Rugăciune pe o pânză de cânepă: VICTORIA ZIDARU - "Portul popular şi pânza ţesută în casă m-au atras ca un magnet"

- O expoziţie de excepţie, la Muzeul Ţăranului Român -

Zilele acestea, la Muzeul Ţăranului Ro­mân, s-a petrecut un eveniment ieşit din co­mun. Pereţii sălii de expoziţie "Ac­variu" nu s-au acoperit, ca de obicei, cu picturi, ci cu un rai de rochii superbe, unduitoare şi înaripate ca fluturii. Creaţii de excepţie, veşmintele aparţinând unui plas­tician de elită, VICTORIA ZIDARU, sunt con­fec­ţionate din pân­zeturi de casă, ţesute ca pe vremea bu­nicilor şi croite ca pe-atunci, în forme simple şi armo­nioase. "În fire" se nu­meş­te această ex­poziţie vestimentară-eve­ni­ment, care are, dincolo de expresia estetică, şi un mesaj moral: un îndemn de întoarcere la tra­diţie, la verticalitate şi la firesc. Tot către înalt a ţintit şi momentul de dans, gân­dit de artistă la deschiderea expoziţiei, în care doi balerini îmbrăcaţi în costumele autoarei au dansat cu mişcări ritualice, înconjurându-se de fire, ca într-o urzeală a destinului. Nu e de mirare, deci, că atunci când am început să vorbesc cu Victoria Zidaru despre rochiile ei, am urcat repede, spre nori...

Mireasma de cânepă a copilăriei

- Doamnă Victoria Zidaru, pe lângă lu­crările dvs. de artă, aţi atras întot­deauna atenţia şi prin felul măiestru în care vă îm­brăcaţi, raportându-vă permanent la cos­tu­mele vechi, populare, la simplitatea lor princiară, la culorile rafinate şi la materialele naturale din care erau făcute. De unde se trage pasiunea aceas­ta a dvs. pentru arta costumului?

- Pasiunea aceasta mi se trage demult, din anii copilăriei, când, cu bunica mea din Bucovina, pu­neam la murat cânepa. O urmăream două sau trei săp­tămâni, cât trebuia ca planta să se "to­peas­că" după care o scoteam, o puneam la uscat şi apoi, cu bunica, o meliţam. Mireasma de câ­ne­pă m-a ur­mă­rit toată copilăria şi apoi chiar şi în anii ado­les­cenţei. Încât m-am trezit pe la sfârşitul liceului că am început să colecţionez pânză ţesută în casă, pânză de in şi de cânepă. Apoi, am am luat tot ce mai exista prin lăzile bu­nicilor şi ale mătuşilor. După care am în­ceput să cumpăr şi să colecţionez me­traje şi tot felul de cămăşi din zona Mâ­năstirii Humorului. Portul popular şi pânza ţesu­tă în casă mă atrăgeau ca un magnet. Pân­za aceasta ţărănească e ca o pictură. Poţi să o pui pe un perete şi să te uiţi la ea. Să îi urmăreşti firele cum se aşează unul peste altul, într-o plas­ti­ci­tate aparte. Chiar şi simpla contem­pla­re a acestei ţe­sături este un act de vin­de­care. Îţi creează o linişte şi te conectează cu natura şi cu firescul omenesc. Eu am avut noro­cul să mă nasc între pânzele acestea, cu culoa­rea lor naturală, de cânepă şi de in, pânze la care lucrau toate mătuşile şi bu­nicile mele. Asta mi-a rămas din acei ani: mi­rosul, frumuseţea şi albul pânzei de casă. Dar am trăit de mică şi cu etapele facerii ei. Am văzut cum erau cultivate inul şi cânepa, şi pe urmă cum bunica torcea iarnă de iarnă la noi în casă, firul de in şi de cânepă, după care îl ţesea. Toate acestea mi-au marcat copilăria ca un miraj. Iar azi, când ele au dispărut cu totul din viaţa satului ro­mânesc, frumuseţea lor mi se pare parcă mai in­tensă, plină de nostalgie.

