Biserica Sfânta Precista din Galaţi - Părintele EUGEN BURUIANĂ: "Ne bucură minunile pe care biserica aceasta le face cu oamenii"

Ca să te împrieteneşti cu un oraş necu­noscut trebuie să-i găseşti mai întâi su­fletul, pe care cel mai uşor îl afli în tre­cut: străzi vechi, muzee, biserici bătrâne. Aşa am făcut şi când am mers pentru prima oară în Galaţi. Dar n-am avut de căutat mult.

Un palat de poveste

Galaţiul îşi deschide inima călătorului, pe fa­leza largă şi luminoasă a Dunării. Spectaculos şi neaşteptat. Nu prin pri­veliştea scânteietoare a apei, ci printr-o biserică-fortăreaţă care ve­ghează oraşul de câteva secole. O bi­serică emble­matică, închi­nată Maicii Domnului şi "alintată" atât de frumos Sfânta Precista, care se traduce prin "Ne­întinata" sau "Prea­curata". Un soi de palat de poveste, care adăpos­teş­te miracole şi istorii cu monahi, dom­­nitori şi prinţese. Înaltă, cu ziduri groase, ca de cetate, clădite din piatră adusă din cas­trul roman de la Barboşi, şi din cără­midă roşie, ca hlamidele îm­părăteşti, cu turle cu acoperiş ţu­guiat şi-un foişor cu zăbrele de lemn, priveşte peste Du­năre, în zarea albastră, ca un stăpân la hotar. Când te apropii, semeţia i se mai îmblânzeşte, poate sub efec­tul gră­dinii care o înconjoară, plină de flori şi de pomi roditori şi tra­versată de păsări multicolore. Sau poate pen­tru că liniştea nefirească, ara­reori punctată de ţipătul vreunui pescăruş, e tulburată de glasurile unui grup de adolescenţi, care intră taman atunci pe poartă. Maică bună şi ocrotitoare, la Sfânta Precista vin tineri, zi de zi, în alai, în căutarea ali­nării sau ca să-i mulţumească pen­tru ajutor.
Dar trebuie să intri apoi în pân­tecele acestei biserici neasemuit de frumoase, ca uimirea să-ţi fie depli­nă. Pe ziduri, Sfinţii pictaţi în culori potolite par vii, în lumina puţină şi joasă, strecurată prin ferestrele în­guste, încât aştepţi să te ia de mână şi să te treacă într-o altă dimensiune a lumii, pe care nu o ştii, dar o simţi şi o nă­dăjduieşti. Catapeteasma este împo­dobită de o broderie în lemn, aurită, şi de icoane străvechi, fie­care în parte o comoară a artei de stil bizantin. Tresari, când din altar se aude vocea puternică a părintelui Eugen Bu­ruiană, protopop de Galaţi şi slujitor al acestui lăcaş, de aproape două decenii. Bărbat falnic şi impunător, se îmblânzeşte şi privi­rile i se umezesc când vor­beşte de Maica Dom­nului.
Bun cunoscător al istoriei, părintele Eugen ne-a primit cu drag şi delicateţe în casa lui, înviind în faţa noastră povestea celei mai iubite biserici din Galaţi, fostă mânăstire închinată Sfântului Munte Athos. Ne-a condus printr-un culoar, pe o scară de piatră, până în turn. La mijlocul scării ne-a arătat trapa-capcană, care dădea într-o fântână de zece metri, unde mulţi duşmani şi-au găsit sfârşitul. Apoi, de pe meterezele prevăzute cu locaşuri de tras cu arcul, ne-a lăsat să ne desfătăm cu prive­liştea Du­nării curgând molcom şi cenuşiu, sub ce­rul uşor încruntat, de primăvară întârziată. Bu­cu­ros să rostească povestea minunatei cetăţi a lui Dum­ne­zeu, bunul părinte ne-ar fi dus şi prin tu­ne­lul care pleacă de sub altar, departe de sfântul lă­caş, săpat special pentru refugiu, în caz de pri­mejdie...

