JAZZ TM

Iulian Ignat
- Cinci ani de muzică mare la Timișoara -

- Salut! Ce mai faci? Hei, cum îți merge? Tu pentru cine lucrezi?
- Nu am mai văzut niciodată un muzician de faimă internațională, cu o carieră sclipitoare de peste 50 de ani, care să vină, atât de degajat, și de prietenos, la întâlnirea cu jurnaliștii, de parcă i-ar cunoaște de o viață. Dar marele pianist de jazz Chick Corea dă mâna cu fiecare și discută direct, ca la un pahar de bere cu amicii. "Ne aflăm pentru prima oară în Timișoara, ne-am plimbat ieri prin oraș și ne-a plăcut foarte mult... Suntem de cinci săptămâni în turneu european cu această formulă originală, din anii '80, a trupei Electric Band, și bucuria revederii încă durează...".
Marea vedetă a Festivalului de Jazz de la Ti­mi­șoara, ajuns la cea de-a cincea ediție, Chick Corea a creat magie, invitând publicul să-l acompanieze, iar timișorenii n-au ezitat o se­cundă, cântând su­perb alături de clapele ame­ri­canului, la începutul și la sfârșitul concertului său.
Născut într-o familie cu rădăcini italiene și spa­niole, Armando Anthony Corea a început să cânte la pian de la 4 ani, sub îndrumarea tatălui său, trompetist de jazz, în efervescenții ani '30-'40, și și-a început cariera la sfârșitul anilor '60, când jazz-ul intra într-o fază avangardistă. Foarte tânărul Corea a apărut pe câteva albume emblematice ale legendarului Miles Davis, după care cariera pia­nis­tului a explodat, încununată cu nu mai puțin de 22 premii Grammy câștigate, și punctată de co­laborări cu mari muzicieni, și cu trupe de prestigiu. Una dintre acestea, Electric Band, se reunește odată la câteva decenii, iar JazzTM a beneficiat de un asemenea moment, în care plăcerea de a cânta din nou împreună face ca instrumentele să strălu­cească. "Acesta a fost un cântec pe care l-am lan­sat în... 1918", a glumit muzicianul, care-și păs­trea­ză un aer spontan și tineresc la 76 de ani. A do­ua zi, pe terasele din cen­trul orașului, puteai auzi discuții entuziaste despre concert, unii spuneau că un artist de talia lui Chick Corea nu a mai cântat vreodată-n Timișoara, alții fuseseră fascinați de chitaristul Frank Gambale, alții erau de părere că virtuozitatea basistului John Patitucci a furat show-ul... Un concert memorabil.

Iarbă și muzică

La fel ca anul trecut, organizatorii JazzTM au pregătit, pe lângă scena cea mare din Piața Vic­to­riei, alte două scene, care i-au adunat, pe-nse­rate, pe cei dornici să stea în iarbă și să asculte muzică. În plus, aceste scene adiționale au dat prilejul ca mai mulți artiști români să concerteze în fața unui pu­blic avizat și generos. M-am bucurat să văd că ar­tiștii români rămân, și ei, ca spectatori, la reci­talurile soliștilor străini și îi ascultă cu atenție. Au ce învăța de la ei. Anume, știința de a transmite, de a face show, de a comunica și a prinde publicul în joc, de a nu se pierde în introspecții, departe de spec­tatori.
Înaltă, fru­moasă, îmbrăcată într-o rochiță gal­benă, ce scân­teia pe pielea ei de ciocolată, China Moses nu s-a lă­sat până nu a strâns spec­tatorii în fața scenei din Parcul Castelului, a coborât și a cân­tat din mijlocul lor. China este fiica vedetei de anul trecut a festivalului, Dee Dee Bridgewater. La 18 ani, a lansat primul album, iar în cei 20 de ani scurși de atunci au urmat alte cinci, cel mai recent dintre acestea, "Nightintales", fiind scos anul acesta. La scena din celălalt parc, Parcul Civic, un mare succes l-a avut Thomas de Pourquery și al său grup Supersonic. Thomas are o carieră fas­ci­nantă. A început să cânte la saxofon la vârsta de 14 ani, a studiat muzica clasică la Conservatorul din Pa­ris, a cântat cu vo­cea într-o trupă punk, a pus ba­zele unui festival ca­ri­tabil ce strânge fon­duri pentru cercetări me­dicale și, bi­neîn­țeles, a cân­­tat mult jazz. Toa­te acestea i-au creat carisma ce i-a cu­cerit pe timi­șoreni la JazzTM.

