Un lăcaș zidit pe minuni - Biserica Sfântul Pantelimon din București

Cristian Curte
- În inima cartierelor vechi ale Capitalei, la doar câțiva pași de Foi­șorul de Foc, se află Biserica Sfântul Pantelimon. Istoria ei, plină de miracole și mistere, e strâns legată de aceea a Bucu­reștilor, orașul pe care Sfântul Mucenic Pantelimon l-a apărat de ciumă -

Cu patru veacuri în urmă, locul în care se află acum Biserica Sfântul Pantelimon de lângă Foișorul de Foc, era o poiană încercuită de o pădure vajnică de stejari, parte a unei moșii a familiei Ghica. În poiana aceasta își durase casă un meșter de podini, iar în preajma ei, turcii săpaseră câteva temnițe adânci, în pămănt. Pronie sau noroc, un întemnițat a reu­șit să scape înainte de a fi atârnat în ștreang. Drept mul­țumire, ani mai târ­ziu, scăpatul a du­rat pe locul beciu­rilor în care stătuse înlănțuit, o biseri­cuță de lemn. Așa a apărut primul lăcaș de închinare, stră­bunicul celui de as­tăzi, unul dintre cele 11, câte numă­ra târgușorul Bucu­reștilor de atunci, ates­tat în anul 1752, într-un testament al domnitorului Grigorie Ghica, pe moșia căruia se afla.

Sfântul care alungă ciuma

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 290, în Asia Mică, în Nicomidia, pe atunci parte din Imperiul Roman de Răsărit, dintr-un tată păgân, un bogat și influent senator roman, și o mamă creștină. Cum mama a murit de tânără, băiatul a rămas în gri­ja tatălui, care l-a crescut în credința păgână și l-a dat la școlile vremii pentru a ajunge doctor. Și poate că Pantelimon ar fi făcut treabă bună cu leacurile lui Asklepios și Hipocrat, dacă în adolescență n-ar fi avut parte de o întâlnire cu un preot creștin, care l-a readus pe calea credinței în care îl inițiase, deja, mama sa. Du­pă moartea tatălui, Pantelimon își va vinde toată ave­rea, o va împărți săracilor și va continua să prac­tice medicina fără să ceară pentru asta niciun ban, pentru că ajunsese să nu mai tămă­duiască prin leacuri, ci cu rugăciune fierbinte către Hristos și cu har de la Dumnezeu. De la vindecările sale miracu­loase, făcute din iubire de oameni i s-a tras și moartea. Ele i-au adus faimă mare și au stâr­nit invidie printre medicii vremii, care l-au denunțat că este creștin. Împăratul Maxențiu a ordonat să fie prins, torturat și, în cele din urmă, executat. A fost ucis în anul 303.
Istoria lui Pantelimon s-ar fi sfârșit, poate, odată cu moartea lui, dacă la mormântul său n-ar fi înce­put să apară minuni. Ele au făcut ca evlavia la doc­torul fără de arginți să se răspândească în toată Asia Mică, unde a dăinuit vreme de veacuri. Era chemat cu osebire în rugăciuni, atunci când asu­pra cetăților se abătea ciuma, o molimă care, în acele vremuri, secera orașe în­tregi. Împreună cu ciuma venea însă și leacul, căci creștinii aflau de puterea Sfântului Pantelimon și începeau să îl cheme în ajutor. Așa a ajuns evlavia față de marele mucenic și la București, unde a fost adusă de familia boierilor Ghica. De origine albaneză, ghiculeștii și-au păstrat obiceiul balcanic de a avea un patron al întregii familii - care în cazul lor a fost chiar Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. În locurile lor de baștină se știa că el este grabnic ajutător la tămăduirea de ciumă, așa că, atunci când molima s-a abătut și asupra Bu­cureștilor, l-au chemat fierbinte în slujbe și ru­găciuni, iar marele mu­cenic i-a mi­luit pe lo­cuitori. Tot ghi­cu­leștii au fost cei care au mij­locit ca Bu­cureștii să îl aibă apoi drept patron spiritual pe Sfântul Pantelimon, cu mult timp înainte ca Sfântul Dimitrie Basa­rabov să îi ia locul. Când au ridicat în târg un spital, i-au rânduit tot hramul Sfântului Pantelimon și la fel au făcut cu mânăstirea ctitorită de ei și cu biserica de la Foișorul de Foc. Marele mu­cenic ajun­sese atât de important pentru bucureș­teni, de la vlădică și până la opincă, încât, de săr­bătoarea sa, însuși mitropolitul, urmat de domn, se pornea spre slujba care se ținea la Mânăstirea Sfân­tul Pante­limon. În ziua de 27 iulie, dis de dimineață, alaiul domnesc ieșea pe la Curtea Veche și apuca pe Podul Târgului din Afară (Calea Moșilor). În frunte mer­gea domnul cu boierii călări, apoi urmau caleștile și rădvanele doamnelor și domnițelor, iar la urmă, pe jos, veneau slujitorii. Alaiul era atât de lung, încât atunci când domnul ajungea la biserică, coada nu reușea să iasă încă din curtea palatului. Și mergeau așa "pe câmpia Pantelimonului, de la strea­jă (barieră) până la mo­nastire, domnul și boie­rii călări, iar lumea pe jos. Și se ducea numai din dra­goste către religiune și mai cu seamă către Sfântul Pan­telimon -- nume ce se tra­duce în limba româneas­că: sfânt îndeobște milos­tiv."
Au trecut anii și obi­ceiul alaiurilor domnești s-a pierdut. Bisericuța de lemn de la Foișorul de Foc a fost înlocuită cu una de zid. Lă­cașul, care avea și școală pentru copiii din cartier, avea să fie vizitat de Ioan Heliade Rădulescu chiar în timp ce diacul bisericii, Ioan Teodorescu, ținea lecții micuților, la umbra pomilor din curte. Dar peste lăcașul abia înălțat s-a abătut cutremurul din 1838, care l-a zdruncinat atât de tare, încât a trebuit de­molat și ridicat din nou, în 1866. Această biserică a supraviețuit până azi.