- Femeile din fa­mi­lia dvs. erau îm­bră­cate în port?

- Doar bunicile şi bunicii. Erau dintr-un sat de lângă Suceava, la doar zece kilometri de oraş, Liteni. E un sătuc mic, neînsemnat, dar am mai prins costumul popu­lar în sat şi, mai ales, la biserică. Bunicul se îm­bră­ca în costum popular în fiecare du­minică. Şi bu­nica la fel. Nu mai purta ca­trinţă, dar purta cămaşa cu­sută de ea şi o fustă neagră. Bunicii mei au fost ultimii oameni pe care i-am mai văzut în costumul na­ţio­nal, zi cu zi. În anii co­pilăriei asistam cu mare bucurie la joc, la horele de duminică, unde tot satul se îmbrăca în costume naţionale. Şi abia aşteptam să vină sărbătorile de iarnă, când toţi cei ce mer­geau la bi­serică erau îmbrăcaţi în costume na­ţionale. În aceas­tă atmosferă am crescut eu. Aşa mi-am deschis ochii: pe costumul naţional. Nu i-am des­chis pe cos­tumul de orăşan. Şi am rămas mar­cată de fru­museţea şi naturaleţea străveche a portului nostru. Cred că de aici s-a tras şi pasiunea mea pentru pânză şi pentru tiparul simplu. Pentru că ţăranul nu va strica niciodată materialul, nu îl va tăia, nu va de­cupa pe rotunduri, pe forme oa­recare. El păs­trea­ză pânza aşa cum este: dreaptă, împreună cu în­cheieturile. Toate sunt pe pătrat şi pe dreptun­ghiuri, o frumuseţe subtilă, care îi dă costumului o arhi­tectură spirituală. Vedeţi dvs., costumul ţăra­nului nu se mulează pe trup, aşa cum se întâmplă astăzi, ca să scoată în evidenţă contururile şi formele. Ele trebuiau as­cunse, şi de aceea, costumul ţă­ranului era ca o platoşă care aco­perea frumuseţea femeii, o proteja şi, în acelaşi timp, îi scotea în evidenţă calităţile spirituale. Ce se întâmplă azi în modă e un nonsens, e ceva coborât prea jos. Acesta a fost încă un motiv pentru care am ales să continui forma creaţiilor mele de vestimentaţie. În primul rând pentru mine, pentru că şi eu mă îmbrac aşa, dar şi ca propu­nere pentru alţii.

- De unde şi cum vă mai procu­raţi pânza de in şi de cânepă, care astăzi nu se mai ţes decât rar?

- Din păcate, această pânză o pu­tem numi, astăzi, obiect de pa­trimoniu. Nu se mai lucrează. Cred că în 10 ani, nu o să mai avem de unde cumpăra nici măcar un metru. S-ar putea ca în Maramureş sau în Ardeal, vreo firmă să o pro­du­că din nou. Dar nu va mai fi aceeaşi pânză fă­cută de bunicile noastre, pentru că firul nu va mai fi tors în casă. Nu mai are cine să toarcă. Bunicile de astăzi se uită la telenovele sau la alte emisiuni distractive de la te­levizor. Nu mai există nici duhul cu care această pânză a fost lucrată, şi nici necesitatea ei. Acum sunt materiale pe toate drumurile. Cine să piardă timpul şi să mai facă aşa ceva? Pe când, pe vremea bunicilor noastre, lucrul la această pânză era ca o rugăciune. Era o îndeletnicire sacră, ea educa şi sufletul omului, îl apropia de Dumnezeu, îl apropia de imaterial - de lumea de dincolo, de familia noastră cerească. Chiar şi firul trimite la această legătură între cele două lumi. Nu mai spun că lucrul la acest fir însemna o inspiraţie continuă, pentru că femeile care îl făceau ori spuneau rugăciuni în timpul acela, ori spuneau poveşti, ori cân­tau. Nu lucrau cu mâna, ci şi cu su­fletul. Iar ceea ce ieşea din sufletul lor era a doua creaţie. Toate poveştile noas­tre aşa au fost transmise, la clăci. La noi, în Bu­co­vina, acolo se întâlneau femeile, acolo lucrau şi trans­miteau mai departe zestrea lor culturală, tra­diţia.

