- Salut! Ce mai faci? Hei, cum îți merge? Tu pentru cine lucrezi?
- Nu am mai văzut niciodată un muzician de faimă internațională, cu o carieră sclipitoare de peste 50 de ani, care să vină, atât de degajat, și de prietenos, la întâlnirea cu jurnaliștii, de parcă i-ar cunoaște de o viață. Dar marele pianist de jazz Chick Corea dă mâna cu fiecare și discută direct, ca la un pahar de bere cu amicii. "Ne aflăm pentru prima oară în Timișoara, ne-am plimbat ieri prin oraș și ne-a plăcut foarte mult... Suntem de cinci săptămâni în turneu european cu această formulă originală, din anii '80, a trupei Electric Band, și bucuria revederii încă durează...".
Marea vedetă a Festivalului de Jazz de la Timișoara, ajuns la cea de-a cincea ediție, Chick Corea a creat magie, invitând publicul să-l acompanieze, iar timișorenii n-au ezitat o secundă, cântând superb alături de clapele americanului, la începutul și la sfârșitul concertului său.
Născut într-o familie cu rădăcini italiene și spaniole, Armando Anthony Corea a început să cânte la pian de la 4 ani, sub îndrumarea tatălui său, trompetist de jazz, în efervescenții ani '30-'40, și și-a început cariera la sfârșitul anilor '60, când jazz-ul intra într-o fază avangardistă. Foarte tânărul Corea a apărut pe câteva albume emblematice ale legendarului Miles Davis, după care cariera pianistului a explodat, încununată cu nu mai puțin de 22 premii Grammy câștigate, și punctată de colaborări cu mari muzicieni, și cu trupe de prestigiu. Una dintre acestea, Electric Band, se reunește odată la câteva decenii, iar JazzTM a beneficiat de un asemenea moment, în care plăcerea de a cânta din nou împreună face ca instrumentele să strălucească. "Acesta a fost un cântec pe care l-am lansat în... 1918", a glumit muzicianul, care-și păstrează un aer spontan și tineresc la 76 de ani. A doua zi, pe terasele din centrul orașului, puteai auzi discuții entuziaste despre concert, unii spuneau că un artist de talia lui Chick Corea nu a mai cântat vreodată-n Timișoara, alții fuseseră fascinați de chitaristul Frank Gambale, alții erau de părere că virtuozitatea basistului John Patitucci a furat show-ul... Un concert memorabil.
Iarbă și muzică
La fel ca anul trecut, organizatorii JazzTM au pregătit, pe lângă scena cea mare din Piața Victoriei, alte două scene, care i-au adunat, pe-nserate, pe cei dornici să stea în iarbă și să asculte muzică. În plus, aceste scene adiționale au dat prilejul ca mai mulți artiști români să concerteze în fața unui public avizat și generos. M-am bucurat să văd că artiștii români rămân, și ei, ca spectatori, la recitalurile soliștilor străini și îi ascultă cu atenție. Au ce învăța de la ei. Anume, știința de a transmite, de a face show, de a comunica și a prinde publicul în joc, de a nu se pierde în introspecții, departe de spectatori.
Înaltă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochiță galbenă, ce scânteia pe pielea ei de ciocolată, China Moses nu s-a lăsat până nu a strâns spectatorii în fața scenei din Parcul Castelului, a coborât și a cântat din mijlocul lor. China este fiica vedetei de anul trecut a festivalului, Dee Dee Bridgewater. La 18 ani, a lansat primul album, iar în cei 20 de ani scurși de atunci au urmat alte cinci, cel mai recent dintre acestea, "Nightintales", fiind scos anul acesta. La scena din celălalt parc, Parcul Civic, un mare succes l-a avut Thomas de Pourquery și al său grup Supersonic. Thomas are o carieră fascinantă. A început să cânte la saxofon la vârsta de 14 ani, a studiat muzica clasică la Conservatorul din Paris, a cântat cu vocea într-o trupă punk, a pus bazele unui festival caritabil ce strânge fonduri pentru cercetări medicale și, bineînțeles, a cântat mult jazz. Toate acestea i-au creat carisma ce i-a cucerit pe timișoreni la JazzTM.
