Mai întâi ne-am urcat pe acoperișul giganticei Universități ieșene, într-o noapte limpede de vară. Ziceam noi așa, mai mult în glumă, că "vrem să ne cocoțăm cât mai aproape de stele". Ea a fost prima care a găsit scara. Mi-a șoptit asta într-o dimineață, venind la mine acasă, emoționată ca un copil, de parcă ar fi vrut să-mi comunice un mare secret. Da, găsise scara! Era undeva în spatele uriașei clădiri, o scară simplă, de fier, înfiptă-n zid, urcând spre văzduh, printre ferestrele enorme ale amfiteatrelor studențești. Apoi s-a făcut noapte. Noi doi eram sus, îmbrățișați, pe muchia celui mai înalt dintre acoperișuri, uitându-ne la cerul înstelat. Sub tălpile noastre, peste tot în jur, nu vedeam decât coroanele bogate ale copacilor, un ocean foșnitor de frunze, înfiorat de vântul căldicel al verii. Frunzișul acoperea totul. Întregul bulevard al Copoului, trotuarele largi, casele, puținii trecători la ora aceea târzie... Iar eu eram împreună cu ea, deasupra acestei mari lumi adormite, mereu îmbrățișați, povestind întâmplări din viețile noastre de dinainte de a ne fi întâlnit.
Am colindat amândoi pe acoperișuri luminate de lună. Pășind precaut pe cornișele strâmte, cu brațele desfăcute, ca niște dansatori pe sârmă, ținându-ne de mână în timp ce urcam pante amețitoare, râzând speriați că la fiece pas greșit am putea cădea și muri. La un moment dat, într-un capăt al zării, cerul a pornit să se coloreze încet în fâșii violete și păsările au început să cânte prin pomi și atunci ne-am amintit că ar trebui să coborâm. Ne-am uitat în jur - scara nu mai era. Ne rătăcisem în cer, printre colinele de tablă de pe clădirea cea mare. Abia foarte târziu am găsit o altă scară, tot din aceea de pompieri, care cobora într-o curte interioară închisă, înconjurată de ziduri. De acolo am reușit să intrăm în Universitatea pustie, unde am fost prinși de un paznic cu palme aspre și trup de uriaș, care ne-a sechestrat într-o sală și-a vrut să ne predea poliției. "Pe unde mama dracu' ați intrat?". Zicea că de zeci de ani, de când lucra ca portar acolo, niciodată nu i se mai întâmplase așa ceva. Era un lucru grav, puteau să ne exmatriculeze, să ne aresteze chiar. Ea însă râdea din toată inima, nepăsătoare. "Cum adică pe unde am intrat? Am coborât de pe acoperișul acela. Tocmai zburam prin partea locului, ne-am rătăcit și am nimerit aici..." Nervos tare, omul s-a pornit să dea telefon la poliție, dar fata a alergat după el. "N-o să dați nici un telefon!", i-a zis, autoritar. "Vă zic eu că n-o să dați nici un telefon, domnule portar!" Asta era prea de tot. "Cum adică, mă ameninți?! Vrei să zici că ai pile? Nu-mi pasă mie de pilele voastre!..." Ea l-a prins însă blând de palma lui groasă, bătătorită. "Nu-i vorba de asta, domnule portar. Dar nu vedeți? Chiar nu vă uitați puțin la noi?..." Paznicul s-a oprit pentru câteva clipe, cercetându-ne din cap și până-n tălpi. Nu vedea nimic special. Atunci ea și-a ridicat capul cu bretonul negru ce-i acoperea ochii verzi, apropiindu-se la câțiva centimetri de fața bărbatului: "Cum, chiar nu vedeți cât de mult ne iubim?...". Omul s-a mai uitat o dată, nedumerit, apoi s-a încruntat și a zâmbit. A deschis anevoios ușile înalte de peste trei metri ale Universității, făcându-ne semn să plecăm cât mai repede. Iar noi am ieșit îmbrățișați, în soarele orbitor al dimineții de 25 iunie, acoperindu-ne ochii cu mâna.