Odoarele din pământ

"Nu se ştie dacă ducea la Mânăstirea Sf. Gheor­ghe, de peste Vadul Sacalelor, sau la firul apei, de unde se putea fugi cu barca, sau până în câmp, mai departe de oraş. Unii spun că ar fi trecut pe sub Dunăre, până la cetatea Dino­geţia. Personal, mă îndoiesc, pen­tru că dincolo de Dunăre erau turcii şi nu aveai de ce să te arunci în braţele lor, decât, even­tual, ca să le faci o cale de acces către mânăs­tire. Cert este că acest tunel a existat. Cum la fel de sigur este că undeva, în gră­dină, există şi astăzi îngropate odoarele bisericii. Am găsit ceva indica­ţii prin documente, cum că, într-un moment de cumpănă grea, călu­gă­rii şi-au ascuns în pământ stra­iele, sfintele vase şi cărţile sfinte cu care slu­jeau, făcute din aur şi din argint. Odoare nepreţuite, pentru că în sfintele vase se pun trupul şi sângele Dom­nu­lui, iar în Evanghelie e scris Cuvân­tul lui Dumnezeu. Veşmintele sunt sfin­ţite, şi ele, şi nu se cădea să ajun­gă pe mâna păgânilor pentru a fi batjocorite. Nu ştim însă unde se află toate acestea, pentru că nu s-au făcut cercetări arheo­logice. Când va rândui Dumnezeu, le vom găsi negreşit". Cât priveşte istoria, am aflat că mânăs­tirea a fost con­struită la 1647, în timpul domni­torului Vasile Lupu, de că­tre doi negustori brăileni, fraţii Dia şi Şerbu, fiii lui Coman, şi un gălă­ţean, Teodor al lui Coman, pe lo­cul unei biserici mai vechi, fă­cute din vălătuci şi nuiele. Arhi­tectura, neîntrecută în frumuseţea ei, este o sinteză moldo-valaho-transil­va­nă, simbol al unirii în duh a ro­mânilor, cu mult înainte de unirea propriu-zisă a principatelor.
În podul fortificat au stat as­cunşi, printre alţii, domnitorul Constantin Ma­vrocordat şi mai apoi eteriştii, pe vremea revolu­ţiei lui Tudor Vladi­mirescu.
Odată cu secularizarea dictată de Cuza Vodă, Mânăstirea Pre­cista s-a desfiinţat, călugării au luat drumul Athosului, iar bise­rica a rămas de mir. Comuniştii au interzis slujbele în biserică şi au transformat-o în muzeu. Din 1990, viaţa de parohie a fost reluată, cu mare spor du­hov­nicesc, după cum ne-a încredinţat părintele Eugen.

"Fiecare biserică este o grădină a Raiului"

- Părinte Eugen Buruiană, slujiţi într-o mi­nu­năţie de biserică ortodoxă. Ce alte miracole tăinuieşte, în afară de frumuseţea ei?

- Fiecare biserică este o grădină a Raiului, în parte văzută, în parte nevă­zută. Deci, în biserică se pe­trec mereu minuni. Chiar fiecare simplă ve­nire la Sfânta Liturghie este una suprafirească, pentru că este o întâlnire cu Dumnezeu. Dar aceas­tă biserică este specială şi pen­tru că în ea se face rugăciune aproape neîntreruptă, de peste 360 de ani. Până şi pietrele sunt im­pregnate de rugile creştinilor care i-au trecut pragul. În plus, sfântul lăcaş a rezistat la numeroase ten­tative de a fi dis­trus. A cunoscut asedii crâncene şi furia focului, în vremea luptelor dintre creştini şi turci, cu atât mai mult cu cât dincolo de Dunăre, la Brăila, era Raia turcească. A răbdat cutremure. A fost în pla­nul de demolare al administraţiei comuniste. N-a putut fi dinami­tată, pentru că zona era locuită. S-a încercat anco­rarea ei de un şlep, care să o tragă în valuri şi s-o înece, aşa cum s-a întâmplat cu mâ­năstirea-soră de peste Vadul Sa­calelor, închinată Sfântului Gheor­ghe. Însă aici, distanţa până la Dunăre era prea mare. Aşa că s-a încercat folosirea aşa-zisei "di­namite de Galaţi": infiltraţii cu apă sărată în fun­daţia bisericii, ca să se prăbuşească singură. Însă Maica Domnului a ocrotit biserica şi, cu toate încer­cările, ea nu s-a dărâmat. Şi dacă au văzut că nu o pot doborî, comuniştii au hotărât să o împre­soare cu blo­curi, ca măcar să nu se mai vadă. Fiind aşezată pe acest promontoriu care domină Dună­rea, era văzută de turiştii care făceau croaziere pe fluviu şi deranja. Nici asta n-au iz­butit, şi biserica a rămas, ca o adevărată minune, acolo unde a fost aşezată dintru început. Biserica Precista a rămas în picioare. Maica noastră cea sfântă, pe care o iubim şi care ne ocroteşte cu puterile ei.
Dar la fel de mult ne bucură minunile pe care biserica aceasta le face cu oamenii. Este o mi­nune cu fiecare credincios care vine şi se recu­lege şi pleacă mângâiat acasă. Este minune cu fiecare co­pil care se botează şi cu fiecare pe­reche de tineri care începe viaţa de familie sub binecuvântarea lui Dumnezeu, aici.

