Ca să fiu mai precis, multe din spaţiile în care funcţionau mai există, dar fie că au ajuns depozite, fie sunt închise şi ruinate. Ce-i drept, în puţinele care mai funcţionează şi azi, vânzătorii îşi fac meseria, vând mărfurile luate de la oraş, dar nu prea ştiu ce să spună, cum să le recomande. Sunt tineri, au făcut liceul, dar nu prea ştiu ce se află pe rafturi, decât dacă se uită în catastife. Se aprovizionează pe internet, îşi etalează, mai ales dacă sunt băieţi, telefoanele inteligente; urmăresc vânzarea cu priviri reci, indiferente, dau restul la cinci bani şi salută cu vorbe simple, mereu aceleaşi: "ziua bună" ori "o seară plăcută".
În satul Bărbăteşti, în care mi-am petrecut copilăria, magazinul din centru era în casa foştilor mei naşi de botez, boierii Oprişescu. Fusese dispensar după "naţionalizare", acolo mă născusem şi eu şi sora mea, Maria, asistaţi de moaşa Porumbiţa. Când dispensarul a fost mutat în vila aceluiaşi moşier, lăsând loc magazinului "universal", gestionar şi vânzător a fost angajat "Nea Ionică", un bărbat înalt, cu ochelari, îmbrăcat în halat albastru. Râdea plăcut şi tare, spunea glume şi poveşti, ajuta copiii, îi instruia în privinţa mărfurilor nechimizate. Fiica lui, Victoriţa, îl ajuta deseori, vânzând dulciurile şi textilele, conservele, salamul făcut direct din carne, brânza în butoaie, bomboanele cu lapte, foile de dafin, măslinele, peştele. Nea Ionică ştia ce nevoi au sătenii, ce produse se cumpără... Se aduc şi azi mărfuri, dar în vogă la oraş, nu la ţară. Se aduc lucruri ieftine şi proaste... Vremurile lui Nea Ionică sunt însă de neuitat. Cum intra câte o fată, era întâmpinată cu o vorbă dulce, inexplicabilă: "Ce vrei, vruţo?". Ce-o fi însemnat "vruţo"? Îmi plăcea să-l vizitez când nu era aglomeraţie. Ştia că-mi plac poveştile, curiozităţile. Le citea în "Magazinul ştiinţific", le găsea la poştă, le afla de la bătrânii care îşi pierdeau vremea în prăvălie. Mi-au rămas în memorie câteva despre corpul omenesc. 1. Se zice că femeile văd mai multe culori decât bărbaţii. Cum ar fi: văd zece culori la un curcubeu, faţă de şapte, câte văd bărbaţii. 2. Feriţi-vă de insolaţii! Corpul copiilor se reface abia într-un an. 3. Cică atacurile de inimă se întâmplă lunea. De ce? Păi, zice ţăranul, omul a băut prea mult duminică, iar la începutul săptămânii îi este cam greu să se întoarcă la muncă. 4. Unii au măsurat că suprafaţa unui plămân este la fel de mare ca suprafaţa unui teren de tenis, iar alţii au calculat că, în fiecare an, corpul omului se schimbă definitiv, îşi înlocuieşte celulele. Cu alte cuvinte, deşi în fiecare an, îl salutam zilnic pe Nea Ionică, 90-98% din el nu mai era cel de anul trecut. Dintre toate cele povestite, acest amănunt m-a impresionat cel mai mult. Pe vremea aceea, mă chema "Ionel". Astăzi, mă cheamă cum mă cheamă. De câte zeci de ori m-am schimbat? Bietul Nea Ionică nu mai este de mult pe lume, să-mi spună. Dar calcule? Deocamdată, nu-i nevoie să-mi citesc vârsta în buletin.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
