TORA VASILESCU - "Îmi place să fiu la maîtresse de maison!"

Am întâlnit-o la Cluj, în holul unui hotel - senină, tonică și totuși puțin obosită de tăvălugul evenimentelor și întâl­ni­rilor cu publicul. Cu o seară înainte, Festivalul de Film Transilvania o onorase pe scena Teatrului Na­țional cu Premiul de Excelență. Acum ne gră­beam, și eu, și ea, să ajungem la aeroport. Nici ba­gajele care se cereau închise, nici mașina care ne aștepta în față nu ne-au împiedicat să stăm de vorbă și să aflăm ce mai face una dintre cele mai iubite actrițe din România. La șuetă, printre pică­turi, cu o prezență foarte dragă revistei noastre.

"Simt că trebuie să-i fac dreptate și femeii din mine"

- TIFF v-a onorat anul ăsta cu Premiul de Excelență. Nu vă sperie superlativul când mai aveți atâția ani înainte?

- După-amiaza vieții m-a făcut ceva mai de­tașată, să știi. Sigur că mă bucur, e o mândrie să fii alături de toți ceilalți care au luat înainte premiul ăsta. Numai că am învățat să mă feresc de mândrie, te face să te simți deasupra, separat de ceilalți și de Dumnezeu. Atâția mari actori, foarte iubiți de pu­blic, trăiesc în pielea actorului 24 de ore din 24. Eu încerc să nu uit cine sunt. Nu mă sperie titlul, de ce să mă spe­rie ? Am jucat destul în viața asta, nu țin s-o fac la nesfârșit.

- În ultima vreme, n-ați mai fost la fel de pre­zentă pe micul ecran.

- Am obosit, nu mai vreau să fac seriale, e o mun­că infernală, pe bandă rulantă, câte 16 ore pe zi. Mă sculam la 5 dimineața, veneam acasă la 11 noaptea. După ce toată viața am făcut naveta Bucu­rești-Buftea, acum, dacă m-am mutat la Buftea, bineînțeles că filmările sunt la București. Nu sunt dependentă de sce­nă, nici de micul ecran, nici de glorie, simt că tre­buie să fac dreptate și femeii din mine.

- La ce vă referiți?

- Să mă trezesc, pur și simplu, dimineața fără nicio treabă, să mă duc să-mi văd florile din gră­dină, să fac ceva bun de mâncare, să-mi aranjez lu­crurile prin șifonier. Să fiu la maîtresse de maison (stăpâna casei), așa cum erau mamele și bunicile noastre. Să țin casa curată, aerisită, cu o floare pe masă, cu o supă caldă la prânz. Să-mi fac ordine prin haine și să decid ce mai port și ce nu și, poate, să mai transform o rochie. Recuperez toate bucu­riile astea simple abia acum, fiindcă înainte nu aveam timp, le făceam mereu pe fugă.

- Asta înseamnă și că acum aveți mult mai mult timp de petrecut cu soțul dvs. Se bucură și el de noul dvs. statut?

- De cel de "Excelență"? O să-i spun să mi se adreseze de acum cu pluralul majestății: "Ex­ce­lența Voastră, puneți masa!" (râde) Cred că se bucură, în tot cazul noi funcționăm foarte liber, am găsit un modus vivendi. Eu am grijă de el, el are grijă de mine, dar nu e o condiție im­pusă. Când celălalt nu-ți impune nimic, e chiar frumos să simți datoria de a fi gos­podină. El chiar mă ceartă când lucrez prea mult, când mă vede prea tipicară. Îmi zice: "Dragă, încetează cu nota 10. Nu mai e cazul. Acum suntem doi, tu faci de 5, eu de 5".

"Ce bărbat bine! Așa ceva mi-ar trebui!"

- Foarte mult din energia unui om se risipește când viața emoțională îi este agitată. Dum­nea­voastră ați avut norocul unei căsnicii stabile. E și ăsta un secret în carieră?

- Cred că întâmplările astea țin de destin. Unora le sunt date mai multe întâl­niri, altora mai puține. Bunica mea a cunoscut un singur bărbat. Eu am avut trei soți. Și într-o zi, când mă gândeam in­tens exact la asta, la ea, la căs­nicia ei, la viața mea, am văzut pe un camion scris "Tutu". Tutu îmi spunea ea când eram mică. Apoi, m-am uitat mai bine și pe cealaltă latură a camionului scria "...unul dău­nea­ză grav sănătății". Și am început să râd. Am lu­at-o ca pe un mesaj de sus. De fapt, era "Tutunul dăunează grav". (râde în hohote)

- Cum l-ați cunoscut pe soțul dvs. actual?