- Aveţi credincioşi foarte legaţi de biserică...

- Da, şi căutăm cât mai multe ocazii de a ne ruga îm­preună, căci rugăciunea co­mu­nă are o pu­tere foarte mare. Un astfel de moment este în aju­nul Schimbării la Faţă, când ne este adusă icoa­na făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mâ­năstirea A­dam, care popo­seşte peste noap­te la noi. Atunci se umplu curtea şi grădina de credincioşi. Se face rugăciune şi priveghere. Până la miezul nopţii, credincioşii rămân afară, între flori şi pe sub copaci, ascultând slujba, apoi se adună în biserică, în jurul icoanei Maicii Domnului şi citesc Psal­tirea până la ziuă. Sunt obosiţi, împovăraţi de necazuri şi sufe­rinţe, dar pentru Mai­ca Domnului găsesc putere să vi­nă şi să înalţe spre ea rugăciuni. A­tunci când intrăm în biserică, luăm grijile lumeşti şi le punem la picioa­rele Cru­cii. Având încredere în Dum­ne­zeu, putem că­pă­ta forţe noi şi pu­tem vedea soluţii neaş­teptate la pro­blemele noastre, de la cele mai mici pâ­nă la cele mai mari. Tot ce avem de făcut este să nu în­cetăm să vorbim cu Dumne­zeu direct sau prin Sfinţii Lui.

"La răscruce de vânturi şi ape"

- Trăitori pe malul Du­nă­rii, aproape de vărsarea în mare, expuşi la toate vici­si­tudinile istoriei, într-un oraş care a fost foarte indus­tria­lizat şi a adunat lume de pes­te tot, un loc care a ames­te­cat, cu sau fără vrere, cre­din­ţe, obiceiuri şi tra­diţii, cum sunt creş­tinii gălăţeni?

- Suntem, într-adevăr, în­­tr-o zonă de răscruce de vân­­turi şi de ape. Am fost în calea mul­tora. Drept pentru care s-au în­tâlnit aici mai mul­­te naţio­na­lităţi şi religii. Au fost în special comunităţi puter­nice de greci şi de turci. Filo­nul a rămas însă ortodox, s-au păstrat bine tradi­ţiile noas­tre şi slujirea noas­tră, nealterată. În timpul regi­mului comunist, fon­dul de tradiţie a suferit ce­va mo­dificări, dar nu atât pen­tru că oamenii veneau din zo­ne diferite, ci mai ales pen­tru că s-au temut să se mani­feste liberi în credinţă. Şi-atunci am cunoscut o oare­care estom­pare a tradiţiilor pe care le-am moştenit, o înde­părtare de biserică şi de slujirea ei, ba şi o des­chidere prea riscantă către alte tradiţii. Mulţi nu se cununau şi nu-şi botezau copiii de frică, ori o fă­ceau pe ascuns, acasă. Şi asta a lăsat urme. Fap­tul că nu au avut o viaţă liturgică normală se vede.

- Şi acum, după aproa­pe trei de­cenii de li­ber­tate?

- Acum sunt alte ispite. Trăim într-o epocă a sin­cre­tismului, pentru că oamenii călătoresc mult mai mult, de nevoie, după un loc de muncă, sau pentru studii, ori de plăcere.Şi, în lo­curile pe unde umblă, intră în contact cu alte tradiţii şi obiceiuri, care le schim­bă credinţa. Pe de altă parte, secu­larismul avansează şi la noi, după ce a luat în stă­pânire Vestul. Avem de-a face acum cu o tânără generaţie con­taminată cu o ideologie îm­potriva cre­dinţei şi care nu vine pe un teren apă­rat, pentru că părinţii lor au trăit în comunism şi au sufletele suferinde din acea perioadă. Din punct de vedere re­ligios, cred că cea mai mare crimă a comu­nis­mu­lui a fost intenţia de a ucide credinţa în Dum­nezeu din om. În unii, au omo­rât-o, altora le-au slăbit-o grav. Chiar dacă, după căderea co­mu­nis­mului, a fost un reviriment al cre­dinţei şi aici, ca în toată ţara, de zece-cincisprezece ani încoa­ce cu­noaştem o nouă ofensivă a secu­larismului. În­să, nădăjduim că, prin harul Domnu­lui nostru Iisus Hris­tos, dragostea lui Dum­nezeu şi îm­părtă­şirea Sfântului Duh, aşa cum a fost ocro­tită şi întărită aceas­tă biserică, aşa vom fi şi noi ridicaţi la o viaţă spirituală mai înaltă.