RĂZVAN EXARHU - "Masterchef" la Pro TV - "Mâncarea se împărtăşeşte, la fel ca poveştile"

- Vedetă de radio, om de televiziune şi publicist, autor de carte, începând cu anul acesta, Răzvan Exarhu dă iarăşi foaia şi se recomandă şi ca şef-bucătar, la Pro TV. Un personaj cu o reţetă de viaţă apetisantă, pe care l-am rugat să o deconspire cu toate ingredientele ei -

- De la radio la reţete de budinci pe micul ecran e un drum destul de ciudat. Cum se schim­­bă un microfon, pe fesul de bucătar?

- Multă lume a crezut şi mai crede şi azi că sunt un aşa-zis "pasionat de bu­că­tărie", când eu sunt meseriaş, bucă­tar-bu­cătar. Am studiat, am lucrat în bu­cătărie, cum lucrează orice bu­cătar dintr-un restaurant, mai mult chiar, am conceput meniul dintr-un res­tau­rant şi l-am susţinut. Ceea ce nu înseamnă că nu mă bucur când cineva îşi aminteşte că am lucrat, cu aceeaşi plăcere, şi în radio. Le sunt recunoscător celor pentru care prezenţa mea la radio a însemnat ceva atât de important încât, după 20 de ani, ei încă îmi zâmbesc când mă văd pe stradă, mă salută şi-mi mulţumesc. Faptul că mai am parte de genul ăsta de reacţii, de la oa­meni cu vârste foarte diferite, mi se pare cel mai frumos compliment. Bizar e că, de fapt, eu nici nu ştiu exact ce-am făcut la radio. Am apărut într-un mo­ment în care probabil că era nevoie de aşa ceva. Ce-mi propuneam eu era să-i fac pe oameni să zâmbească, să se smulgă din uzura cotidiană, să-i fac să devină mai graţioşi şi să mai schimbe şi so­cietatea. Să aflu că, de pildă, într-un autobuz, lumea râdea în hohote, ascultând ce spuneam eu la microfon, mi se părea cea mai şmecheră ches­tie. Mi s-a povestit de către două persoane, la distanţă de câţiva ani, aceeaşi întâmplare: într-o dimineaţă, pe vremea când făceam matinalul, undeva, prin oraş, era un autobuz DAF, ticsit cu călători. Se asculta postul la care lucram eu. Când să plece din staţie, şoferul l-a schimbat. Călătorii au început să vocifereze, omul i-a întrebat ce s-a întâmplat şi i s-a răspuns că vrem să-l ascultăm p-ăla. Şoferul le-a replicat că nu poate să conducă dacă vorbeşte Exarhu, că-l face să râdă şi nu mai e atent la drum. Ca atare, autobuzul a rămas pe loc, toată lumea m-a ascultat şi a râs şi s-a plecat din staţie abia după ce eu am terminat şi a început muzica. Nu-i grozav?

- Cum ai ajuns la radio?

- Eram student la Franceză-Engleză şi voiam ca ai mei să nu mai fie nevoiţi să-mi tri­mită bani. Între un post de corector la "Co­tidianul" şi unul de prezentator la radio, l-am pre­ferat pe al doilea. În vremea aceea era o perioadă de înflorire în radio, iar mie mediul ăsta îmi oferea posibilitatea să mă exprim direct, să spun ceva. Am aflat de un post liber la radio PRO FM şi m-am dus, dar aşa, într-o doară. După probe, mi s-a spus că am accent maghiar (mulţi prieteni de-ai mei erau ardeleni şi îm­prumutasem o len­toare în rostire şi nişte vo­ca­le mai înmuiate), dar m-au primit. Am prezentat primul bule­tin de ştiri de la PRO FM. Numai că la buletinele mele de ştiri ajunsese să se râdă aşa de tare, că am fost mutat la matinal, la "Rondul de dimineaţă". Apoi a venit şi "Rondul de noapte". Acolo, la emisiunile astea, am în­ceput să scriu tot felul de tex­te şi să in­ventez di­ver­se personaje, de pildă mistreţul ca­­­re umbla prin Bucu­­reşti, pri­mul meu exerciţiu de ma­nipulare, ca­re, vreo două luni, a creat o adevărată is­terie în oraş. Iar prin 2000 şi ceva, când a apărut o ştire despre mis­treţi care înotau în mare, am fost întrebat dacă nu tot eu mă aflam şi în spatele acelei poveşti...