- Pe Alain nu l-am cu­noscut, ci l-am "re­cu­noscut" din primele secunde. Am știut că mi-e des­tinat. Eram divor­țată, l-am întâlnit la mine acasă, prin niște prieteni ai mei veniți de la Paris, m-am uitat așa la el și am zis: "Ce bărbat bine, așa ceva mi-ar trebui!". Și uite că suntem de aproape 30 de ani împreună.

- Alain e și el francez?

- Nu, e de origine croată, crescut la Split, dar trăia de vreo 30 de ani la Paris, ca ce­tă­țean fran­cez. Și el m-a plă­cut. Simți când unui bărbat îi pla­ce de tine. Și foarte curând ne-am căsătorit. O vre­me m-am numit Vrdoljak, că ne-am căsătorit cu pașaportul lui iu­goslav. Dar era așa complicat să-mi pronunț numele și, ori­cum, lumea mă cunoștea de Va­silescu, încât la un an, am revenit la nu­me­le de dinainte. O mul­ți­me de acte!

- Cred că vă iu­beș­te mult, a lăsat limba și țara lui pentru dvs...

- Și eu cred că mă iu­bește, cum și eu îl iu­besc. Când m-am pen­sionat de la teatru, mi-a propus să ne mutăm la Split, de un­de e el. Am fost acolo, oa­menii sunt drăguți, pri­mitori, dar nu mă regă­sesc. Eu iubesc țara asta, mă simt iubită aici.

Nicio tehnică nu e mai presus decât spontanul

- Când vi s-a înmânat premiul aseară, pe sce­na Teatrului din Cluj, unul dintre argumente a fost chiar firescul rolurilor pe care le-ați făcut, faptul că sunteți una din puținele actrițe care știu să vorbească natural în fața camerei. Acum îmi dau seama că naturalețea asta nu vă carac­te­ri­zează doar pe ecran, ci și în viața de zi cu zi.

- Cine n-are ureche muzicală nu prea știe să vor­bească firesc în meseria asta. Eu am făcut școa­lă de muzică, poate de acolo mi se trage. Dar vor­be­le nu sunt totul. Am citit într-un articol al unui cer­cetător american că doar 7% din conținutul unei conversații îl reprezintă cuvintele, 35% - maniera în care sunt exprimate și 50% e expresia feței!

- De aia se și spune despre unii actori că au "prezență"?

- Adevărul e că nicio tehnică nu e mai presus decât spontanul, care vine din subconștient. Când simți că jocul tău decurge firesc, normal, sub­con­ști­entul te ghidează, izvorăsc sentimente produse de ceva dinlăuntrul tău. E clipa aceea de grație, acel ceva de care aproape nu ești conștient.

- Îmi pare că v-a plăcut atât de mult actoria în­cât, prin ea, ați ajuns la adevăruri mult mai mari.

- Mai în glumă, mai în serios, mi s-a spus că sunt un spirit bătrân. Am atracție spre zona asta ezo­terică. Dar nu am certitudini, și parcă sunt tot mai multe întrebările în ultima vreme. Iar eu sunt, oricum, o fire înclinată spre meditație și, uneori, chiar spre depresie.

- De ce? Vă apasă singurătatea? Nu aveți prieteni?

- Prietenii sunt ca fructele de sezon, unele se coc și cad. (râde) Nu asta mă întristează. Avem câte o lecție de învățat unii de la alții, când lecția se termină, ne despărțim și mergem mai departe.

- Și atunci, ce e?

- Păi, oricât aș vrea să fac pe curajoasa, nu sunt. Un sfert din viața mea de acum sunt lecturile și întrebările existențiale, în care se mai împletește și frica de boală. Uneori am zile bune, alteori am zi­le... mai puțin bune, fac insomnii, vizite la medici. Totul e să știi să te mai oprești din când în când din agitația vieții și să te întrebi: "Tora, dar tu ce ai vrea să faci acum? ".

- Și ultima dată când v-ați întrebat, ce răspuns ați găsit?

- Ultima dată, am simțit că ceea ce vreau este să pun mâna pe cleștele de vie, să merg în grădină, să tai tran­da­firii ofiliți. Grădi­nă­­ritul îmi oprește ro­­tița gândurilor. In­credibil câtă liniște îmi poate da, să stau să migălesc la flori și câtă bucurie, să văd ce iese din mâna mea. Cum să te mai fure tris­tețea în mij­locul unei asemenea frumuseți?

Foto: MEDIAFAX