- Firul vieţii, împletit cu firul ţesut...

- Aşa este. Firul pânzei de casă este viu, pentru că poartă amprenta unui su­flet. Cântecele, po­veş­tile şi rugăciunile femeilor sunt impregnate în subţirimea şi grosimea firului. Femeia, când l-a tors, în firul acela s-au păstrat sufletul şi blân­deţea ei. Firul este un portret al celei ce l-a făcut. Iar frumuseţea şi neregularitatea lui spun, de fapt, o poveste. De aceea, pânza de casă are viaţă. Nu e ca pânza făcută industrial, de maşină, iar astăzi, este obiect de patrimoniu.

- Cum v-o procuraţi?

- Am început să cumpăr această pânză de-acum 30-40 de ani. Am fost mereu fascinată de ea. Din cauza mirosului şi culorii ei, aveam senzaţia că aş putea s-o mănânc. Sunt atât de captată de fru­museţea ei, încât îmi ţine loc chiar şi de mâncare. Acasă şi în atelierul meu sunt înconjurată numai de sulurile astea de pânză. Sunt etajere întregi pe care se află cânepă din care se făceau sacii la ţară şi din care se făceau toate cearşafurile pe care dor­meau ţăranii. Toate aceste materiale mie îmi dau putere. Dar acum, din păcate, mai am doar o foarte mică cantitate. Şi când se va termina, nu o să mai am de unde lua alta.

- Nu se mai se găseşte chiar deloc pânză ţe­sută în casă?

- Se mai găseşte, dar foarte rar, la Muzeul Ţă­ranului sau la Muzeul Satului. Vin cu ea din Ar­deal oameni care o mai au de la bunici. Pânza aceas­ta e pe cale de dispariţie.

- Ca să rămânem în zona costumului popu­lar: ce părere aveţi despre noua modă a iilor fabricate industrial?

- Nici ele nu mai păstrează forţa celor cusute de mână. Nici frumuseţea. Lipseşte magia aceea a vechiului. Eu nici nu mă uit la ele. Nu mă atrag deloc, deşi recunosc că e multă muncă în ele, dar sunt făcute de maşini în care pui în soft modelul şi ele îl execută. Nu sunt împotriva acestui gen de ie, fiecare îşi alege ce îi place, doar că ea nu mai păs­trează personalitatea iei de pe timpul bunicilor noştri, pe care, când o purtai, te transformai în regină. Ia aceea avea o poveste, era ţesută nu doar cu fire, ci şi cu suflet. Nemaiavând poveşti, ia de as­tăzi nu mai transmite mesaje, nu mai este co­di­ficată. Cusăturile de pe iile vechi transmit nişte co­­duri. Sunt profesionişti care le-au descifrat sen­su­rile, care au studiat cum sunt distribuite mo­ti­vele, cru­cile, romburile, pătratele, acolo sunt po­veşti. Şi chiar dacă nu le descifrezi narativ, le des­cifrezi sufleteşte. Atunci când le priveşti, ele îţi trans­mit ener­gie. Acesta-i scopul lor, să te hrăneas­că şi să-ţi imprime forţa aceea vitală. Sufletul aşa se hră­neşte: cu formă, sunet şi cuvânt. Iar eu asta încerc cu costumele mele: să îmbrac şi trupul, şi sufletul.