Stupul

La Biserica Sf. Pantelimon, credincioșii nu vin doar pentru slujbe. Ea este o a doua casă a lor. Mulți sunt ucenici ai părintelui Visarion Iugulescu, creș­tini tare râvnitori, dăruiți cu totul lui Hristos. Unii au familii, dar sunt și alții care s-au sacrificat pentru că au vrut să-l slujească pe Dumnezeu, în cetate, asemenea unor călugări. Și asta fac - o punte între oameni și biserică, mijlocind, adunându-i pe cei care au nevoie de ajutor.
"Noi ne strângeam la biserică după slujbă încă înainte de 1989 și făceam diferite lucruri împre­ună", îmi spune doamna Elena, cu bucurie în glas. "Am făcut, cred, mii de icoane cu Sfântul Pante­li­mon și le-am împărțit gratuit credincioșilor. Și atunci când lucrăm, ne apropiem unii de alții și de Dumnezeu. Se naște o atmosferă ca în familie, ne spunem mai ușor unii altora durerile. Au fost cazuri când unii dintre creștinii cu păcate grele, pe care de ani de zile nu fuseseră în stare să le rostească în fața preotului la spovedanie, mi le-au spus mie. Și eu i-am sfătuit să le scrie într-o scrisoare, pe care să i-o dea părintelui la spovedanie, pentru că e mai ușor să scrii decât să rostești. Și după ce au făcut asta, au prins curaj și s-au putut mărturisi și preo­tului." În comunitatea aceasta vie și fierbinte de la Sfântul Pantelimon, când cineva dintre credincioși este în primejdie, ceilalți nu se mărginesc doar să ducă un pomelnic la altar, se anunță unul pe altul, ca împreună să facă rugăciuni la Sfântul Panteli­mon. Iar doctorul fără de arginți vine întotdeauna când ei îl cheamă. Doamna Elena își amintește de o întâmplare teribilă, când un călugăr pe care îl iu­beau mult s-a îmbolnăvit. Așa că s-au pornit cu toții să îi ceară ajutorul marelui mucenic. "Și mi-a spus un tânăr care avea grijă de acel părinte că s-a trezit în miez de noapte și l-a văzut pe Sfântul Panteli­mon veghind la capul bătrânului. Apoi doctorul fără de arginți a ieșit pe ușa încuiată, a venit la bolnav și, în scurtă vreme, părintele s-a înzdrăvenit".