- După 7 ani, ai pus punct aventurii. De ce?

- Nu-mi mai găseam locul, mediul devenise neprietenos... Pur şi simplu, n-am mai vrut să fac radio. Sigur că nu mi-a fost uşor, căci plecam de pe un teren cunoscut, aveam toate reflexele for­ma­te, dar simţeam că exista riscul uzurii şi-al re­petiţiei şi perspectiva asta nu mă încânta deloc. Ţin­­team către televiziune, către micul ecran, unde, pâ­nă la urmă, am şi ajuns, de mai multe ori, cel mai recent, acum în 2017, cu "Masterchef"-ul de la Pro TV. Dar, între timp, am învăţat co­mu­nicare şi am făcut PR şi ad­ver­tising.

- Dar arta bucătăriei când ai apucat să o înveţi?

- Toate "exerciţiile" de pe parcursul vieţii mele au plecat de la nevoia de a îmblânzi un ego foarte solid. Sunt şi Leu, deci treaba e foarte complicată. Radioul m-a ajutat să-mi rotunjesc mult colţurile, să pierd din apăsarea unei perso­nalităţi care dă să vorbească mult despre ea. Iar radioul e efemer, din el rămâne doar o stare, o vibraţie, a vocii sau a lucrurilor pe care le-ai auzit, aşa cum şi mâncarea e efemeră, ea dispare tangibil, dar lasă în urmă o formă de energie, o anume vibraţie, pe care o iei cu tine şi e posibil să n-o mai uiţi toată viaţa. Ambele sunt ca un cristal pe care-l atingi şi scoate acel sunet, care rămâne cu tine veşnic. Mă fascinează efeme­ri­tatea şi am respect pentru clipe, sunt atent la detalii, la semne, la coincidenţe - lucruri care fac viaţa mult mai interesantă. Punctual vorbind, de gătit am început să gătesc prin facultate. Dar numai aşa, întru hrănirea personală. Apoi, pe vremea când eram copro­prie­tarul unui restaurant, într-o zi, am descoperit că ne-au fugit bucătarii. Ca să salvez situaţia, am intrat în bucătărie în locul lor. Şi-am rămas acolo vreo patru luni! Ulterior, a apărut un bucătar, mentorul meu, care m-a împins iar în bucătărie şi-aşa am scăpat de frica de a găti: îndrăznind să de­plasez lu­crurile puţin mai departe decât eram obiş­nuit, re­nunţând la mân­­ca­rea cumin­ţi­că, spre plic­ti­coasă. Mi-am dez­voltat spi­ritul aso­cie­rilor şi am început să fac o mâncare în acord cu perso­na­litatea mea.

- În bucătăria ta se re­gă­sesc şi influenţe din Brăila na­tală?

- Inevitabil, căci Brăila a fost un spaţiu cos­mopolit, deci am crescut cu gusturi variate. În fa­milie există sânge grecesc, deci mâncam mult pepene roşu cu brânză. Apoi mama gătea vara imam bayildi: vinete umplute cu un amestec din vânătă, roşii şi ardei, totul scăzut încet, la cuptor. O minune care, de obicei, se mănâncă rece. Po­vestea care explică denumirea, ima­mul a leşinat, spune că prima dată când imamul a mâncat şme­cheria asta a leşinat de plăcere. Pe urmă, tata iu­bea pasca evreiască, matzos, acea pâine nedos­pită, subţire şi crocantă. Şi, cum o sumedenie din­tre prietenii lui erau evrei, mereu aducea acasă pas­că din asta. Cam toată copilăria, eu asta am mâncat la micul dejun: pască şi unt. Când exista unt, că pască se găsea mai des decât unt. În plus, am avut un unchi - care-a făcut şi puşcărie po­li­tică, era, în general, un tip foarte interesant -, care gătea foarte bine şi vorbea despre mâncare într-un fel savuros, de tuturor celor care-l ascultau le lăsa gura apă. Povestea că şi în în­chisoare, când toţi mureau de foame, se salvau discutând despre mâncare. Aveau "ora de edu­caţie gastro­nomică".

- Să mai rămânem puţin în familia ta. Nu­mele Exarhu vine pe filiera grecească?