***
După câteva zile am fost amândoi "ilegal" la o nuntă. Treceam întâmplător pe acolo, auzisem muzică înăuntrul unei cantine studențești și ea mi-a spus că ce-ar fi dacă am intra și noi. "Te rog, doar puțin, n-am mai fost niciodată până acum la o nuntă." Am intrat. Ne-am așezat cuminți între meseni, unul lângă altul, ca orice invitați. Era o nuntă clasică, de cartier, cu orchestră și "strigare de bani" la microfon, cu bărbați asudați, în cămăși albe, suflecate, care țipau în timp ce-și jucau săltăreț femeile până la epuizare, apoi ieșeau la aer să fumeze țigări. La început, nuntașii păreau să ne îngăduie, chiar vorbeau cu noi, ne întrebau una-alta. Probabil își dăduseră seama că suntem nepoftiți, dar ne lăsau în pace. "Deh, niște studenți amărâți - și-or fi zis - hai să-i lăsăm, le-o fi și lor foame" S-au mâniat însă când am început să dansăm. "Hai să dansăm și să ne imaginăm c-am dansat ca și cum ar fi nunta noastră...", a zis ea. Și am dansat. Am dansat "în stilul nostru", făcând balet clasic pe muzică de manele, am dansat liberi și, cred, destul de frumos. Doar că "puțin altfel" decât restul lumii. Iar când ești "puțin altfel", oamenii se cam supără. La un moment dat, rămăseserăm singuri pe ringul de dans. Chefliii se retrăseseră spre pereți, oarecum mirați. Câteva femei chiar începuseră să aplaude entuziaste, crezând că poate "facem parte din program". Apoi, însă, au ieșit din mulțime câțiva bărbați, oameni care băuseră mult, cu fața roșie și trup pântecos, descheiați la primii nasturi ai cămeșii. "Bă, da' ce căutați voi aicea?", ne-au întrebat. "Noi dansăm, mulțumesc. Dar voi ce faceți? Bine ați venit la nunta noastră!", a răspuns ea imediat, foarte serioasă, poftindu-i pe toți să danseze mai departe. Bărbații însă ne-au "poftit" afară. Trei dintre ei au venit cu noi, apucându-ne strâns de braț. Le tremurau maxilarele de furie. Unul chiar a încercat să mă lovească și atunci ea m-a luat de mână și am fugit. Am fugit mult, pe-o alee lungă, zăgăzuită de trandafiri ce răspândeau miresme încântătoare. Am fugit prin parcuri cu arbori bătrâni, am fugit printre clădiri luminate de felinare, am fugit printr-un oraș pustiu și romantic, ținându-ne de mână, tot mai departe. Fugeam în noapte, împreună cu fata aceea, și mă simțeam de parcă tocmai aș fi furat o mireasă iubită, măritată cu de-a sila de niște oameni care nu fac parte din lumea noastră.
***
Iar după alte câteva zile, am plecat la mare. Îmi plăcea s-o văd cum stă pe țărm, înaltă, atletică, cu părul ciufulit, înconjurându-i chipul rotund, făcându-mi semne cu mâna, scoțând limba ca un copil, râzând, fără să-i pese de nimeni. Era veselă, îi plăcea să intre-n vorbă cu oameni necunoscuți, să le povestească cât de minunată poate fi viața, să mângâie copii, să țipe strident și să mă sărute pătimaș, atunci când câștiga la jocurile mecanice, să danseze sau să cânte în mijlocul străzii, oricând îi venea. Mai ales dimineața, după ce făceam dragoste, îi plăcea să iasă din cort, să intre în valuri, zgribulită, cu brațele ridicate deasupra capului, apoi să înoate încet până departe, adesea până foarte departe de țărm. O căutam cu privirea pe luciul albastru al mării, un punct plutind hai-hui, fără țintă, și atunci mă simțeam atât de mândru c-o am pe fata asta, atât de puternic, încât gândeam c-ar fi cu totul imposibil să mi se-ntâmple ceva rău, un rău cât de mic, câtă vreme sunt alături de ea.
Într-o dimineață, însă, n-am mai găsit-o. Marea era aproape pustie, fata mea, nicăieri. Mi-am încordat privirea, survolând atent întreaga întindere a apelor. Pur și simplu nu era. M-am speriat tare, am strigat la oameni, am alergat după salvamari. Ne adunaserăm cu toții pe țărm, neștiind ce să facem. Și abia într-un târziu, când mi-am ridicat ochii din căușul palmelor, abia atunci am zărit-o. Era într-o barcă, foarte departe de mal. Stătea în picioare, fluturând din mâini. Apoi a dispărut iarăși înăuntrul bărcii. Nu îi vedeam decât capul, foarte apropiat de un altul, cu siguranță al unui bărbat. Au stat așa minute întregi, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Acum nu mă mai simțeam speriat, ci gelos. Jenat față de oamenii care se strânseseră în jurul meu și care acum se risipeau tăcuți, bătându-mă îngăduitor pe umeri. "Mai bine păzește-ți femeia, omule", țin mine c-a glumit cineva, în treacăt, mergând spre cearceaf. După un timp, cele două capete din larg dispăruseră. Stăteam pe mal, încremenit, și mă uitam la barca aceea goală din mijlocul mării. Mă gândeam să mă dezbrac, să încerc să înot până acolo. Nu reușeam să mă hotărăsc. Minute întregi m-am tot întrebat dacă-i bine ce fac. Apoi, deodată, am simțit în spate pași grăbiți pe nisip, o răsuflare agitată și două brațe ude, albe, reci, cum mă cuprind încet, lipindu-se de mine...
În seara aceea, pe când ne plimbam pe faleza plină de restaurante luminate, ne-am auzit strigați de-un bărbat. Un tânăr bronzat, puternic, cu șort și maieu alb. Ea s-a întors și l-a salutat bucuroasă. Ne-a făcut cunoștință: era omul din barcă. Am vorbit puțin, iar apoi, la despărțire, el m-a tras deoparte și mi-a zis șoptit niște cuvinte pe care le țin minte și azi cu exactitate: "Am vrut neapărat să te cunosc. Fata asta a urcat la mine în barcă special ca să îmi povestească despre tine. Zău, îți spun, de-aia a și înotat până la barca mea, fiindcă simțea nevoia să povestească cuiva cât de mult te iubește. Să-și împărtășească bucuria cu cineva. Ești un mare norocos, domnule".
IACOB B. - Iași
Reproduceri după picturi de Ștefan Câlția