Furiosul și curcubeul
La scena mare din Timișoara, seara a doua a fost cea a demonstrațiilor de forță. După o ușoară ploaie ce a adus cu sine o superbă lumină de apus și un curcubeu, a intrat în scenă un tânăr furios al jazz-ului modern. Purtând un tricou cu legendarul trompetist Miles Davis și accesorii ce ar face gelos un cântăreț de rap - lanțuri și inele groase de aur -, Christian Scott aTunde Adjuah a fost însoțit pe scenă de trei instrumentiști care păreau că vin fiecare din altă gașcă. Un baterist cu codițe împletite îmbrăcat într-un tricou lălâu de baschetbalist, un contrabasist cuminte și o fată frumoasă, într-o rochie lungă mulată, la flaut. Christian și-a ridicat în slăvi fiecare membru al trupei și a anunțat că anul acesta a lansat trei albume, ce comemorează 100 de ani de la primele înregistrări de jazz. Christian a primit de la mama și de la bunica sa prima trompetă, la 12 ani, a studiat la academii importante, a fost susținut de unchiul său, un apreciat saxofonist, iar la vârsta de 33 de ani, are în palmares 14 albume ca lider de grup. Plus alte colaborări de prestigiu, pe discuri semnate Marcus Miller sau Prince. Un tip sentimental, ce și-a întrerupt recitalul pentru a povesti, timp de cinci minute, despre bunicul său, care odată pe săptămână golea frigiderul familiei pentru a-i hrăni pe cei nevoiași din New Orleans. "Nu putem construi comunități prin ură, ci prin iubire. Vreau să transmit exemplul bunicului meu mai departe. Să ne prețuim și să ne ajutăm unii pe alții, să trecem dincolo de diferențele de rasă, de culoare a pielii, de preferințe sexuale, și să trăim împreună în pace".
"Alexandru cel Mare"
Ultima seară a festivalului timișorean i-a aparținut în totalitate unuia dintre acei ultimi muzicieni ce provin direct din anii de aur ai jazz-ului. Numai faptul că a cântat alături de Frank Sinatra, Dizzie Gillespie, Quincy Jones, Jimmy Smith, spune multe despre șansa celor 5000 de spectatori de a-l asculta pe pianistul jamaican Monty Alexander. La patru ani a descoperit pianul, la șase a început să studieze muzica clasică, la 14 cânta în cluburi de jazz, iar la 16 era liderul unei orchestre ce cânta muzică de dans. Cluburile jamaicane își trăiau apogeul, și aici tânărul Monty a văzut concertele unor giganți precum Louis Armstrong sau Nat King Cole, ce l-au marcat. Ani de zile mai târziu, avea să o acompanieze pe fiica acestuia din urmă, Nathalie Cole, pe albumul dedicat tatălui ei, "Unforgetable". În 1961, familia lui Monty Alexander s-a mutat în Statele Unite, la Miami, iar un an mai târziu, băiatul a pornit-o pe drum propriu, în capitala mondială a jazz-ului, New York. Aici s-a înfruptat din plin din efervescența cluburilor, a cunoscut și a cântat cu muzicieni de calibru, și-a scos primele discuri. Unul dintre acestea se numește, fără pic de modestie, "Alexander The Great", dar dacă ne gândim că discografia sa număra aproape 80 de titluri, aluzia pare justificată. Pianistul a fost plin de vioiciune, s-a ridicat și a dansat. Era și greu să nu o facă, pentru că programul ales a fost unul extrem de dinamic și de savuros, o fuziune între jazz-ul american și inconfundabilele ritmuri jamaicane. Pe lângă câteva piese celebre ale lui Bob Marley, recitalul lui Monty Alexander și al grupului său, Harlem Kingston Express, a cuprins multe ritmuri de vară, binecunoscute, precum "Lolly Pop", la care a urcat pe scenă și soția sa, cântăreața italiană de jazz Caterina Zapponi. La fel ca în anii precedenți, un recital perfect pentru sfârșitul festivalului. Mai sunt câțiva ani până când Timișoara va deveni capitală culturală europeană, însă JazzTM a luat-o înaintea acestui titlu, ca festival de prim rang.
Foto: FLAVIUS NEAMCIUC, PETRU COJOCARU