- De fapt, aromână. Din partea tatei, familia e un amestec de greci şi aromâni. Aceştia din urmă sunt Exarhu, un nume frecvent întâlnit în nordul Eladei, iar grecii sunt Teodoridis. Bunica paternă era grecoaică, Teodoridis, iar bunicul, aromân, Exarhu. Pe ea nu am cunoscut-o, fiindcă s-a pră­pădit demult, dar cu bunicul am locuit până la moartea lui. Aripa asta a familiei era stabilită de multă vreme în Brăila şi se ocupa cu negoţul. Iar un Exarhu a avut şi un restaurant - iată! -, care se numea "La Frumoasa şi Sfântul Constantin", pen­tru că se afla chiar la intersecţia străzilor Fru­moasa şi Sfântul Constantin. Pe linia mamei, bu­nicul se numea Ivanov. Era profesor de muzică, om cu două conservatoare, a predat la liceu în Brăila şi la şcoala de muzică şi a avut o orchestră de chitare. I-a fost profesor şi lui Nicu Alifantis. Mai am încă, rămase de la el, o mulţime de chi­tare, de balalaici, de ukulele etc. Era un tip foarte special. Şi uşor paranormal. De pildă, la el, anes­teziile nu prindeau. Dar nu era nici o problemă! Se concentra puţin şi apoi nu mai simţea nici o durere, putea să-i facă doctorul orice voia. Am fost foarte apropiat de el şi l-am şi moştenit pe partea cu muzica, fiindcă şi eu cânt la chitară, iar într-o vreme, eram foarte bun şi la muzicuţă... Trecând la bunica, ea venea de undeva, de lângă Sibiu, şi a asigurat partea de sânge românesc. Dar mama s-a născut la Izmail, iar familia s-a refugiat în România după anexare.

- Din Brăila copilăriei ce-ţi mai aminteşti?

- Braga şi ke­fi­rul în sticlă de ciob şi covrigii foar­te grei şi denşi de la o simigerie ve­che de când lu­mea, unde mer­geam cu bu­ni­cul (simigeria mai e­xistă şi azi, dar co­vrigii au ajuns ne­drept de mize­ra­bili). Îmi amintesc strada Regală, stra­da cu salcâmi, a lui Mihail Sebastian. Tramvaiele acelea vechi şi rotunjite, mici şi mereu tic­site, cărora vara, din pricina căldurii, li se scoteau cu to­tul geamurile - şi ni­meni nu se mai plân­gea de curent! Gra­nitul trotua­re­lor, care încă mai există, la fel ca şi în Sulina: sunt nişte plăci mari, din gra­nit, foarte frumoase(încă nu le-au ex­cizat pe toate)! Ca­sele vechi şi încă dichisite, încă nepocite... În Brăila era încă o lume de modă veche, o lume d­e burghezie aşezată, cu bun-simţ, cu maniere ele­gante, o lume respectabilă. Îmi amintesc ritualul nostru de duminică, în perioada verii: dimineaţa eram în teatrul de păpuşi, acolo unde lucra tata, care e actor-păpuşar. De-altfel, teatrul ăsta a fost un loc foarte important pentru mine: multe ore din copilărie mi le-am petrecut acolo şi, cândva, credeam că-i voi urma tatei în profesie. La amia­ză, după ce tata termina spec­tacolul, sosea bu­nicul matern, care locuia foarte aproape, ne lua pe mine şi pe tata de la teatru şi toţi trei mergeam până în capătul străzii, acolo unde exista un restaurant, cu o grădină de vară superbă, cu mo­bilier de modă veche, din fier forjat, cu feţe de masă albe, dintr-un material destul de grosuţ, sau în pătrăţele, şi unde bărbaţii luau un aperitiv, îna­inte de masă. Eu primeam o gustare, cu felii de caşcaval, care aveau scobitori înfipte în ele şi piper presărat pe deasupra. Mă dădeam în vânt după caşcavalul ăla! Şi beam bere pentru copii, o licoare cu caramel, de care nimeni nu-şi mai aminteşte, în afară de mine. (râde) Mă simţeam foarte important că ieşeam cu tata şi cu bunicul! În sfârşit, după ce isprăveam cu ape­ritivul, cu berea pentru copii şi cu caşcavalul cu piper, o porneam spre casă, unde mâncam de prânz, iar, spre seară, ieşeam într-o plimbare pe faleză. Sau în vizite. Pentru care insistam de o sco­team pe mama din minţi: vo­iam tot timpul să mergem în vi­zite, probabil fiind­că se şi mânca! Îi pre­fe­ram, în spe­cial, pe finii părinţilor mei, pentru că oamenii ăştia fă­ceau nişte zacuş­te fantastice. La ei am mân­cat, pen­tru prima dată, zacus­că picantă.