Recital de imaginaţie în pânze şi dantele

- Este expoziţia dumneavoastră o sublimare a tradiţiei?
- Sigur că eu m-am inspirat din costumul popu­lar, dar am un concept, şi le-am adăugat şi ele­mente moderne, ca rochiile mele să poată fi purtate de oricine. Tiparul pe care îl folosesc este un tipar al ţăranului sud-european, deci nu este un costum popular strict românesc. Îl poţi găsi şi la greci, şi în Orient. E vorba de această compoziţie în două piese. Costumul femeii este întotdeauna format dintr-o cămaşă pe dedesubt, care este albă, şi doar la poale are puţin ornament. Deasupra se adaugă o a doua piesă, care e întotdeauna foarte frumos îm­po­dobită. Ea poate fi catrinţa cu bundiţă, ca în Bucovina, sau pot fi tot felul de veste mai lungi, cum sunt în Orient. Fiecare zonă are culori şi mo­dele aparte. În Bucovina, culorile preponderente sunt negru, roşu şi verde, pe când în Ardeal, apare roşu mai mult. În sud sunt elemente care apar prin împrumut.

- Fără excepţie, costumele dvs. sunt albe. De ce?

- Eu nu folosesc culori. Folosesc pânza aşa cum este ea lucrată, pânză albă. Albul are extrem de multe nuanţe. Niciodată nu o să găsim o pânză de un alb pur, argintiu. Este un alb grizat, un alb un­tos. Aceasta e frumuseţea pânzei, ea nu e uni­for­mă, cum o face maşina, fără cusur şi fără par­ti­cularitate... Dar, deşi veşmintele mele sunt toate albe, am făcut vreo treizeci şi cinci de rochii, fie­care formată din două piese. Sigur, nu le-am lucrat eu cu mâna mea, de la un cap la altul, eu am făcut doar proiectul. Am două croitorese cu care mă ajut şi o doamnă care îmi face dantelele, Lucreţia Dragomir, din Suceava, căreia îi şi mulţumesc pe această cale. Dantela din cânepă este un element important şi continuu al vestimentaţiei făcute de mine. Toate modelele mele de dantelă sunt din Bu­covina, luate de la bătrâni. Sunt modele de la feţe de masă. În Bucovina, faţa de masă e ţesută în patru iţe, adică o ţesătură mult mai groasă şi cu or­nament, iar la mijloc are o dantelă pe toată lungi­mea ei. Dantela asta e ori cu forme geometrice, ori cu forme florale. Şi cearceafurile de pat au dantele. Am găsit la bunica câteva cearceafuri care aveau dantele foarte frumoase şi le-am repetat modelele. Adăugate rochiilor mele, mi se par foarte cochete. Un strop în plus de frumuseţe şi feminitate.

- Pentru rochiile dvs., folosiţi tăieturi simple şi drepte, precum cămăşile ţărăneşti. Rezultatul este un recital de imaginaţie. Cred că aici plas­ti­cianul din dvs. şi-a spus cuvântul.

- Într-adevăr, mă folosesc de imaginaţie, de figura geometrică, în special. De exemplu, în co­lecţia cea mai nouă, am un ciclu de douăsprezece piese care toate sunt făcute din dantele verticale şi din pânză de casă. Le-am compus folosindu-mă de modelele pe care le încrustau ţăranii fie pe pris­tolnice, pe toiagul de cioban, pe cufere etc. Toate creează o senzaţie de stabilitate, de armonie şi de seninătate. Este o geometrie foarte confor­tabilă pen­tru ochiul uman, fiindcă îl disciplinează şi îl ţine într-o anume cadenţă propice sufletului. Eu mă feresc de liniile şerpuitoare ori prea incisive, care îţi induc altă stare. Formele mele sunt ge­ne­roase şi ample.

- Credeţi că domnişoarele şi domnişorii din ziua de azi, învăţaţi cu moda occidentală, vor aprecia creaţiile dvs.?