Icoana unei izbăviri

O vezi de îndată ce vrei să te închini moaștelor Sfân­tului Pantelimon: o icoană mare, reprezen­tân­du-l într-un fel cu totul aparte față de erminia bi­zan­tină cu care suntem obișnuiți. Chipul din ea este al unui tânăr abia ieșit din adolescență, cu ochii visători și fața prelungă, pe care se poate citi aburul unui vis. Icoana a fost pictată de o absolventă de la Institutul de Arte Plastice, care s-a izbăvit cu harul sfântului dintr-o încercare cumplită.
Era însetată de spiritualitate și, ca mai toți tine­rii, încerca toate ușile care, spera ea, o pot duce la Dumnezeu. A citit mult, mai cu seamă despre spa­țiul Extremului Orient și a început să practice cre­dințe de-a valma. Asceza i-a deschis niște porți pe care însă nu era pregătită să intre. Așa că, în loc să îl afle pe Hristos, a dat peste vrăjmașul său. Și de atunci, demonul nu s-a mai dezlipit de sufletul ei. Nopțile i s-au albit de coșmarurile în care îl vedea sau îi auzea vocea, iar zilele i s-au înnegrit. Nu mai putea pune mâna pe penel, nu mai putea învăța, nu mai putea comunica normal cu cei din jur. Pierdută în lumea umbrelor, în pragul nebuniei, a căutat izbă­virea în biserică. Orientul îi închisese în față porțile lui grele, și singura mântuire putea fi credința stră­moșilor ei. Așa a ajuns la Biserica Sfântului Panteli­mon. Doamna Elena își amintește și acum clipa când tânăra a venit la biserică, împreună cu mama ei.
"Când a venit la noi, era tare chinuită, răvășită complet. De ani de zile, nu mai putea profesa și avea, săraca, și un copilaș. Ori de câte ori încercam să o întreb pe mama ei ce s-a întâmplat, ea începea să plângă. Nici nu putea povesti. Am întrebat-o și pe fată cum se procopsise cu așa năpastă și mi-a zis la început doar atât - «M-am întâlnit cu dracul. Mi-a apărut în față!» S-au spovedit amândouă, părintele s-a rugat pentru ea și au început să fa­că acatistul Sfântu­lui Pantelimon, du­pă rânduială. Încet, a prins să se în­zdră­venească. La înce­put au dispărut coș­marele care o chi­nuiau noaptea. Cu timpul, a ajuns din nou să deseneze. Icoana pe care o vedeți a făcut-o la început doar în cre­ion. Mult timp a stat așa - doar alb-negru".
Umbrele care îi luaseră tinerei su­fle­tul în stăpânire plecau, risipite de lumina lui Hristos, adusă în inimă de Sfântul Panteli­mon. Și, pe măsură ce viața i se reumplea de culoare, a înce­put să așeze culori și pe pânza albă, un­de doar îl dese­nase în cărbune pe doctorul fără de ar­ginți. Când sufletul i s-a vindecat com­plet, icoana a fost gata, iar acum stă mărturie tuturor celor care se închină sfintelor moaște că întunericul nu are nicio putere în fața luminii lui Dumnezeu.

Crucea mai tare ca focul

Era iarnă, pe 9 ianuarie 2011, în noaptea de du­mi­nică spre luni. A fost nevoie doar de o petardă trasă de o mână zănatecă, pentru ca turla de lemn să se aprindă. Focul a ars multă vreme mocnit, așa că părinții și credincioșii s-au repezit să salveze icoa­nele din catapeteasmă, în timp ce pompierii stin­geau incendiul. Părintele Bogdan Teleanu a fost și el în prima linie. Ieșise din biserică, pentru că fusese avertizat că turla se poate prăbuși din clipă în clipă, dar cineva i-a spus că pe catapeteasmă mai rămăsese o icoană. Au încercat să o desprindă cu un topor, dar nu au reușit. Părintele Bogdan s-a ho­tărât să mai încerce o dată. A intrat în sfântul lăcaș, dar abia a apucat să ajungă la catapeteasmă, când i-a auzit pe pompieri strigând - «Caaaadeeeee!». "Abia am apucat să mă întorc și să fug. Când eram aproa­pe de intrare, am simțit la spate suflul aerului fier­binte", spune părintele.
"Turla întreagă se făcuse fărâme. În mijlocul bisericii se afla un morman de jar. Bucăți din el au ajuns și pe cata­peteasma de lemn, veche de aproape 150 de ani. Dar cu toate că lemnul era uscat de trecerea vremii, cărbunii arzând nu l-au aprins. Sunt si­gur că este o nouă minune a protec­torului sfin­tei noastre biserici, Sf. Pantalimon".
Minunile nu aveau să se sfâr­șească aici. Chiar în noaptea aceea, inimile credin­cio­șilor s-au a­prins mai repede decât biserica. Au venit cu zecile la sfântul lăcaș, în miezul nopții, și până dimineață, au curățat tot. În mijlocul grăme­zii de lemne arse au găsit Sfânta Cruce a cata­pe­tes­mei. Deși stă­tuse între grinzile aprinse, focul nu se atinsese de ea. Mai mult decât atât, era curată, pictura nici măcar nu se înnegrise de fum. Au vuit ziarele, au venit să o vadă edilii, s-au minunat până și scepticii. În timpul acesta, Sfântul Pantelimon își dovedea măreția iubirii. Un inginer inimos a venit și a făcut o cupolă provizorie în doar câteva zile. Duminică, părinții au putut sluji Sfânta Liturghie ca și cum nu se întâmplase nimic. Doi ani mai târziu, Biserica Sfântului Pantelimon, ocrotitorul doctorilor, al bolnavilor și al Bucu­reștilor, se ivea primenită, cu două turle noi, măr­turie a faptului că harul marelui mucenic e viu în veci și săvârșește în continuare minuni. Trebuie doar să-l chemi.