TORA VASILESCU - "Îmi place să fiu la maîtresse de maison!"

Am întâlnit-o la Cluj, în holul unui hotel - senină, tonică şi totuşi puţin obosită de tăvălugul evenimentelor şi întâl­ni­rilor cu publicul. Cu o seară înainte, Festivalul de Film Transilvania o onorase pe scena Teatrului Na­ţional cu Premiul de Excelenţă. Acum ne gră­beam, şi eu, şi ea, să ajungem la aeroport. Nici ba­gajele care se cereau închise, nici maşina care ne aştepta în faţă nu ne-au împiedicat să stăm de vorbă şi să aflăm ce mai face una dintre cele mai iubite actriţe din România. La şuetă, printre pică­turi, cu o prezenţă foarte dragă revistei noastre.

"Simt că trebuie să-i fac dreptate şi femeii din mine"

- TIFF v-a onorat anul ăsta cu Premiul de Excelenţă. Nu vă sperie superlativul când mai aveţi atâţia ani înainte?

- După-amiaza vieţii m-a făcut ceva mai de­taşată, să ştii. Sigur că mă bucur, e o mândrie să fii alături de toţi ceilalţi care au luat înainte premiul ăsta. Numai că am învăţat să mă feresc de mândrie, te face să te simţi deasupra, separat de ceilalţi şi de Dumnezeu. Atâţia mari actori, foarte iubiţi de pu­blic, trăiesc în pielea actorului 24 de ore din 24. Eu încerc să nu uit cine sunt. Nu mă sperie titlul, de ce să mă spe­rie ? Am jucat destul în viaţa asta, nu ţin s-o fac la nesfârşit.

- În ultima vreme, n-aţi mai fost la fel de pre­zentă pe micul ecran.

- Am obosit, nu mai vreau să fac seriale, e o mun­că infernală, pe bandă rulantă, câte 16 ore pe zi. Mă sculam la 5 dimineaţa, veneam acasă la 11 noaptea. După ce toată viaţa am făcut naveta Bucu­reşti-Buftea, acum, dacă m-am mutat la Buftea, bineînţeles că filmările sunt la Bucureşti. Nu sunt dependentă de sce­nă, nici de micul ecran, nici de glorie, simt că tre­buie să fac dreptate şi femeii din mine.

- La ce vă referiţi?

- Să mă trezesc, pur şi simplu, dimineaţa fără nicio treabă, să mă duc să-mi văd florile din gră­dină, să fac ceva bun de mâncare, să-mi aranjez lu­crurile prin şifonier. Să fiu la maîtresse de maison (stăpâna casei), aşa cum erau mamele şi bunicile noastre. Să ţin casa curată, aerisită, cu o floare pe masă, cu o supă caldă la prânz. Să-mi fac ordine prin haine şi să decid ce mai port şi ce nu şi, poate, să mai transform o rochie. Recuperez toate bucu­riile astea simple abia acum, fiindcă înainte nu aveam timp, le făceam mereu pe fugă.

- Asta înseamnă şi că acum aveţi mult mai mult timp de petrecut cu soţul dvs. Se bucură şi el de noul dvs. statut?

- De cel de "Excelenţă"? O să-i spun să mi se adreseze de acum cu pluralul majestăţii: "Ex­ce­lenţa Voastră, puneţi masa!" (râde) Cred că se bucură, în tot cazul noi funcţionăm foarte liber, am găsit un modus vivendi. Eu am grijă de el, el are grijă de mine, dar nu e o condiţie im­pusă. Când celălalt nu-ţi impune nimic, e chiar frumos să simţi datoria de a fi gos­podină. El chiar mă ceartă când lucrez prea mult, când mă vede prea tipicară. Îmi zice: "Dragă, încetează cu nota 10. Nu mai e cazul. Acum suntem doi, tu faci de 5, eu de 5".

"Ce bărbat bine! Aşa ceva mi-ar trebui!"

- Foarte mult din energia unui om se risipeşte când viaţa emoţională îi este agitată. Dum­nea­voastră aţi avut norocul unei căsnicii stabile. E şi ăsta un secret în carieră?

- Cred că întâmplările astea ţin de destin. Unora le sunt date mai multe întâl­niri, altora mai puţine. Bunica mea a cunoscut un singur bărbat. Eu am avut trei soţi. Şi într-o zi, când mă gândeam in­tens exact la asta, la ea, la căs­nicia ei, la viaţa mea, am văzut pe un camion scris "Tutu". Tutu îmi spunea ea când eram mică. Apoi, m-am uitat mai bine şi pe cealaltă latură a camionului scria "...unul dău­nea­ză grav sănătăţii". Şi am început să râd. Am lu­at-o ca pe un mesaj de sus. De fapt, era "Tutunul dăunează grav". (râde în hohote)

- Cum l-aţi cunoscut pe soţul dvs. actual?

