea! Ș-apăi i-am spus lui Nicolae: «Fra­tele meu, să mă ierți, că numa' din cauza mea ți s-o întâm­plat toate astea»."

Mărturia Maicii Ierusalima

Drumul care urca de la Sebeș urcă pe Va­lea Pia­nului, printre dealurile blânde, care acum, în ceas de vară, zac parcă toro­pite în arșiță. Te strecori printre spinările lor do­moa­le, și ră­coarea Munților Șureanu începe să te cuprindă. Dar nu apuci să iei pieptiș coas­tele, pentru că satul Strungari și mânăs­tirea cu același nume e la poale. O gură de rai, înecată în verdele pădurii, care coboa­ră peste drum și-l strânge într-o îm­brățișare duioasă.
Mânăstirea s-a ridicat în anii din urmă, dar cio­ba­nul Ioan a știut de ea cu zeci de ani înainte. Cu ochiul lui de duh, în stare să alunece nu numai prin spații, ci și prin timp, i-a spus ucenicului său, Ni­co­lae, arătând cu mâna din tinda căsuței: "Aici are să fie o mânăstire maaare!". Și așa a fost. Lavra s-a așe­zat cuminte, la poala dealului, unde acum fratele Ioan își doarme somnul de veci. Ca să ajung la chilia lui, trebuie să urc o coastă piezișă. Călău­za mea, Ni­colae, își aduce și acum aminte prima zi când i-a trecut pragul. "Era o chilie simplă, cu podele de lemn, fără covor, și într-un colț, spre ră­să­rit, fratele Ioan îl avea pe Domnul Iisus răstignit. Și pe masă erau tot timpul o Biblie, Ceaslovul și Psaltirea. Atât! Patul de scânduri stătea acoperit cu un cojocel din cele de care poartă ciobanii. Trăia în sărăcie, dar așa o liniște și o pace ce am simțit acolo nu am mai găsit nicăieri!".
La chiliuța aceasta simplă aveau să vină, în ulti­mii ani ai vieții, pentru sfat, rugă și întărire, nu nu­mai mireni, țărani simpli din împrejurimi, ci și călu­gări. Printre ei, și maica Ieru­salima, timp de mul­te decenii stareța mânăstirii Râmeț.
"Eu pe fratele Ioan l-am cu­nos­cut la chilia părin­telui Varsa­nufie de la Strungari, care în ulti­mii ani a slujit la noi, la Râmeț. Noi îi ziceam «cio­banul», «fra­tele Ioan ciobanul». Era puțin la vorbă, însă când începea să îți vorbească, rămâ­neai uimit. Avea o comoară extraordinară în inima lui. Satul nu îl înțelegea, zicea că nu e zdravăn. Era foarte smerit, nu se băga în față. Trăia retras, pentru că se ruga tot timpul, și de aceea nu era ușor să te apropii de el. Până când a avut în­credere în mine, a trecut ceva timp. Nu s-a întâmplat chiar așa, dintr-o dată. Dar eu, încă de mică am fost atrasă de oamenii aceștia ai lui Dumnezeu, iar fra­tele Ioan o avut în el ceva sfânt, ceva ce nu pot să vă explic. Avea darul înainte­vede­rii. După moartea părintelui Dome­tie Manolache, povățuitorul nostru de la Râmeț, eu pe el l-am avut ca pe un stâlp de foc al mânăstirii. Însă era departe, la chilia lui din Strun­gari, iar când aveam probleme mari cu mânăstirea, de nu mai puteam să o scot la capăt, mă puneam la ru­găciune și strigam: «Doam­ne, adu-mi ciobanul în­coace, adu-mi-l pe fratele Ioan!». Nu trimiteam după el, că nu aveam pe cine, dar el venea! Știa în duh că îl chemasem. Venea și-mi spunea: «De ce te-ai speriat? Sfin­ția ta nu trebuie să te sperii, că vei trece prin multe. Ai o cruce grea, dar o să o poți purta, pentru că te ajută Hristos. El ți-a dat-o!». Eu cred că el a fost un om al lui Dumnezeu, un trăitor, un sfânt. Sfânt înaintea multor călugări!".
Maica Anastasia este sora maicii Ieru­salima. În anii când fratele Ioan trăia, se rezema adesea pe sfa­tul lui. Așa a ajuns să îi cu­noas­că ha­ris­mele cu care-l înzes­tra­se Dumne­zeu: "Stăteam de vor­bă cu el la chilia lui și-mi spu­nea: «Ce se aude mai­că?». «Ni­mic!». Nu auzeam nimic, era liniște de mormânt. «Să aude o mașină maică». Apăi nu trecea mult timp și apărea Aro-ul mânăstirii, pe care el îl vedea cu duhul, de departe. Altă dată, stăteam cu el de vor­bă la mâ­năstire și-mi zicea: «Vezi cum trec maicile astea pe aici, pe jos? Așa se vede prin ele, ca prin oglindă! Or să ple­ce multe...». Ș-apăi, cum o zâs el, așa o și fost, că el vedea înăuntru' lor! O fost om tare aspru cu sine. Postea muuult, cred că zile întregi nu mânca. Dar avea un motan, care era me­­reu gras și frumos. Dacă primea de la oameni o bu­cățică de salam, i-o dădea lui și spunea că-l mă­nâncă el".