- Viaţa ta cere să mai schim­băm o dată macazul. În afară de radio şi TV, scrisul e şi el o preo­cupare veche în existenţa ta. În pri­măvara asta, pe 18 mai, ţi-ai lansat prima carte, "Fericirea e un ac de siguranţă". Cum tre­buie "tra­dus" titlul?

- Cartea asta re­u­neşte o serie de texte care au apă­rut, iniţial, în di­ver­se ziare şi re­vis­te. La ele se ada­ugă şi unele scrise pe in­ter­­net, în social media, în­tâmplări mici ori note pentru scri­ituri aban­donate. Ex­pli­ca­ţia titlului o dau în in­tro­ducerea vo­lu­mului şi în pri­mul text, care a fost scris prin 2007. Am plecat de la ima­ginea fe­me­ilor care, în co­pilăria mea, pur­tau, aproape toate, în re­verul hai­nelor de ca­­să, unul sau chiar mai multe ace de si­gu­ran­ţă, cu care să poată drege pe loc orice "defect", mai mic sau mai mare. In nuce, ideea e asta: la fel ca acul de sigu­ran­ţă, fe­ri­cirea e un lucru foar­te mic şi, de obi­cei, nepre­vă­zut. Cu tot respectul, mi se pa­re că oa­menii care aşteaptă să fie fericiţi sau care îşi planifică fe­ricirea sunt pe o cale greşită. Vezi, acul de siguranţă are un dublu sens: el poate să repare ceva, dar poate să te şi în­ţepe. Nu e întotdeauna asigurat. Ăsta e însă ris­cul meseriei de a fi în viaţă.

- Ce te-a îndemnat să-ţi aduni producţia jurnalistică într-o carte?

- Cărticica asta trebuie re­cep­tată ca un semn de solidaritate uma­nă. Eu sunt un tip acru, amar, dul­ce şi ironic, dar foarte îm­preună cu specia umană, în ceea ce are ea profund şi important şi despre care nu se prea vorbeşte. Iar îndemnul meu este la im­pli­care, nu la pa­si­vitate. E un îndemn la curaj. Pentru că textele execută treceri de la lu­cruri foarte uşoare la lucruri apă­sătoare, de la râs la bocit sau la fu­rie şi la revoltă... Ele nu garantează o stare continuă de plutire şi de roz, precum e co­perta. Perspectiva mea e că mai mult decât a vor­bi unii cu alţii nu putem face. Nu cred că un cocktail Molotov rezolvă situaţia. În schimb, mintea bine antrenată a unui om inteligent şi educat, care are o strategie şi nu e singur, repre­zintă cel mai eficient cocktail Molotov. Alături de libertatea interioară. Poate că textele astea le vor da unora curajul să îndrăz­nească. Volumul acesta poate să fie punctul de plecare pentru o con­versaţie despre locul în care vieţuim noi, românii, despre atmosfera de aici, despre ce ni s-a în­tâmplat, despre felul nostru de a trăi. E un mate­rial profund românesc.

- Ai de gând să recidivezi editorial?

- Acum scriu o carte despre mâncare, dar nu chiar o carte de bucate, ci, mai degrabă, una care să te aducă aproape de o anume atmosferă. Pentru mine, mâncarea e foarte legată de oameni. E ceva care se oferă, se împărtăşeşte, la fel ca poveştile. Cândva, am cunoscut nişte femei de la ţară, care ar fi meritat să aibă cărţile lor de bucate.De-aici mi-a venit ideea. În fond, specia umană n-a supra­vieţuit datorită bucătarilor ăştia celebri, ci datorită femeilor care au gătit bine şi curat. Ele merită oma­giul omenirii! Şi cred că a cam venit mo­mentul ca istoria asta cu mâncarea să se întoarcă de-acolo de unde a plecat: între oameni. Deci acolo se plasează şi cartea asta la care scriu.


Foto: ALEX GÂLMEANU pentru HARPER'S BAZAAR, MEDIAFAX, DANA DINCĂ - CURTEA VECHE PUBLISHING