- Nu cred că a­ces­te creaţii ale mele vor avea impact de masă. Dar vor avea impact de nişă. A­cum, de pildă, este un val puternic cu ia. Fetele mai ales, dar şi doamnele, au în­ceput să simtă ne­vo­ia să poarte iar aceas­tă cămaşă superbă. Eu cred că asistăm la o înviere a sen­ti­men­tului naţional. Oa­me­nii simt nevoia să poarte iar costumul care i-a definit ca na­ţiune. Văd foarte mulţi băieţi şi fete care iubesc costumul şi poartă elemente din el, în special că­ma­şa sau bundiţa. De aceea, cred că şi costumele mele se vor bucura de aten­ţie.

Un alt început, o altă urzeală

- De ce se nu­meşte expoziţia dvs. "În fire", d-nă Vic­toria Zidaru? Acest nume pare o tri­mi­tere mistică, mult din­colo de un sim­plu război de ţesut.

- Aşa este. Când i-am spus astfel ex­poziţiei mele, m-am gândit că e nevoie foarte mult în ziua de astăzi să ne re­ve­nim "în fire". Să re­de­venim ceea ce tre­buie să fim. Şi cred că această ves­ti­men­taţie ar putea să ajute oa­menii să-şi amin­tească adevărata lor fire. Pentru că ceea ce trăim noi acum, în secolul XXI, e des­tul de periculos. Eu cred că oamenii încep să uite ar­he­tipul după care au fost făuriţi. Dacă, de pildă, am ajuns să trebuiască să defi­nim prin lege fa­mi­lia, e grav. Şi la fel de grav este când o­mul nu mai are re­pere şi nu mai tră­ieş­te după Carte. Fi­ind­că noi avem o carte care ne-a fost lăsată pentru ca, atunci când avem nevoie, să ape­lăm la ea. E vorba de Sfân­ta Scriptură. Dar noi ne îndepărtăm de ea şi aproape ne e ru­şine până şi să mai vorbim despre su­biec­­tul acesta sfânt.

Leacuri pentru dor

- Doamnă Victoria, unde vă veţi retrage în vara asta?

- Este al doilea an în care în luna mai, eu am un fel de avalanşă expoziţională. În sensul că şi anul trecut, ca şi acum, am avut câte două ex­po­ziţii. Anul acesta am avut o expoziţie la Viena, care s-a numit "Hortus delicirarum", şi a vorbit despre recuperarea atmosferei paradisiace. Am făcut-o îm­preună cu Rodica Ioana Ghilea, dar şi cu bă­ie­ţelul nostru, Simeon Zidaru, care nu mai e prin­tre noi, dar de la care a rămas o colecţie mică de capo­do­pere, cred eu. Iar a doua expoziţie este aceasta, la Muzeul Ţăranului Ro­­­mân. După care vom mai sta împreună cu so­ţul meu, pictorul Ma­rian Zidaru, în Bucu­reşti, încă o lună, după ca­re ne retragem în Bu­covina, acasă la mine, la Liteni, unde am re­uşit să încropim şi un mic loc de întâlnire cu prietenii noştri artişti.

- Ce vă leagă, aşa de profund de Liteni? Există vreo magie a locului?

- Dacă e vreun se­cret acolo, l-aş numi "leac pentru dor". Este un leac cu ingrediente simple... Mai întâi, sunt dimineţile acelea lumi­noase de pe lunca şi de pe dealurile do­moale, care curg până în zare. Nu departe, se aud un izvor şi un cuc... Lângă ele, sunt pădurile argin­tii, care se unesc cu ce­rul, şi răchitele înflorite cu miresme şi puf gal­ben. Şi toate tresar pe sub norii care te chea­mă şi ei spre înalt. Şi tot acolo, te pierzi în voie, prin ierburile şi florile înalte şi printre albine şi fluturi care valsează în roiuri... Toa­te îţi alungă uitarea şi jalea. Şi sunt gratis. Cine şi le-ar pu­tea per­mite, dacă ele ar avea un preţ? Le gă­seşti pe toate acolo, în Ţara Fa­gilor, în Buco­vi­na.