Spre cer, în port popular

Fratele Ioan și-a cunoscut sfârșitul cu mult timp înainte și l-a spus celor apropiați. Domnul Nicolae M. își aduce aminte că asta s-a întâmplat cu un an înainte de moar­tea lui. "Mi-a spus și data exactă când va pleca la Domnul. «Fra­te, să ții minte că eu, în ziua de 7 ianuarie, de Sfântul Ioan Bote­zătorul, o să mă duc». Asta a fost în '94". Domnul Dumitru, un alt ucenic, a fost chiar chemat în duh să vină la plecarea sa la cer. "Mi-o zâs de mult că la moartea lui eu am să-l îmbrac. Mi-o și spus cum să fie îm­bră­cat, că-și pregă­tise din vre­me haine româ­nești, portul nostru popu­lar, în care um­blase atâta vreme. Eu m-am legat că așa am să fac, dar i-am zis că așa cum îs, cu serviciul meu, tot plecat pe colo-colo, nu știu dacă o să pot să ajung. «Mă, ai să ajungi, dar să fie o țâr de stă­ru­ință și de la tine, nu numa' de la mine». Eu am zâs: «Amin! Așa să hie!», ce să mai zâc. Ș-apăi or trecut anii, șepte, opt, nu mai știu. În anu' ăla, eram pă la schit, în Valea Popii, la lucru, și, într-o dimineață, m-am sculat cu o neliniște. N-am zâs la nimeni, că nu pu­team să zâc, da' sâmțeam ceva... Mi-am zâs că s-o în­tâm­plat ceva acasă, că îi ceva... Ș-apăi o tre­cut zâua aia. În cea­laltă zi, am mărs la pă­rin­tele și i-am zâs că mă duc aca­să. Când am ajuns mi-o zâs soția că o sunat cineva de la Strun­gari, să mă duc repede pân' la pustnicu'. Atunci mi-am dat seama că de la el e toată rânduiala și am plecat. Pe la patru, am fost acolo, și fratele Ioan mi-o zâs că are nevoie de un doctor. Și mi-a mai spus: «Vezi un' te duci, ce faci, că eu de zâua mea, mor!», O vinit doctorul, l-o con­sultat și o zâs că mai trăiește, că nu moare, da' eu am știut că nu e așa. Ș-apăi, o fost cum o zâs fra­tele Ioan. De zâua lui, de praz­nicul Sfântului Ioan Botezătorul, am mărs cu părintele Ioan, starețul de la Mânăstirea Afteia, să îi facă maslu'. Era deja între viață și moar­te. Am luat o lumânare, i-am pus-o în mână și-o mu­rit în brațele mele. L-am îm­brăcat eu, așa cum mi-o spus că o să fac în urmă cu mulți ani".
Ninsese mult în acel început de an. Ză­pada se așezase temeinic pe drumul pe care cu greu mai putea trece vreo mașină. Cu toate acestea, ucenicii apropiați ai fratelui Ioan au ajuns la înmor­mân­tare. O mână de oameni, care au văzut ultimul său mira­col: înainte de a fi coborât în pământul înghe­țat, deasupra sicriului s-au strâns toate păsările pă­durii. Stolul s-a învârtit domol, apoi s-a așezat pe un soc din vecinătatea gropii și toată slujba au învelit-o în ciripit. Era felul lor de a se despărți de sfântul care le îngri­jise toată viața.