Furiosul și curcubeul

La scena mare din Timișoara, seara a doua a fost cea a demonstrațiilor de forță. După o ușoară ploaie ce a adus cu sine o superbă lu­mi­nă de apus și un curcubeu, a intrat în scenă un tânăr fu­rios al jazz-ului mo­dern. Purtând un tricou cu legendarul trompetist Miles Davis și accesorii ce ar face gelos un cân­tăreț de rap - lanțuri și inele groase de aur -, Christian Scott aTunde Ad­juah a fost însoțit pe scenă de trei instrumentiști care păreau că vin fiecare din altă gașcă. Un baterist cu codițe îm­pletite îmbrăcat într-un tricou lălâu de baschet­ba­list, un contrabasist cuminte și o fată frumoasă, în­tr-o rochie lungă mulată, la flaut. Christian și-a ri­di­cat în slăvi fiecare membru al trupei și a anunțat că anul acesta a lansat trei albume, ce co­me­mo­rea­ză 100 de ani de la pri­mele înregistrări de jazz. Christian a primit de la mama și de la bu­nica sa prima trom­pe­tă, la 12 ani, a studiat la a­cademii im­por­tan­te, a fost sus­ți­nut de un­chiul său, un apre­ciat sa­xo­­fo­nist, iar la vârsta de 33 de ani, are în pal­mares 14 al­bu­me ca lider de grup. Plus alte cola­bo­rări de pres­ti­giu, pe discuri sem­na­te Marcus Miller sau Prince. Un tip senti­men­tal, ce și-a întrerupt recitalul pentru a povesti, timp de cinci minute, despre bunicul său, care odată pe săptămână golea frigiderul familiei pentru a-i hrăni pe cei nevoiași din New Or­leans. "Nu putem construi co­munități prin ură, ci prin iubire. Vreau să trans­mit exem­plul bunicului meu mai departe. Să ne pre­țuim și să ne ajutăm unii pe alții, să trecem dincolo de dife­rențele de rasă, de culoare a pielii, de preferințe sexuale, și să trăim împreună în pace".

"Alexandru cel Mare"

Ultima seară a festivalului timișorean i-a aparținut în totalitate unuia dintre acei ultimi muzicieni ce provin direct din anii de aur ai jazz-ului. Nu­mai faptul că a cân­tat alături de Frank Sinatra, Dizzie Gil­lespie, Quincy Jones, Jimmy Smith, spu­ne multe despre șansa celor 5000 de spectatori de a-l asculta pe pianistul jamaican Monty Alexander. La pa­tru ani a des­co­perit pianul, la șase a început să studieze muzica cla­sică, la 14 cânta în cluburi de jazz, iar la 16 era liderul unei or­ches­tre ce cân­ta muzică de dans. Cluburile ja­mai­cane își trăiau apogeul, și aici tâ­nărul Monty a vă­zut concertele unor giganți precum Louis Armstrong sau Nat King Cole, ce l-au marcat. Ani de zile mai târziu, avea să o acompanieze pe fiica acestuia din ur­mă, Nathalie Cole, pe albumul dedicat tatălui ei, "Unforgetable". În 1961, fa­mi­lia lui Monty Alexander s-a mutat în Statele Unite, la Miami, iar un an mai târziu, băiatul a pornit-o pe drum propriu, în capitala mondială a jazz-ului, New York. Aici s-a înfruptat din plin din efer­ves­cența cluburilor, a cunoscut și a cântat cu mu­zicieni de calibru, și-a scos primele discuri. Unul dintre acestea se numește, fără pic de modestie, "Ale­xander The Great", dar dacă ne gândim că dis­co­grafia sa număra aproape 80 de titluri, aluzia pare justificată. Pianistul a fost plin de vioiciune, s-a ridicat și a dansat. Era și greu să nu o facă, pentru că programul ales a fost unul extrem de dinamic și de savuros, o fuziune între jazz-ul american și inconfundabilele ritmuri jamaicane. Pe lângă câteva piese celebre ale lui Bob Marley, recitalul lui Monty Alexander și al grupului său, Harlem Kingston Express, a cuprins multe ritmuri de vară, binecunoscute, precum "Lolly Pop", la care a urcat pe scenă și soția sa, cântăreața italiană de jazz Caterina Zapponi. La fel ca în anii pre­ce­denți, un recital perfect pentru sfârșitul fes­ti­valului. Mai sunt câțiva ani până când Timișoara va deveni capitală culturală europeană, însă JazzTM a luat-o înaintea acestui titlu, ca festival de prim rang.

Foto: FLAVIUS NEAMCIUC, PETRU COJOCARU