- Pe Alain nu l-am cu­noscut, ci l-am "re­cu­noscut" din primele secunde. Am ştiut că mi-e des­tinat. Eram divor­ţată, l-am întâlnit la mine acasă, prin nişte prieteni ai mei veniţi de la Paris, m-am uitat aşa la el şi am zis: "Ce bărbat bine, aşa ceva mi-ar trebui!". Şi uite că suntem de aproape 30 de ani împreună.

- Alain e şi el francez?

- Nu, e de origine croată, crescut la Split, dar trăia de vreo 30 de ani la Paris, ca ce­tă­ţean fran­cez. Şi el m-a plă­cut. Simţi când unui bărbat îi pla­ce de tine. Şi foarte curând ne-am căsătorit. O vre­me m-am numit Vrdoljak, că ne-am căsătorit cu paşaportul lui iu­goslav. Dar era aşa complicat să-mi pronunţ numele şi, ori­cum, lumea mă cunoştea de Va­silescu, încât la un an, am revenit la nu­me­le de dinainte. O mul­ţi­me de acte!

- Cred că vă iu­beş­te mult, a lăsat limba şi ţara lui pentru dvs...

- Şi eu cred că mă iu­beşte, cum şi eu îl iu­besc. Când m-am pen­sionat de la teatru, mi-a propus să ne mutăm la Split, de un­de e el. Am fost acolo, oa­menii sunt drăguţi, pri­mitori, dar nu mă regă­sesc. Eu iubesc ţara asta, mă simt iubită aici.

Nicio tehnică nu e mai presus decât spontanul

- Când vi s-a înmânat premiul aseară, pe sce­na Teatrului din Cluj, unul dintre argumente a fost chiar firescul rolurilor pe care le-aţi făcut, faptul că sunteţi una din puţinele actriţe care ştiu să vorbească natural în faţa camerei. Acum îmi dau seama că naturaleţea asta nu vă carac­te­ri­zează doar pe ecran, ci şi în viaţa de zi cu zi.

- Cine n-are ureche muzicală nu prea ştie să vor­bească firesc în meseria asta. Eu am făcut şcoa­lă de muzică, poate de acolo mi se trage. Dar vor­be­le nu sunt totul. Am citit într-un articol al unui cer­cetător american că doar 7% din conţinutul unei conversaţii îl reprezintă cuvintele, 35% - maniera în care sunt exprimate şi 50% e expresia feţei!

- De aia se şi spune despre unii actori că au "prezenţă"?

- Adevărul e că nicio tehnică nu e mai presus decât spontanul, care vine din subconştient. Când simţi că jocul tău decurge firesc, normal, sub­con­şti­entul te ghidează, izvorăsc sentimente produse de ceva dinlăuntrul tău. E clipa aceea de graţie, acel ceva de care aproape nu eşti conştient.

- Îmi pare că v-a plăcut atât de mult actoria în­cât, prin ea, aţi ajuns la adevăruri mult mai mari.

- Mai în glumă, mai în serios, mi s-a spus că sunt un spirit bătrân. Am atracţie spre zona asta ezo­terică. Dar nu am certitudini, şi parcă sunt tot mai multe întrebările în ultima vreme. Iar eu sunt, oricum, o fire înclinată spre meditaţie şi, uneori, chiar spre depresie.

- De ce? Vă apasă singurătatea? Nu aveţi prieteni?

- Prietenii sunt ca fructele de sezon, unele se coc şi cad. (râde) Nu asta mă întristează. Avem câte o lecţie de învăţat unii de la alţii, când lecţia se termină, ne despărţim şi mergem mai departe.

- Şi atunci, ce e?

- Păi, oricât aş vrea să fac pe curajoasa, nu sunt. Un sfert din viaţa mea de acum sunt lecturile şi întrebările existenţiale, în care se mai împleteşte şi frica de boală. Uneori am zile bune, alteori am zi­le... mai puţin bune, fac insomnii, vizite la medici. Totul e să ştii să te mai opreşti din când în când din agitaţia vieţii şi să te întrebi: "Tora, dar tu ce ai vrea să faci acum? ".

- Şi ultima dată când v-aţi întrebat, ce răspuns aţi găsit?

- Ultima dată, am simţit că ceea ce vreau este să pun mâna pe cleştele de vie, să merg în grădină, să tai tran­da­firii ofiliţi. Grădi­nă­­ritul îmi opreşte ro­­tiţa gândurilor. In­credibil câtă linişte îmi poate da, să stau să migălesc la flori şi câtă bucurie, să văd ce iese din mâna mea. Cum să te mai fure tris­teţea în mij­locul unei asemenea frumuseţi?

Foto: MEDIAFAX